ICCJ. Decizia nr. 457/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.457/2009
Dosar nr. 5840/2/200.
Şedinţa publică din 10 februarie 200.
Asupra recursului penal de faţă.
Prin sentinţa penală nr. 297 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a recunoscut sentinţa penală din data de 24 noiembrie 1998 pronunţată de Curtea cu Juraţi din Roma, definitivă prin hotărârea din 19 octombrie 1999 a Curţii de Apel cu Juraţi din Roma, prin care B.P. a fost condamnat la o pedeapsă de 25 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de omor din culpă calificat şi tâlhărie calificată, prevăzute de art. 61 nr. 2 şi art. 11, art. 575, art. 576 şi art. 577, art. 110, art. 628 alin. (1) şi (3) din Codul Penal Italian, având corespondent în dispoziţiile art. 174-176 lit. a), d) şi art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a), b) şi c) C. pen. român.
A computat detenţia de la 15 ianuarie 1998 la zi.
A dispus transferul persoanei condamnate pentru executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din România.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală din 24 octombrie 1998 a Curţii cu Juri din Roma, definitivă prin hotărârea din 19 octombrie 1999 a Curţii de Apel cu Juri din Roma, numitul B.P. a fost condamnat la o pedeapsă de 25 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat din culpă şi tâlhărie calificată, prevăzute de art. 62 nr. 2 şi 11, art. 575, art. 576 şi art. 577, art. 110, art. 628 alin. (1) şi (3) din Codul Penal Italian, dispunându-se deducerea duratei arestării preventive de la 15 ianuarie 1998 la zi şi expulzarea persoanei condamnate de pe teritoriul statului de condamnare.
S-a reţinut că la data de 04 ianuarie 1998, prin violenţă şi ameninţare cu un pistol, persoana condamnată împreună cu o altă persoană a sustras de la partea vătămată S.D.R. suma de 200.000 lire, bijuterii şi alte obiecte, iar la data de 05 ianuarie 1998, noaptea, a lovit-o repetat pe partea vătămată S.L., provocându-i decesul, după care a sustras bani, bijuterii şi un telefon mobil.
S-a reţinut că persoana condamnată este încarcerată în penitenciarul din Viterbo - Italia.
Instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite disp. art. 116, art. 129 şi art. 149 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Astfel, condiţia dublei incriminări prev. de art. 129 din Legea nr. 302/2004 modificată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strassbourg în 1983, este îndeplinită, dat fiind că faptele pentru care a fost condamnată persoana transferată sunt prevăzute atât de Codul Penal Italian în articolele amintite, cât şi de Codul Penal Român, ele întrunind conţinutul constitutiv al infracţiunilor de omor calificat, prev. de art. 174-176 lit. a), d) şi tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (3) lit. a), b) şi c), fiind pedepsite cu închisoarea de la 15 la 25 ani.
Cu privire la condiţia existenţei acordului persoanei condamnate privind transferarea, s-a constatat că iniţial, acesta şi-a exprimat acordul cu privire la continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, conform procesului verbal din 10 noiembrie 2007 încheiat la Direcţia Casei de Detenţie Viterbo, pentru ca, ulterior, acesta să nu mai fie de acord cu transferarea, conform cererii transmise cu adresa nr. 133784/2007/SR din 05 august 2008 a Ministerului Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional şi Tratate.
Instanţa de fond a reţinut însă, potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 83/2006 privind ratificarea Acordului dintre România şi Republica Italiană asupra transferării persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau a conducerii la frontieră, din 13 septembrie 2003, aplicabile condamnărilor pronunţate înainte de intrarea sa în vigoare, dar şi celor ulterioare, că statul de executare, poate, la cererea statului de condamnare să îşi dea acordul cu privire la transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia când condamnarea pronunţată sau o măsură administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră.
Curtea a reţinut că faţă de condamnat s-a luat măsura expulzării prin hotărârea de condamnare, şi că Republica Italiană a exclus procedura schimbării pedepsei, chiar şi atunci când este stat de condamnare.
S-a reţinut că pedeapsa pe care condamnatul o mai are de executat este mai mare de 6 luni, din pedeapsa aplicată deducându-se durata executată din pedeapsă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs persoana transferabilă, fără a indica în scris vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie al hotărârii atacate.
Examinând hotărârea sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 83/2006 privind ratificarea Acordului dintre România şi Republica Italia privind transferul persoanelor condamnate, semnat la Roma la 13 septembrie 2003, transferarea unei persoane condamnate se poate face fără consimţământul acesteia atunci când, odată cu condamnarea definitivă, se dispune şi expulzarea persoanei supusă procedurii judiciare.
Prin hotărârea de condamnare dispusă de statul italian, s-a aplicat persoanei condamnate, pe lângă pedeapsa închisorii, şi măsura expulzării, împrejurare care lipseşte de consecinţe refuzul ulterior al condamnatului de a fi transferat în vederea executării pedepsei în România.
Întrucât statul de condamnare a exclus procedura schimbării pedepsei, în mod justificat prima instanţă a recurs la instituţia continuării executării pedepsei şi a recunoscut sentinţa penală de condamnare, fără să intervină asupra sancţiunii penale, sancţiune compatibilă cu pedeapsa prevăzută în sistemul de drept penal român.
În consecinţă, constatând că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de persoana condamnată.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată B.P. împotriva sentinţei penale nr. 297 din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta persoană condamnată să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 431/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1752/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
