ICCJ. Decizia nr. 3945/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3945/2009
Dosar nr. 1254/86/2009
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Suceava, secţia penală, prin Sentinţa penală nr. 86 din 18 martie 2009 a respins, ca inadmisibilă, cererea de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul H.M.H.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, în temeiul art. 5221 C. proc. pen., H.M.H. a cerut rejudecarea după extrădare şi subsecvent, rejudecând cauza, să se dispună anularea Sentinţei penale nr. 134 din 2 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 7932/1998 şi pronunţarea unei noi hotărâri.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că lipsa sa la judecata în recurs a fost întemeiată pe motive medicale, fiind diagnosticat în anul 2001 ca suferind de apnee nocturnă severă, boală care, la acea dată, nu putea fi monitorizată şi cu atât mai puţin tratată în România. Există două adeverinţe care atestă faptul că în România cunoştinţele despre această boală erau limitate, neexistând posibilitatea monitorizării bolii şi cu atât mai puţin a tratării acesteia. Medicii români l-au îndrumat să solicite ajutor de specialitate în Franţa, lucru pe care l-a şi făcut. În Franţa diagnosticul a fost confirmat şi, de atunci, a fost nevoit să utilizeze un respirator artificial care să asigure oxigenarea corectă şi constantă a sângelui. S-a impus astfel ca el să rămână la tratament şi sub observaţie în Franţa, iar familia sa a continuat să se ocupe de acest proces, fără ştirea lui.
A mai arătat că a fost prezent doar la primul termen de judecată, toate şedinţele de judecată ulterioare având loc în lipsa lui. A apreciat că intenţia legiuitorului când a folosit sintagma „condamnat în lipsă";, a fost ca acest lucru să însemne că există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă de condamnare. Raportat la aceste dispoziţii, a apreciat că este îndeplinită condiţia cerută de lege, inculpatul fiind condamnat în lipsă, astfel că, după manifestarea de voinţă a acestuia în sensul rejudecării, cererea acestuia se impune a fi admisă în principiu.
A precizat că cererea de rejudecare după extrădare a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., cât şi pe prevederile Legii nr. 302/2004, respectiv art. 72 alin. (2).
De asemenea, cererea se impune a fi admisă şi în considerarea art. 6 parag. 3 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, unde se arată că inculpatul la acel moment avea dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el. Conform acestor dispoziţii, inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător şi nu reprezentat.
Tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 134 din 2 octombrie 2000, pronunţată de Tribunalul Suceava, inculpatul H.M.H. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la 10 ani închisoare.
În fapt, s-a reţinut că în intervalul 29 iulie 1993 – 3 august 1993, prevalându-se de calitatea de preşedinte al Comitetului de Credit şi Risc al centralei Banca D.F. şi de vicepreşedinte al aceleiaşi unităţi bancare, a pretins şi primit de la inculpatul A.D., echivalentul sumei de 25.000 dolari SUA în schimbul facilităţii unui împrumut fără garanţie, în cuantum de 225.000.000 lei.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului inculpatului, prin Decizia penală nr. 442 din 30 ianuarie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, iar Tribunalul Suceava a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 166/2000 din 13 noiembrie 2003.
Urmare Adresei nr. 69334/BCF din 25 mai 2007 emisă de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative – Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională – Biroul Naţional Interpol, a fost emis la 1 iunie 2007 de către Tribunalul Suceava – Mandatul european de arestare nr. 166/2000.
Prin Adresa nr. 69334/BCF din 9 februarie 2009, Biroul Naţional Interpol a comunicat că numitul H.M.H. a fost extrădat de către autoritatea judiciară din Franţa la data de 6 februarie 2009.
La 12 februarie 2009, cu Adresa nr. 24661, Administraţia Naţională a Penitenciarelor – Penitenciarul Bucureşti Rahova, a făcut cunoscut că numitul H.M.H. a fost arestat de către Interpol Bucureşti, că pedeapsa începe la data de 6 februarie 2009 şi expiră la 8 august 2018.
Prima instanţă, interpretând dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., cu titlu marginal „Rejudecarea celor judecaţi în lipsă, în caz de extrădare”, a reţinut că una din condiţiile rejudecării în caz de extrădare este ca persoana în cauză să fi fost judecată şi condamnată în lipsă, adică să fi lipsit atât la judecata în fond a cauzei, cât şi de la judecata în căile de atac reglementate de lege (apel şi recurs).
Din actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că inculpatul H.M.H. a fost prezent atât la judecata în fond şi apel şi a fost asistat de apărători aleşi şi că a fost prezent şi la primul termen de judecată în recursul de la Curtea Supremă de Justiţie, după care nu s-a mai prezentat.
Tribunalul nu a reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 care instituie doar dreptul persoanei judecată în lipsă de a fi rejudecată în caz de extrădare, nu şi condiţiile în care are loc această rejudecare, condiţii prevăzute în legislaţia României de art. 5221 C. proc. pen.
Nici apărarea că inculpatul a lipsit justificat (motiv de boală) de la celelalte termene din recurs ce au urmat primului termen la care a fost prezent nu este relevantă în cauză, având în vedere condiţia instituită de art. 5221 C. proc. pen. ca persoana extrădată să nu fi fost prezentă la nici un termen de judecată la prima instanţă sau în căile de atac.
Motivarea inculpatului că apărarea de care a beneficiat în recurs nu a fost una corespunzătoare (în condiţiile în care a avut mai mulţi apărători aleşi) nu este nici ea de natură să acopere neîndeplinirea de către inculpat a condiţiei ca persoana extrădată să nu fi fost prezentă la niciun termen de judecată la prima instanţă sau în căile de atac (de altfel, acest motiv, al lipsei de apărare poate justifica o eventuală cale de atac extraordinară sau o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu o cerere de rejudecare în baza art. 5221 C. proc. pen.).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul. În motivarea apelului, acesta a arătat că greşit a fost soluţionată cauza în lipsa unei părţi nelegal citate, şi anume partea civilă SC T.I. SRL, aspect ce justifică desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Suceava.
Pe fond, greşit a apreciat instanţa că o astfel de cerere se impune a fi admisă în principiu exclusiv în cazul în care o persoană a fost judecată şi condamnată în lipsă, întrucât au fost astfel ignorate dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care impune doar condiţia ca persoana să fi fost condamnată (nu şi judecată) în lipsă.
Or, această dispoziţie normativă este mai favorabilă, având totodată caracter special prin raportare la dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., care au caracter general.
Cât priveşte sintagma „judecat şi condamnat în lipsă”, nu trebuie interpretată în sensul ca inculpatul să fi lipsit de la toate termenele de judecată, în fazele judecării cauzei în fond, apel, recurs. Aceasta cu atât mai mult cu cât absenţa sa de la judecarea recursului (din motive medicale) şi imposibilitatea de a avea ultimul cuvânt au condus la îngrădirea dreptului la apărare.
A solicitat admiterea în principiu a cererii de rejudecare şi, rejudecând cauza, instanţa să reanalizeze încadrarea juridică a faptei, procedând în consecinţă.
Prin Decizia nr. 28 din 4 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală, apelul a fost respins ca nefondat.
Instanţa de control judiciar a motivat că nu poate constitui motiv de desfiinţare a sentinţei, necitarea părţii civile SC T.I. SRL, la judecarea cererii pentru rejudecare în urma extrădării. Astfel, dispoziţiile art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., nu reglementează o procedură specifică de judecată a cauzelor având ca obiect judecarea în caz de extrădare, ci fac trimitere la art. 405 - 408 din acelaşi act normativ.
Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. pen., reiese că citarea tuturor părţilor se impune a fi dispusă la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare.
În condiţiile în care inculpatul a fost citat şi prezent în faza judecării admisibilităţii în principiu, necitarea părţii civile nu poate produce nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Referitor la condiţiile cerute pentru ca o cerere de rejudecare în caz de extrădare să fie admisibilă, la fel ca şi prima instanţă, Curtea a reţinut că judecarea şi condamnarea în lipsă presupune situarea părţii total în afara procesului, prin neprezentarea ei la niciunul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor.
Or în speţă, inculpatul a fost prezent la dezbaterile asupra fondului cauzei (apoi la soluţionarea apelului declarat împotriva acestei sentinţe), cât şi la primul termen de judecată a cauzei în faţa instanţei de recurs, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5221 C. proc. pen.
Pentru argumentele expuse, Curtea nu a primit nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, restrâng condiţiile impuse pentru admiterea cererii de rejudecare la una singură, respectiv, aceea că persoana ce o solicită să fi fost condamnată în lipsă.
Nemulţumit şi de această hotărâre, condamnatul H.M.H. a atacat-o cu recurs.
Prin motivele de recurs scrise a criticat hotărârea ca nelegală şi a solicitat desfiinţarea ei, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
A arătat că instanţele nu s-au pronunţat asupra unor unor cereri esenţiale de natură să garanteze dreptul la apărare şi au ignorat dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, motivând că acestea ar institui doar dreptul persoanei de a solicita rejudecarea nu şi condiţiile în care are loc această rejudecare, condiţiile fiind stabilite prin art. 5221 C. proc. pen. Astfel, faţă de prevederile art. 5221 C. proc. pen., cu denumirea marginală „Rejudecarea celor judecaţi în lipsă, în caz de extrădare” potrivit cărora cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, prin Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională şi natura penală modificată prin Legea nr. 224/2006, legiuitorul a statuat în art. 72 alin. (2), că dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat la cerere cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 34 alin. (1).
Se observă din dispoziţiile citate că, spre deosebire de art. 5221 C. proc. pen., care prevedea două condiţii – persoană judecată şi condamnată în lipsă – textul art. 72 alin. (2) prevede doar condiţia ca persoana respectivă să fi fost condamnată în lipsă. Or recurentul susţine că prin Decizia nr. 442 din 30 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a fost condamnat în lipsă.
Chiar dacă s-ar aprecia că cererea de rejudecare este generată exclusiv de dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., instanţele au considerat greşit că judecata în lipsă presupune lipsa inculpatului de la judecata în fond, în apel, cât şi în recurs. Recursul prezintă importanţă maximă, fiind ultima cale de atac prin intermediul căreia se verifică şi se cenzurează dacă este cazul, atât judecata pe fondul cauzei, cât şi judecata în apel, fiind realizate de către instanţa cea mai înaltă ierarhic.
Instanţa a apreciat ca fiind irelevant faptul că a lipsit de la judecarea recursului din motive medicale şi că nu a beneficiat de o apărare corespunzătoare, o astfel de opinie fiind în vădită contradicţie cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – care garantează dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, învestită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzaţii în materie penală, îndreptate împotriva sa.
Potrivit pct. 3 lit. c) şi d) al aceluiaşi articol, orice acuzat are, în special, dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu atunci când interesele justiţiei o cer, să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
Aşa cum au reţinut şi motivat cele două instanţe, dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca şi dispoziţiile C. proc. pen. privind prezenţa inculpatului la instanţe şi dreptul de a fi apărat au fost întru totul respectate. Astfel, inculpatul a fost prezent la judecarea cauzei în fond, apel şi la primul termen de recurs, 4 octombrie 2001.
Inculpatul a beneficiat de apărare în toate fazele procesului, el fiind asistat şi apoi reprezentat în recurs de apărători aleşi.
Inculpatul nu s-a mai prezentat la termenele de după 4 octombrie 2001, nu a înştiinţat instanţa nici că este bolnav, cu atât mai mult că din motive de sănătate trebuie să urmeze un tratament în străinătate, astfel că judecata în recurs s-a desfăşurat cu procedură completă, fiindu-i asigurată apărarea de către avocaţii aleşi.
Din dispoziţiile art. 38511 C. proc. pen., rezultă că judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere, ceea ce nu este cazul în speţă. Inculpatul, deşi prezent la o înfăţişare nu s-a mai prezentat la termenele ulterioare, acest lucru nu a împiedicat judecarea procesului, el având termen în cunoştinţă.
Din modul în care este reglementat recursul, rezultă că instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate în instanţa de recurs – art. 38514 C. proc. pen.
Prin art. 5221 introdus în C. proc. pen. prin art. I pct. 221 din Legea nr. 281/2003, legiuitorul român a prevăzut că în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Această reglementare are în vedere tocmai respectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul inculpatului la un proces echitabil.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatului i-a fost respectat atât dreptul la un proces echitabil cât şi dreptul la apărare.
Extrădarea inculpatului nu a fost dispusă sub condiţii, iar dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 trebuiesc interpretate coroborat cu cele ale art. 34 din aceeaşi lege şi art. 5221 C. proc. pen.
Aceste dispoziţii au menirea de a salvgarda drepturile la apărare a unei persoane condamnate în lipsă, ori aşa cum rezultă din hotărârile pronunţate împotriva condamnatului, dreptul său la apărare a fost asigurat.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează ca în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să respingă recursul ca nefondat.
Văzând şi art. 192 C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul H.M.H. împotriva Deciziei penale nr. 28 din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Suceava.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2622/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3961/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
