ICCJ. Decizia nr. 3961/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3961/2009
Dosar nr. 557/59/2009
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Rezoluţia nr. 397/P/2008 din 27 februarie 2009, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în temeiul art. 228 şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C.D., inspector principal la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Arad, pentru infracţiunile prevăzute de art. 246, art. 260, art. 261 şi art. 272 C. pen.
Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea actelor premergătoare, procurorul a reţinut următoarele:
Prin plângerea penală formulată la 22 septembrie 2008, deţinutul D.G. din Penitenciarul Arad, l-a reclamat pe inspectorul principal C.D. pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), art. 272 C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 261 C. pen., constând în aceea că a distrus o înregistrare video a percheziţiei care s-a efectuat la 05 martie 2008 în camera X, în care era cazat şi, prin aceasta, i-a cauzat un prejudiciu deoarece l-a împiedicat să-şi dovedească nevinovăţia. A susţinut că inspectorul principal C.D. a declarat mincinos în fata instanţei că nu a filmat percheziţia. Se constituie parte civilă cu 1 milion de euro.
În fapt, la 05 martie 2008 s-a efectuat o percheziţie în camera unde era cazat deţinutul D.G., de către mai mulţi lucrători din cadrul penitenciarului. Regulamentul prevede că deţinuţii sunt scoşi pe holul secţiei împreună cu toate efectele personale. Aşa s-a procedat şi cu această ocazie. În timp ce percheziţia se efectua pe holul secţiei, unul dintre cadrele penitenciarului a observat că în cameră rămăsese o geacă şi a făcut apel la deţinuţi ca cel căruia îi aparţine geaca să o prezinte la control. D.G. a intrat în cameră, a luat geaca, a scos-o pe holul secţiei şi a pus-o peste efectele personale care deja au fost percheziţionate, cu intenţia vădită de a o sustrage controlului. Gestul lui a fost observat de un lucrător din cadrul penitenciarului şi, astfel, în urma verificării într-un buzunar al gecii s-a descoperit un telefon mobil cu încărcător.
Din echipa care a efectuat percheziţia a făcut parte şi inspectorul principal C.D., care a intenţionat să filmeze activitatea, dar din motive tehnice (lipsă a benzii de înregistrare) acest lucru nu s-a întâmplat. Singura persoană care a ştiut că nu se filmează a fost şeful ierarhic al inspectorului C., inspectorul principal N.I.
În consecinţă, s-a creat o aparenţă în legătură cu filmarea activităţii. Aşadar, susţinerea deţinutului în sensul că inspectorul principal C.D. ar fi distrus înregistrarea video nu este reală. De altfel, dacă ar fi existat vreo intenţie de a se înscena deţinerea telefonului mobil de către D.G., nu avea sens să se preocupe niciunul dintre membrii echipei de percheziţie pentru a filma activitatea.
Deţinutul îşi argumentează susţinerea că activitatea a fost filmată, prin faptul că la cererea sa adresată administraţiei penitenciarului de a-i fi pusă la dispoziţie o copie integrală a înregistrării video i s-a răspuns că aceasta poate fi pusă doar la dispoziţia instanţei şi că înregistrarea nu poate fi vizionată de deţinut din motive tehnice. În schimb, urmare acestei cereri (nr. 61) i se pune la dispoziţie o copie după raportul de incident.
Chiar şi în situaţia în care ar fi existat o înregistrare video a percheziţiei, o astfel de probă nu putea fi pusă la dispoziţia persoanei lipsite de libertate, deoarece conţine elemente de siguranţă a obiectivului (penitenciar) prevăzute în planul de pază, document clasificat.
După respingerea corectă a cererii de către şeful de secţie B.D., prin rezoluţia finală, directorul penitenciarului a aprobat pe cererea respectivă eliberarea unei copii după raportul de incident, deoarece a intuit că D.G. va reveni cu o altă cerere ştiut fiind faptul că acesta este autorul a numeroase cereri, plângeri adresate administraţiei locului de deţinere.
Presupunerea directorului penitenciarului s-a adeverit pentru că în plângerea imediat următoare (nr. 62-706 din 10 martie 2008) deţinutul a solicitat o copie a întregului dosar întocmit cu ocazia incidentului din 05 martie 2008, cerere ce i-a fost aprobată.
Cu ocazia declaraţiei date la parchet, deţinutul D.G. arată că în legătură cu incidentul din data de 05 martie 2008, în urma căruia el a fost sancţionat disciplinar, au fost audiaţi patru agenţi care nu au participat la percheziţie, că în mod incorect s-a întocmit întâi raportul de incident şi apoi procesul-verbal de confiscare, că s-au făcut comunicări contradictorii din partea angajaţilor penitenciarului privind existenţa înregistrării video. De asemenea, deţinutul arată că există neconcordanţă între marca telefonului mobil menţionată în declaraţiile agenţilor R.R., C.A., C.O., D.F. şi cea precizată în procesul-verbal întocmit în vederea confiscării aparatului (S. respectiv T.).
Verificările efectuate au relevat faptul că la percheziţii participă echipe formate din 4 - 6 persoane, ceea ce justifică faptul că în urma incidentului au fost date declaraţii de către cei patru agenţi nominalizaţi mai sus.
În privinţa ordinii în care se întocmesc actele (raportul de incident; procesul-verbal de confiscare) nu există nicio reglementare legală. Singura obligaţie este aceea de a fi întocmite ambele acte ulterior activităţii desfăşurate.
În momentul descoperirii telefonului mobil, aparatul nu a fost prezentat spre examinare membrilor echipei, motiv pentru care aceştia au presupus că este un aparat S. În realitate marca telefonului şi caracteristicile se regăsesc în procesul-verbal de confiscare.
De altfel, esenţial este că s-a descoperit un telefon mobil asupra deţinutului, indiferent de marca acestuia.
Cercetările efectuate conduc spre concluzia că deţinutul intenţionat „şi-a uitat"; geaca în cameră pentru a o sustrage controlului, ştiind că în buzunar era un telefon mobil şi apoi fiind descoperit, pentru a crea un dubiu privind vinovăţia sa, a exploatat o serie de neconcordanţe cu caracter neesenţial din actele întocmite de lucrătorii din penitenciar şi o problemă tehnică a camerei video.
Cu privire la infracţiunile indicate de D.G. în plângere, acestea nu există.
Inspectorul principal C.D. nu şi-a încălcat atribuţiile de serviciu cu ocazia percheziţiei din 05 martie 2008, nu a declarat mincinos în faţa instanţei atunci când a arătat că activitatea nu a fost filmată, nu a instigat pe nimeni să depună declaraţii mincinoase şi nici nu a reţinut sau distrus vreun înscris emis de un organ de jurisdicţie.
Plângerea petentului D.G. a fost respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluţia nr. 329/II/2/2009 din 16 aprilie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Pentru a dispune în acest sens, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele:
Petiţionarul a susţinut că rezoluţia mai sus menţionată este nelegală întrucât nu au fost evaluate corespunzător înscrisurile doveditoare depuse de el care nu se regăsesc menţionate în conţinutul actului contestat.
Analizând actele premergătoare administrate în dosarul cu numărul de mai sus şi conţinutul rezoluţiei contestate rezultă următoarele:
Petiţionarul, deţinut în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Arad, a depus o plângere împotriva inspectorului principal C.D. solicitând să se efectueze cercetări sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), art. 272 C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 261 C. pen.
În fapt a arătat că în 05 martie 2008, în camera în care era cazat şi deţinutul petiţionar s-a efectuat o percheziţie care a fost filmată de către inspectorul principal care însă ulterior a distrus filmul astfel că el nu a mai putut să-şi dovedească nevinovăţia.
De asemenea, a arătat că fiind audiat de către instanţa de judecată inspectorul principal C.D. ar fi făcut declaraţii mincinoase afirmând că nu ar fi filmat percheziţia efectuată.
Totodată, petiţionarul a solicitat despăgubiri pentru daune morale în sumă de 1 milion de euro.
Din actele premergătoare rezultă că la 05 martie 2008, mai mulţi lucrători din cadrul penitenciarului au efectuat o percheziţie la camera nr. X unde era cazat deţinutul D.G. Potrivit dispoziţiilor regulamentare toţi deţinuţii sunt scoşi din cameră pe holul secţiei împreună cu efectele personale, respectiv îmbrăcăminte şi alte obiecte.
Cu ocazia percheziţiei s-a observat însă că în camera care ar fi trebuit să fie goală rămăsese o geacă şi s-a făcut apel ca persoana căreia îi aparţine să o prezinte.
D.G. a luat obiectul de vestimentaţie şi l-a pus peste efectele personale care fuseseră deja verificate. Această manevră a deţinutului a demonstrat faptul că intenţia lui a fost aceea ca obiectul respectiv de vestimentaţie să nu mai fie controlat. Observându-se acest lucru unul dintre cei care efectuau percheziţia a verificat-o şi într-un buzunar a descoperit un telefon mobil cu încărcător.
În cadrul echipei care efectua percheziţia s-a aflat şi inspectorul principal C. care însă nu a reuşit să filmeze activitatea din cauza lipsei benzii de înregistrare.
Singura persoană care cunoştea faptul că nu se filmează a fost inspectorul principal N.I. care avea cunoştinţă de faptul că nu există bandă suficientă de înregistrare. S-a creat în această modalitate o aparenţă în legătură cu filmarea întrucât inspectorul C.D. a mimat filmarea percheziţiei.
Pentru aceste considerente în mod corect s-a reţinut că deţinutul s-a aflat în eroare şi a susţinut că inspectorul principal a distrus filmul care filmase percheziţia efectuată.
Deţinutul a solicitat administraţiei penitenciarului o copie a înregistrării video şi întrucât aceste documente pot fi puse la dispoziţia instanţei i s-a refuzat. De asemenea, i s-a explicat că nu poate fi vizionată din motive tehnice, însă i s-a pus la dispoziţie raportul de incident în care se consemnase găsirea telefonului mobil în geaca deţinutului.
De altfel, chiar în ipoteza existenţei unei înregistrări video din motive de securitate aceasta nu putea fi pusă la dispoziţia persoanei deţinute.
Deţinutul petiţionar după ce i s-a comunicat răspunsul negativ privitor la punerea la dispoziţie a unei copii după înregistrarea video a revenit cu altă cerere şi i s-a pus la dispoziţie o copie de pe raportul de incident.
S-a menţionat că petiţionarul a uzat în mod excesiv de dreptul său de a formula cereri şi de a formula plângeri împotriva lucrătorilor de penitenciar având o multitudine de lucrări în care are calitatea de reclamant.
Fiind audiat de către procuror a susţinut că lucrătorii de penitenciar care au fost audiaţi nu aveau cunoştinţă despre percheziţie întrucât nu au participat la aceasta şi că raportul de incident este tendenţios la fel şi procesul-verbal de confiscare precum şi sancţionarea sa pentru abateri săvârşite la regulamentul referitor la conduita condamnaţilor la locul de detenţie.
Din actele ataşate la dosar rezultă că susţinerile petiţionarului contravin realităţii întrucât la percheziţia efectuată asupra camerei deţinutului au participat 46 lucrători de poliţie şi aceştia au fost audiaţi. Raportul de incident şi procesul-verbal de confiscare au fost întocmite cu respectarea dispoziţiilor legii. În reglementările legale nu există o ordine în privinţa succesiunii în care se efectuează anumite activităţi, respectiv procesul-verbal de confiscare sau raportul de incident. Din momentul descoperirii telefonului în geaca inculpatului acesta a fost prezentat spre examinare echipei care a vizualizat marca acestuia şi aceste elemente au fost fixate în procesul verbal de confiscare.
Potrivit dispoziţiilor regulamentului la locul de deţinere deţinuţilor le este interzis să aibă asupra lor telefoane mobile ori deţinutul a încălcat acest regulament şi a fost sancţionat.
În plângerea sa a exploatat unele mici inadvertenţe cu caracter nesemnificativ a actelor întocmite cu ocazia percheziţiei şi cu privire la înregistrarea acesteia.
Din probaţiunea administrată nu rezultă că inspectorul principal şi-ar fi încălcat atribuţiile de serviciu cu ocazia percheziţiei efectuate, ori că a făcut declaraţii mincinoase în faţa instanţei, sau a instigat alte persoane să formuleze astfel de declaraţii şi nici nu a reţinut sau distrus vreun înscris emis de un organ judiciar.
Având în vedere aceste aspecte în mod corect s-a concluzionat că nu se poate reţine în sarcina inspectorului principal C.D. nici una dintre infracţiunile reclamate de petiţionar.
În temeiul art. 2781 C. proc. pen., petentul D.G. s-a adresat instanţei competente.
Prin Sentinţa penală nr. 208/PI din 5 august 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins ca nefondată plângerea petentului, reţinând - în sinteză - următoarele:
Analizând legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate din prisma dispoziţiilor legale în materie reglementate de art. 2781 C. proc. pen care se completează cu normele de procedură incidente în speţă, respectiv art. 246, 260, 261 şi 272 C. pen., instanţa apreciază că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală şi temeinică, în deplină concordanţă cu actele dosarului.
Potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) aceasta constă în fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Infracţiunea are un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că abuzul săvârşit de un funcţionar public sau de un alt funcţionar se încadrează în art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în C. pen. Pentru existenţa infracţiunii neîndeplinirea actului sau îndeplinirea defectuoasă a acestuia trebuie să aibă drept urmare vătămarea intereselor legitime ale persoanei.
Analizând aceste trăsături esenţiale ale infracţiunii raportat la plângerea formulată, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât intimatul C.D., alături de alţi angajaţi ai Penitenciarului de Maximă Siguranţă Arad au efectuat o percheziţie în camera unde era cazat, alături de alţi deţinuţi şi petentul, ocazie cu care s-a solicitat deţinuţilor să iasă în holul secţiei împreună cu efectele personale. În timpul percheziţiei unul dintre angajaţi a observat că în cameră a rămas o geacă solicitând prezentarea la control a acesteia, obiect de vestimentaţie care aparţinea petentului şi în buzunarul căruia s-a găsit un telefon mobil cu încărcător, fiind evidentă intenţia petentului de a sustrage controlului această geacă în condiţiile în care este interzisă deţinerea telefonului mobil în unitatea de detenţie. Intimatul, care făcea parte din echipa de control a intenţionat filmarea activităţii dar din lipsa benzii de înregistrare acest lucru nu s-a realizat creându-se falsa impresie a filmării.
Petentul a apreciat că intimatul a distrus filmarea percheziţiei deoarece la solicitarea sa de a i se elibera o copie a filmării i s-a răspuns de conducerea unităţii de detenţie că o asemenea solicitare se eliberează doar instanţei competente dar acest răspuns nu confirmă existenţa înregistrării. De altfel, petentului i s-a eliberat o copie de pe procesul-verbal de incident, iar susţinerile ulterioare, în sensul contradicţiei dintre declaraţiile martorilor, angajaţi ai penitenciarului, a nerespectării ordinii întocmirii actelor, respectiv raportul de incident încheiat anterior procesului-verbal de confiscare şi al neconcordanţei mărcii telefonului mobil în declaraţiile martorilor şi procesul-verbal de confiscare nu duc la vinovăţia intimatului. În primul rând nu există o reglementare legală care să stabilească ordinea încheierii actelor, fiind esenţial ca acestea să fie ulterioare activităţii faptice, în speţă operaţiunii de percheziţie soldată cu descoperirea telefonului mobil aparţinând petentului şi pe care acesta îl lăsase în mod intenţionat în geacă în cameră pentru a se sustrage controlului în condiţiile în care ştia că deţine obiecte interzise. În al doilea rând nu există neconcordanţe între declaraţiile angajaţilor unităţii de detenţie iar referirile lor la marca telefonului mobil găsit în geaca petentului şi neconcordanţa cu marca menţionată în procesul-verbal de confiscare nu înlătură activitatea petentului de a deţine un obiect interzis pe perioada executării pedepsei.
Art. 260 C. pen. sancţionează fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se audiază martori face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Intimatul a dat o declaraţie în faţa procurorului în calitate de învinuit, astfel că nu întruneşte calitatea cerută de actul normativ pentru tragerea la răspundere penală, fiind persoana învinuită de comiterea faptelor.
Potrivit art. 261 C. pen. încercarea de determinare a mărturiei mincinoase se realizează, sub aspectul laturii obiective prin activitatea de a determina o persoană prin constrângere sau corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se audiază martori. Niciuna din probele administrate nu confirmă această acuzaţie, nefăcându-se dovada că intimatul a exercitat activităţi ce se circumscriu laturii obiective a acestei infracţiuni, activităţi exercitate asupra altor angajaţi ai penitenciarului.
Art. 272 C. pen. sancţionează reţinerea sau distrugerea unui înscris, în speţă de către un organ de jurisdicţie, dar atâta vreme cât filmarea nu s-a realizat din motive tehnice, mai exact din cauza lipsei benzii de înregistrare potrivit susţinerilor intimatului confirmate de şeful său ierarhic N.I. nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni din cauza lipsei obiectului material asupra căruia poartă infracţiunea. Câtă vreme nu a existat înregistrarea filmării percheziţiei nu se poate susţine distrugerea acesteia.
Împotriva sentinţei petentul a declarat prezentul recurs, criticile aduse sentinţei instanţei de fond fiind menţionate chiar în cererea de recurs.
Din înscrisul existent rezultă că petentul a fost liberat condiţionat din Penitenciarul Arad la data de 12 noiembrie 2008. Fiind citat, la domiciliu indicat în plângerea adresată primei instanţe recurentul-petent nu s-a prezentat la Înalta Curte pentru susţinerea motivelor de recurs.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Pentru soluţionarea plângerii penale formulată de deţinutul D.G., procurorul a efectuat acte menite să stabilească existenţa faptelor reclamate şi vinovăţia inspectorului C.D.
Au fost strânse probe: înscrisuri, copii ale declaraţiilor date de diferite persoane (deţinutul T.C.; lucrători ai penitenciarului care au participat la percheziţie: G.V., R.R., C.A., C.O., D.F., B.I., copie de pe Sentinţa penală nr. 2215 din 17 septembrie 2008 şi declaraţiile date în faţa procurorului de către deţinutul D.G., N.I. şi C.D.
Se poate constata astfel că procurorul a efectuat o anchetă efectivă cu privire la faptele reclamate de către deţinutul D.G. (în sinteză, distrugerea înregistrării video care ar fi constituit, în opinia petentului, o probă concludentă pentru dovedirea abuzului cadrelor unităţii şi dovedirea înscenării cu privire la telefonul mobil).
Din declaraţiile persoanei reclamate (C.D.) şi a inspectorului principal N.I. a rezultat însă că, din motive tehnice, nu a fost efectiv realizată activitatea de filmare.
În lipsa unor dovezi contrare, corect procurorul care a cercetat plângerea penală a deţinutului D.G., procurorul ierarhic superior şi, respectiv, prima instanţă, au apreciat că nu se confirmă acuzaţiile din plângerea penală.
Cu privire la celelalte aspecte invocate de recurentul-petent, Înalta Curte constată că, în favoarea acestuia, a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă.
În motivarea acestei hotărâri judecătoreşti se arată că nu au fost respectate dispoziţiile art. 200 alin. (6) din H.G. nr. 1897/2006.
Chiar în condiţiile în care judecătorul a anulat hotărârea comisiei de disciplină, în raport cu motivarea sentinţei, dar şi în lipsa altor dovezi, nu se poate concluziona - aşa cum s-a menţionat în rezoluţiile şi sentinţa atacate - că intimatul C.D. a săvârşit infracţiunile reclamate (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, mărturie mincinoasă, instigare la mărturie mincinoasă şi distrugere de probe).
Prima instanţă, pornind de la menţionarea conţinutului constitutiv al infracţiunilor reclamate, a argumentat inexistenţa în materialitatea lor, Înalta Curte apreciind că nu se impune reiterarea acestor argumente de fapt şi de drept.
Copia declaraţiei olografe a numitului G.A.G., deţinut în Penitenciarul Arad, chiar vizată ca fiind „conform cu originalul";, anexată de petent la cererea de recurs, nu este de natură să schimbe situaţia de fapt expusă în rezoluţiile şi sentinţa atacată, acest înscris fiind datat 09 martie 2009, la circa 1 an de la data faptei reclamate (05 martie 2008) şi după liberarea condiţionată a petentului (12 noiembrie 2008).
În final, se mai constată că prin criticile inserate la pct. 1 - 8 ale cererii de recurs, petentul repune în discuţie aspecte pentru care există deja autoritate de lucru definitiv judecat (Sentinţa penală nr. 2215 din 17 septembrie 2008 a Judecătoriei Arad), nefiind astfel permisă o nouă evaluare a acestora.
Deşi solicită adoptarea soluţiei prevăzută de art. 2781 alin. (8) lit. b) din C. proc. pen., recurentul-petent nu arată care ar fi motivele pentru care cauza ar trebui trimisă la procuror în vederea începerii urmăririi penale, respectiv, care ar fi faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul art. 38515 pct. l lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul petentului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.G. împotriva Sentinţei penale nr. 208 PI din 5 august 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3945/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2843/2009. Penal → |
|---|
