ICCJ. Decizia nr. 1996/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1996/2009
Dosar nr. 5457/1/2009
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2009
Asupra plângerii de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea adresată la 23 ianuarie 2009 Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, petentul P.G. a cerut efectuarea de cercetări şi trimiterea în judecată a numitului B.C. - chestor de poliţie - directorul Direcţiei Juridice din Ministerul Administraţiei şi Internelor, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 alin. (2) C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 291 C. pen.
În motivarea plângerii a arătat că în anul 2004 a fost eliberat din funcţia de şef al Biroului de Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Municipiului Urziceni şi destituit din Poliţia Română (7 noiembrie 2005). Petentul a susţinut că măsurile luate au fost abuzive, deoarece nu a fost cercetat administrativ şi nu i s-au adus la cunoştinţă acuzele în urma cărora a fost destituit, astfel că prin sentinţa civilă nr. 906 din 19 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a anulat dispoziţia inspectorului şef al I.P.J. Ialomiţa şi ordinul M.I.R.A. şi a obligat pârâţii să-l reîncadreze în funcţia deţinută anterior, cu plata drepturilor de care a fost lipsit în această perioadă.
Împotriva sentinţei au formulat recurs pârâţii, iar Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi, pe fond, a respins acţiunea petentului Pîrjol Gabriel ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut că la fond nu s-a avut în vedere faptul că eliberarea intimatului din funcţia de conducere a reprezentat o decizie managerială justificată prin deficienţe constatate în activitatea acestuia şi consemnate în rapoartele Corpului de control al ministrului în care se consemnează că acesta a depozitat în locuinţa sa un număr de 169 sesizări neînregistrate în evidenţele poliţiei, pentru a nu fi descoperite de ofiţerii inspectori.
Petentul a susţinut că, instanţa de recurs a adoptat soluţia pe baza unui act fals, pe care l-a prezentat în instanţă chestorul B.C. - directorul Direcţiei Generale Juridice din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Actul calificat de petent ca fiind fals este ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. S/II/3161 din 5 august 2004, în sensul că semnătura „indescifrabil” din dreptunghiul ştampilei aplicată pe Ordinul prezentat instanţei de recurs nu ar fi identică cu cea de pe Ordinul comunicat lui în urma hotărârii judecătoreşti, prin care recurenţii au fost obligaţi să-i comunice mai multe acte.
În urma actelor premergătoare, prin rezoluţia nr. 80/P/2009 din 28 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 228 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul B.C. - chestor în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Procurorul a motivat, preluând din decizia instanţei supreme, că ordinele prezentate în instanţă nu erau supuse regimului publicării, conform art. 35 alin. (3) din H.G nr. 50/2005. Înalta Curte a avut în vedere afirmaţiile recurenţilor (M.I.R.A. şi I.P.J. Ialomiţa) făcute în instanţă potrivit cărora ordinul în litigiu a fost semnat şi îndeplineşte toate cerinţele legale de fond şi formă, fără a fi supus prevederilor H.G. nr. 1210/2003, care nu sunt aplicabile în procedura de stabilire a răspunderii disciplinare a poliţiştilor, pentru care sunt incidente dispoziţiile legii speciale şi anume Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului. Aşa fiind, s-a motivat în rezoluţie, susţinerile petentului în sensul că făptuitorul B.C. ar fi prezentat în instanţă un înscris falsificat, sunt de circumstanţă, fără acoperire în plan probator.
Plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei, conform art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin rezoluţia nr. 5521/2649/II/2/2009 din 28 mai 2009 ca neîntemeiată.
Împotriva rezoluţiei de neurmărire penală a formulat plângere, conform art. 2781 C. proc. pen., petentul P.G., care a cerut admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei în vederea începerii urmăririi penale şi trimiterii în judecată a făptuitorului B.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 288 alin. (2) şi art. 291 C. pen.
În motivarea plângerii a reluat în cea mai mare parte susţinerile din plângerea penală soluţionată prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
În esenţă, a reluat din considerentele sentinţei că ordinul contestat nu conţine nicio motivaţie, decât enumerarea textelor din Legea nr. 360/2002, că acesta este nelegal deoarece eliberarea din funcţie ca sancţiune disciplinară a lucrătorului de poliţie judiciară poate fi dispusă numai cu avizul sau la solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ordinul contestat nu este semnat, nefăcându-se dovada că a fost emis de persoana competentă să-l emită potrivit legii.
În aceste condiţii consideră că prin prezentarea de către făptuitor la ultimul termen în recurs Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. S/II/3161 din 5 august 2004 care este semnat şi ştampilat în fals în rubrica rezervată Ministrului Administraţiei şi Internelor s-a ajuns la pronunţarea unei soluţii care îl păgubeşte.
În fine, reproşează procurorului care a dispus neînceperea urmăririi penale că fără a face cercetări, fără a audia părţile a interpretat eronat înscrisurile înaintate de el în copie ori Ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004, care nu are însă semnătura şi nici ştampila ministrului, este semnat pe verso de petent la 10 august 2004, iar Ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004 falsificat nu are semnătura sa. Acelaşi ordin nesemnat şi neştampilat apare semnat şi ştampilat la o dată ulterioară.
Verificând rezoluţia atacată, conform art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că plângerea este nefondată.
Din considerentele deciziei pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, rezultă că prima instanţă a considerat greşit că petentul nu putea fi destituit din poliţie fără avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform prevederilor art. III pct. 8 din Legea nr. 281/2003, fără a observa că aceste dispoziţii se referă la eliberarea din funcţie şi nu vizează aplicarea sancţiunii disciplinare de destituire din poliţie.
Analizând Ordinul de destituire din poliţie a intimatului, Înalta Curte a reţinut că acesta îndeplineşte celelalte condiţii de formă prevăzute de lege şi din copia acestuia depusă în recurs (fila nr. 40) rezultă că poartă semnătura şi ştampila emitentului, iar din cuprinsul lui rezultă considerentele pentru care a fost emis.
În mod corect a reţinut procurorul că Ordinul prezentat de făptuitor instanţei de judecată pretins de petent ca fiind falsificat de făptuitor este unul şi acelaşi cu ordinul semnat de ministru, neconcordanţa dintre semnături neavând relevanţă din moment ce conţinutul actului este acelaşi, apt de a produce efectele juridice urmărite. Într-adevăr, la fila 36 din Dosarul nr. 80/P/2009 este depus în copie Exemplarul nr. 1 - semnat de ministru - copie certificată pentru conformitate, iar la fila 37 se regăseşte acelaşi ordin nr. S/II/3161 din 5 august 2004, având conţinut identic, purtând în colţul drept menţiunea Exemplar 3 certificat pentru conformitate cu dispoziţia „09 august 2004 - Serviciul M.R.U. măsuri de executare a ordinului - şi semnătură indescifrabilă”.
Rezultă cu evidenţă că ceea ce s-a pus în executare este un ordin semnat de ministrul Administraţiei şi Internelor, ordin valabil aşa cum s-a apreciat şi prin Decizia nr. 3328 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 2781 pct. 8 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă plângerea ca nefondată.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul P.G. împotriva rezoluţiei nr. 80/P/2009 din 28 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, pe care o menţine.
Obligă petiţionarul să plătească suma de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1991/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2096/2009. Penal. Abuz în serviciu contra... → |
|---|
