ICCJ. Decizia nr. 569/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr. 569/2009
Dosar nr. 1412/33/2008
Şedinţa publică din 17 februarie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 131 din 25 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.Ş. împotriva rezoluţiei din 12 august 2008 dată în dosarul nr. 194/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul la 50 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.
S-a reţinut că prin rezoluţia din 12 august 2008, pronunţată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A.D., executor judecătoresc în cadrul biroului din Vişeu de Sus, judeţul Maramureş, pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen.;
S-au stabilit cheltuieli de urmărire penală în sumă de 200 lei care au rămas în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că prin ordonanţa emisă de procuror la data de 4 iunie 2008 în dosarul nr. 194/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, s-a dispus, în temeiul art. 273 alin. (11) şi alin. (2) C. proc. pen., redeschiderea şi reluarea urmăririi penale faţă de învinuitul A.D., executor judecătoresc în cadrul biroului din Vişeu de Sus, judeţul Maramureş, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., învinuirea constând în aceea că, în ziua de 8 noiembrie 2005, s-a deplasat la domiciliul debitorilor T.Ş. şi T.I. din comuna Moisei, judeţul Maramureş, şi a pus în executare silită sentinţa civilă nr. 516/2004, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus, rămasă definitivă şi irevocabilă, debitorii fiind evacuaţi din imobilul amintit, care a fost la dispoziţia creditoarei C.C.C.V. din Vişeu de Sus. Cu această ocazie, învinuitul nu s-a conformat dispoziţiilor art. 580 C. proc. civ., care instituie obligaţia asigurării bunurilor care nu fac obiectul executării silite, în sensul lăsării în custodie a acestora în grija unei persoane şi a încheierii unui proces verbal cu privire la acest aspect, bunurile scoase din locuinţă fiind depozitate dezordonat, afară, unele acoperite cu o folie de plastic, astfel că au fost deteriorate.
Ordonanţa de redeschidere şi reluare a urmăririi penale a fost, adoptată de procuror în temeiul sentinţei penale nr. 47/D/2008 din 7 aprilie2008, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosar nr. 196/33/2008, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care s-a hotărât în baza art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 73/2007, admiterea plângerii formulată de petenţii T.Ş. şi T.I., domiciliaţi în comuna Moisei, judeţul Maramureş, desfiinţarea rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 10 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vişeu de Sus, dată în dosarul nr. 33/P/2006 (numărul corect este 93/P/2006), şi a rezoluţiei nr. 447/11/2/2007 din 12 iunie 2007 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş privind pe A.D., executor judecătoresc, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere prevăzută şi pedepsită de art. 217 alin. (1) C. pen., precum şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj pentru începerea urmăririi penale faţă de făptuitorul A.D. sub aspectul infracţiunii de distrugere prevăzută şi pedepsită de art. 217 alin. (1) C. pen.
În legătură cu această dispoziţie din sentinţa penală amintită mai sus este de menţionat că, prin ordonanţa de redeschidere şi reluare a urmăririi penale s-a acordat prioritate dispoziţiilor legii, adică art. 273 alin. (11) C. proc. pen. (redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când judecătorul, potrivit art. 2781 a admis plângerea împotriva ordonanţei sau după caz a rezoluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale), deoarece urmărirea penală a fost începută împotriva executorului judecătoresc pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., prin rezoluţia procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vişeu de Sus emisă la data de 22 februarie 2007, adică înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 73/2007, deci în condiţii legale.
S-a reţinut că în cauză, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare fiind incidente dispoziţiile arte 249 alin. (1), art. 11 pct. 1 lit. b) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere, anume intenţia directă sau in directă specifică laturii subiective).
Prin sentinţa civilă nr. 516/2004 din 24 martie 2004 pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în dosarul nr. 664/2004 a fost admisă acţiunea civilă înaintată de reclamanta C.C.C.V. din Vişeu de Sus împotriva pârâţilor T.Ş. şi T.I., domiciliaţi în comuna Moisei, judeţul Maramureş, şi, în consecinţă, s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul de natură casă, anexe gospodăreşti şi teren situate în comuna Moisei, în suprafaţă de 759 mp şi 1818 mp.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a pârâţilor dar aceştia, în anul 2000, au împrumutat de la reclamantă suma de 190 milioane lei pentru care au ipotecat imobilul şi, întrucât, nu au restituit suma datorată, reclamanta a procedat la executare silită, emiţând publicaţia de vânzare 121/2001 în dosarul execuţional 121/2001, iar ulterior a dobândit dreptul de proprietate pe care l-a înscris în cartea funciară cu titlu de preluare la licitaţie, prin adjudecare, conform încheierilor de întabulare nr. 966 şi 967 din 2003. Pârâţii nu au evacuat imobilul pentru a permite folosirea şi administrarea acestuia de către reclamantă astfel că aceasta a solicitat evacuarea lor din imobil.
Sentinţa civilă amintită mai sus a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 508 din 6 mai 2005 a Curţii de Apel Cluj pronunţată în dosarul nr. 6255/2004 prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul T.Ş. şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 217/R/2006 din 26 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 16743/2005 prin care a fost respins tot, ca nefondat, recursul pârâtului T.Ş.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de evacuare, executorul judecătoresc A.D. a înregistrat, la cererea creditoarei, dosarul execuţional nr. 116/2005 şi a solicitat Judecătoriei Vişeu de Sus încuviinţarea executării silite iar instanţa civilă a admis cererea şi prin încheierea nr. 1791 din 25 iulie 2005 a încuviinţat executarea silită a sentinţei civile nr. 516/2004 a Judecătoriei Vişeu de Sus pentru evacuarea „debitorilor T.Ş. şi T.I."
După încuviinţarea executării silite, executorul judecătoresc A.D. a comunicat debitorilor T.Ş. şi T.I. somaţia din 1 august 2005 prin care li s-a cerut ca în termen de 5 zile de la primirea acestuia să „evacueze" imobilul şi să plătească suma datorată, iar dacă nu-şi vor executa de bună voie obligaţia se va proceda la executare silită. Procedând în acest mod, executorul judecătoresc a respectat dispoziţiile art. 387 C. proc. civ., care instituia în sarcina sa obligaţia de a comunica debitorului o somaţie înainte de a începe executarea silită.
Somaţia comunicată de executorul judecătoresc a fost predată la data de 16 august 2005 de către agentul procedural C.l. debitoarei T.I., menţionând actul de identitate a acesteia pe dovada de comunicare.
Conform art. 578 C. proc. civ., dacă partea obligată să părăsească ori să predea un imobil nu-şi îndeplineşte această obligaţie în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi îndepărtată prin executare silită iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit.
De asemenea, potrivit art. 579 C. proc. civ., în vederea executării silite a obligaţiei prevăzute la art. 578, executorul judecătoresc va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, va elibera imobilul cu ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale.
Conformându-se acestor dispoziţii legale, în ziua de 2 septembrie 2005, executorul judecătoresc A.D. însoţit de D.O., reprezentantul creditoarei, şi de către agentul şef M.G., s-a deplasat la imobilul în litigiu unde i-a găsit pe T.Ş. şi T.I. pe care i-a somat să părăsească imobilul însă aceştia au declarat că nu sunt de acord să evacueze imobilul dar acceptă să achite toate datoriile faţă de creditoare şi s-au „angajat" să se prezinte în data de 5 septembrie 2005 la sediul creditoarei pentru a ajunge la o înţelegere. Debitorii au fost atenţionaţi de către executorul judecătoresc că dacă nu-şi vor respecta „angajamentul" se va proceda la executare silită, adică imobilul va fi evacuat şi predat creditoarei (aceste menţiuni sunt cuprinse în procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la 2 septembrie 2005 şi semnat şi de către debitorii T.Ş. şi T.I.). Alte încercări de executare silită iniţiate de executorul judecătoresc au avut loc la 12 octombrie, 27 octombrie şi 4 noiembrie 2005.
În ziua de 8 noiembrie 2005, executorul judecătoresc A.D. împreună cu T.V., reprezentantul creditoarei, un poliţist de la Postul de Poliţie Moisei şi 6 jandarmi de la Sighetu Marmaţiei, s-au deplasat la imobilul în litigiu unde l-au găsit pe debitorul T.Ş. care a fost somat să părăsească imobilul, însă acesta a declarat că „nu este de acord să evacueze imobilul deoarece în data de 17 noiembrie 2007 are termen pentru recurs", contestaţia la executare fiindu-i respinsă de Judecătoria Vişeu de Sus.
Având în vedere poziţia debitorului, s-a procedat la îndepărtarea acestuia prin executare silită. Mai întâi a fost deschisă uşa de acces în casa edificată din bolţari, timp în care debitorul a intrat într-o magazie şi s-a întors cu o sticlă cu benzină ameninţând că-şi va da foc, dar a fost imobilizat de către jandarmi.
Această situaţie tensionată creată de comportamentul debitorului i-a determinat pe reprezentanţii creditoarei (T.V. şi preşedintele cooperativei de credit) să accepte o executare parţială a hotărârii judecătoreşti, anume ca debitorii să fie evacuaţi numai din casa edificată din bolţari nu şi dintr-o altă casă construită din lemn şi din anexele gospodăreşti şi nici de pe terenul aferent, urmând să locuiască în acelaşi imobil şi să folosească terenul aferent până la data de 1 decembrie 2005, dată până la care creditoarea a acceptat ca debitorii să-şi achite întreaga datorie.
În legătură cu bunurile mobile care s-au aflat în casa edificată din bolţari şi care a făcut obiectul executării silite (obiecte din mobilier, de uz casnic, îmbrăcăminte etc.), este de precizat că acestea nefiind ridicate de către debitorul prezent T.Ş., au fost scoase din încăperi cu ajutorul unor persoane puse la dispoziţia executorului judecătoresc de către creditoare, fiind depozitate în locurile disponibile, adică în curtea casei, şi în anexele gospodăreşti, fără a fi încredinţate unei terţe persoane în calitate de custode, tocmai în ideea ca aceste bunuri să se afle la dispoziţia debitorilor, unul dintre ei fiind şi prezent la desfăşurarea executării silite, chiar dacă s-a împotrivit acestei proceduri şi a creat o stare de tensiune atunci când a ameninţat că-şi va da foc.
După plecarea executorului judecătoresc şi a echipei care l-a însoţit, câteva persoane, vecini, cunoştinţe şi rude, au ridicat bunurile din locurile unde au fost lăsate de către organul de executare şi le-au depozitat pe terasa casei, într-o şură, în magazia de lemne şi sub streaşină bucătăriei, o parte fiind acoperită cu folie de plastic pentru a fi protejate, aspecte relevate în declaraţiile martorilor T.C., T.N., T.I., H.A., T.M.
Una dintre martorele care a participat la activitatea de depozitare a bunurile mobile, H.A., a precizat că, „o parte din mobilă era desfăcută din încheieturi", iar o altă martoră, T.N., a afirmat că „o parte din mobilă a fost distrusă" pentru că în acea zi a plouat.
Învinuitul A.D. a susţinut, la rândul său, constant, faptul că, nu a procedat la îndepărtarea prin executare silită a debitorilor din întregul imobil, rezumându-se la evacuarea acestora şi a bunurilor mobile numai din casa edificată din bolţari tocmai ca debitorii să aibă posibilitatea să locuiască într-o altă casă din lemn şi să folosească anexele gospodăreşti. Tot pentru a permite folosirea de către debitori a bunurilor mobile care au fost scoase din casa edificată din bolţari, acestea nu au fost enumerate în procesul verbal întocmit de către executorul judecătoresc cu ocazia predării silite a imobilului în litigiu creditoarei.
În declaraţia dată în faţa procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la data de 9 iunie 2008, învinuitul a arătat că, deşi executarea silită s-a desfăşurat într-o stare de tensiune determinată de către debitorul T.Ş. care a ameninţat că-şi va da foc, o parte din bunurile mobile scoase din casa edificată din bolţari, au fost depozitate într-o altă casă din lemn, situată în apropiere, şi în anexele gospodăreşti, fiind posibil ca unele să fi suferit deteriorări nesemnificative (dezmembrări) specifice operaţiilor de manipulare, cu atât mai mult cu cât aceste bunuri aveau un anumit grad de uzură).
În legătură cu maşina de spălat care a rămas în casa edificată din bolţari, învinuitul a precizat că aceasta era racordată la instalaţia de apă, astfel că nu a fost scoasă din casa edificată din bolţari a cărei uşă de acces a fost asigurată cu lacăt la încheierea executării silite.
Aceasta fiind starea de fapt, elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., nu sunt întrunite sub nici o formă deoarece, conceptual, această infracţiune este condiţionată, sub aspectul laturii subiective, de existenţa intenţiei directe sau indirecte în temeiul căreia poate fi realizată o acţiune de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia.
Nici faptul că învinuitul nu s-a conformat formal dispoziţiilor art. 580 C. proc. civ., care instituie în sarcina executorului judecătoresc obligaţia de a încredinţa unui custode bunurile mobile care se găsesc într-un imobil supus executării silite dat care nu formează obiectul executării şi pe care debitorul nu le ridică singur, nu poate justifica reţinerea infracţiunii de distrugere în modalitatea normativă a art. 217 alin. (1) C. pen., de vreme ce învinuitul a procedat doar la o executare parţială a unei hotărâri judecătoreşti evacuând debitorii şi bunurile mobile numai din casa edificată din bolţari tocmai pentru a crea o situaţie favorabilă acestora pentru a avea posibilitatea să folosească în continuare bunurile mobile care, însă au rămas în aceeaşi stare de păstrare din timpul executării silite fără ca debitorii să întreprindă măsuri suplimentare de protejare deşi s-ar fi justificat să acţioneze în acest scop deoarece bunurile le aparţineau, ei aveau calitatea de debitori, iar executorul judecătoresc nu a făcut altceva decât să-şi îndeplinească atribuţiile prevăzute de lege în legătură cu executarea silită a dispoziţiilor cu caracter civil dintr-un titlu executoriu care era o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.
De altfel, nu este lipsit de semnificaţie juridică faptul că la originea cauzei penale se află o cerere adresată de către T.Ş. şi T.I. Judecătoriei Vişeu de Sus prin care au „chemat în judecată" pe executorul judecătoresc A.D. şi pe T.V., reprezentantul creditoarei, pentru ca aceştia să fie obligaţi la „despăgubirile" ce le-au fost cauzate prin distrugerea şi aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunurilor casnice cu ocazia executării silite din 8 noiembrie 2005. Această cerere a şi fost înregistrată ca acţiune în despăgubiri sub dosar nr. 73/2006 din 3 ianuarie 2006, iar, apoi, printr-o sentinţă „penală", nr. 8/2006 din 10 ianuarie 2006, pronunţată în cauza civilă amintită, s-a dispus, în temeiul art. 279 C. proc. pen., trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vişeu de Sus „pentru cercetarea numiţilor A.D. şi T.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere prevăzută şi pedepsită de art. 217 C. pen., la plângerea prealabilă a părţilor vătămate T.Ş. şi T.I.", cu menţiunea că, în şedinţa din 10 ianuarie 2006, reclamanţii au arătat că doresc „condamnarea pârâţilor pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere.". Ori, o astfel de atitudine a reclamanţilor relevă că intenţia lor a fost aceea de a solicita despăgubiri civile pe calea unei cereri adresate direct instanţei de judecată şi nu de a formula o plângere prealabilă împotriva executorului judecătoresc pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere ale cărei elemente constitutive nu sunt întrunite sub nici o formă în această cauză.
Pentru considerentele expuse, având în vedere şi limitele în care procurorul competent pentru efectuarea urmăririi penale a fost investit prin sentinţa penală nr. 47/0/2008 a Curţii de Apel Cluj, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A.D.
Împotriva acestei rezoluţii a declarat plângere numitul T.Ş., care a fost respinsă prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj din 9 septembrie 2008, reţinându-se următoarele:
În cursul anului 2000, numitul T.Ş., în calitate de reprezentant al A.F. T.Ş. din Moisei, a contractat un împrumut în valoare de 50 milioane lei de la B.P.F. devenită în anul 2001 C.C.C.V. Datorită nerestituirii creditului, conform graficului stabilit, creditoarea a solicitat executarea silită a debitorului.
Prin încheierea nr. 1791 din 25 iulie 2005, Judecătoria Vişeu de Sus, a dispus evacuarea debitorilor T.Ş. şi T.I. din imobilul casă, anexe gospodăreşti şi teren situat în comuna Moisei, judeţul Maramureş.
Între debitori şi reprezentanţii creditoarei au existat mai multe negocieri pentru amânarea executării silite dar, neajungându-se la un compromis, în data de 8 noiembrie 2005, executorul judecătoresc, învinuitul A.D., împreună cu reprezentantul creditoarei, un poliţist de la Postul de Politie Moisei şi 6 jandarmi de la Sighetu Marmaţiei, s-au deplasat la imobilul în litigiu unde l-au găsit pe debitorul T.Ş. care a fost somat să părăsească imobilul, dar acesta a refuzat şi a ameninţat cu o sticlă cu benzină că, în cazul în care va fi evacuat, îşi dă foc.
Dată fiind starea tensionată creată de atitudinea debitorului, reprezentantul creditoarei a solicitat executorului să-l evacueze pe debitor doar din casa edificată din bolţari, permiţându-i debitorului, pentru o perioadă de timp, să folosească casa din lemn şi anexele gospodăreşti existente la adresa mai sus arătată.
Bunurile existente în casa din bolţari au fost scoase şi depozitate în casa de lemn, în anexele gospodăreşti şi în curte, pentru ca acestea să poată fi folosite de debitor.
S-a reţinut că atâta timp cât executorul judecătoresc şi-a îndeplinit în mod legal atribuţiile de serviciu punând în executare o hotărâre judecătorească, sprijinit fiind de reprezentanţii poliţiei şi jandarmeriei, a trecut la evacuarea silită a bunurilor aparţinând debitorului T.Ş. din imobilul construit din bolţari, nu poate fi vorba de infracţiunea de distrugere, întrucât lipseşte intenţia de a comite această faptă. Aşa cum rezultă din materialul probator, o parte dintre bunuri a fost depozitată în casa de lemn şi în anexele gospodăreşti, iar o altă parte a fost lăsată în curte, acoperite cu folie de plastic, tocmai ca debitorul T.Ş. să poată folosi acele bunuri.
Împotriva acestei rezoluţii petentul T.Ş. a formulat plângere în baza art. 2781 C. proc. pen., solicitând desfiinţarea acesteia, reţinerea cauzei spre judecare şi condamnarea făptuitorului A.D. pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, susţinând că acesta a acţionat cu intenţie indirectă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere, aşa cum corect a reţinut şi procurorul.
Astfel, infracţiunea de distrugere se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.
În speţă, intenţia intimatului A.D. de a distruge bunurile petentului nu există. Acesta în calitatea sa de executor judecătoresc s-a deplasat la imobilul în litigiu somându-i pe T.Ş. şi T.I. să părăsească imobilul, însă aceştia au refuzat, trecându-se la executarea silită. Întrucât T.Ş. a ameninţat că-şi dă foc, având asupra sa o sticlă cu benzină, executorul judecătoresc, respectiv intimatul, având acordul creditoarei, a se vedea procesul verbal întocmit de intimat cu acea ocazie, a fost de acord cu o executare parţială a hotărârii judecătoreşti, în sensul că s-a trecut doar la evacuarea debitorilor din casa construită din bolţari, nu şi din cea construită din lemn şi anexele gospodăreşti, sens în care mobila din casa de bolţari a fost scoasă afară în curte sau în anexele gospodăreşti, rămânând astfel la dispoziţia debitorilor. După plecarea intimatului, persoanele aflate acolo, martori, vecini, rude, au ridicat aceste bunuri şi le-au depozitat pe terasa casei, în magazia de lemne, sub streaşină bucătăriei, etc. Altfel spus, deşi executarea silită nu a fost finalizată, aceasta în beneficiul petentului, care a fost lăsat de creditor şi intimat să folosească casa de lemn şi anexele gospodăreşti, acesta formulează plângere penală împotriva intimatului pentru că i-a distrus bunurile.
Evident că din starea de fapt expusă nu rezultă intenţia intimatului de a distruge bunurile petentului.
Instanţa apreciază că nu există nici intenţie indirectă în speţă. Astfel, ceea ce caracterizează intenţia indirectă sau eventuală este atitudinea indiferentă a făptuitorului faţă de rezultatul socialmente periculos, posibil, dar neurmărit al faptei sale şi acceptarea eventualităţii producerii acestuia. Rezultatul este posibil, dar nu inevitabil, el ar putea să nu se producă, însă de regulă se produce, iar atitudinea făptuitorului este raportată la acest rezultat real. Intenţia indirectă există însă din momentul în care făptuitorul a luat şi pus în executare hotărârea de a săvârşi fapta, prevăzând şi acceptând eventualitatea producerii rezultatului socialmente periculos al acesteia.
Prin urmare, în primul rând, intimatul se afla în acel loc într-o calitate oficială, în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, iar în al doilea rând lăsând bunurile la dispoziţia debitorului, respectiv petentului, rămânea ca acesta să se ocupe în continuare de depozitarea şi păstrarea lor, cu atât mai mult cu cât petentul se afla prezent la desfăşurarea evenimentelor. Eventualele dezmembrări inevitabile ale mobilelor cu ocazia scoaterii acestora din casa de bolţari nu-i pot fi imputate de asemenea intimatului, raportat la împrejurarea că acestea aveau un anumit grad de uzură.
Petentul prin apărătorul său a învederat în plângerea sa că procurorul a ignorat procesul-verbal din 18 septembrie 2006 întocmit în baza încheierii nr. 1830/2006 privind asigurarea de dovezi prin care se constată degradarea bunurilor, însă aşa cum, se poate observa, acest proces verbal este întocmit la aproape un an de la producerea evenimentelor, astfel că aşa cum s-a arătat mai sus, bunurile rămânând la dispoziţia debitorului, acesta trebuia să se ocupe de depozitarea lor, neputându-se reproşa că acestea s-au distrus din neglijenţa petentului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul T.Ş. care, deşi legal citat, nu s-a prezentat în faţa Curţii şi nu a motivat în scris calea de atac declarată.
Examinând din oficiu sub toate aspectele hotărârea atacată în condiţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că petenţii T.Ş. şi T.I. au formulat plângere penală împotriva intimatului A.D., executor judecătoresc, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., imputându-i acestuia distrugerea bunurilor mobile ce le aparţineau şi care au fost scoase din imobil în data de 8 noiembrie 2005,cu ocazia punerii în executare a sentinţei civile nr. 516/2004 a Judecătoriei Vişeul de Sus prin care se dispusese evacuarea petentilor din imobilul situat în com. Moiseijud Maramureş.
Probatoriul administrat în cauză a fost evaluat în mod corespunzător atât de către procurorul care a instrumentat plângerea penală, respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât şi de instanţa de fond investită cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului, care au reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere sub aspectul laturii subiective, întrucât nu s-a putut dovedi că intimatul ar fi acţionat cu intenţia, directă sau indirectă, de a distruge bunurile petentilor.
Dimpotrivă, actele aflate la dosar demonstrează faptul că petenţii, în calitate de debitori, s-au opus în mai multe rânduri la executarea silită iniţiată de către intimat, iar abia în ziua de 8 noiembrie 2005, pe fondul stării tensionate create de petenţi (care au ameninţat că îşi vor da foc cu o sticlă de benzină pe care o aveau asupra lor),acesta a reuşit o evacuare parţială a petenţilor doar dintr-unul dintre imobilele ocupate, ocazie cu care a dispus scoaterea din interior a bunurilor mobile care le aparţineau (obiecte de mobilier de uz casnic îmbrăcăminte).
Aceste bunuri au fost lăsate la dispoziţia debitorilor, fiind iniţial depozitate în curte, iar apoi câteva persoane aflate la faţa locului(vecini, cunoştinţe, rude) le-au ridicat şi le-au depozitat pe terasa casei, într-o şură, în magazia de lemne şi sub streaşină bucătăriei, pentru a le feri de intemperii.
Împrejurarea că cu ocazia manipulării lor unele bunuri au suferit unele deteriorări (dezmembrări),nu se circumscrie din punct de vedere subiectiv infracţiunii de distrugere, fiind vorba despre consecinţe inerente manipulării acestora, cu atât mai mult cu cât bunurile în cauză nu erau noi, ci aveau un anumit grad de uzură.
Prin urmare soluţia de scoatere de sub urmărire penală a intimatului, cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen., este legală şi temeinică, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenţi împotriva soluţiei dispuse de către procuror.
În consecinţă, neexistând niciun motiv care să conducă la casarea sentinţei recurate, Curtea va respinge, ca nefondată, calea de atac exercitată de către petent, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul T.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 131 din 25 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurent petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 523/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 701/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
