ICCJ. Decizia nr. 1029/2010. Penal. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar (art. 160 ind.2 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1029/2010
Dosar nr.2258/1/2010
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Pe baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 1 martie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1946/105/2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.C.G.
În baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160/b din acelaşi cod s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpat, dispunându-se menţinerea acesteia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că nu este în interesul procesului penal, dar şi a comunităţii din care provine inculpatul, ca acesta să fie cercetat în stare de libertate. În acest sens, verificând probatoriul administrat în cauză, s-a constatat că inculpatul a traficat droguri, fiind o persoană cunoscută ca distribuitor de haşiş în oraşul Sinaia, aspect care a rezultat şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care au cumpărat sau primit droguri de la inculpat.
S-a reţinut că subzistă şi celelalte temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. în sensul că cercetarea în stare de libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, probele în acest sens fiind declaraţiile persoanelor amintite anterior, ce expun modalitatea de comitere a faptei, dar şi fişa de cazier a inculpatului din care a rezultat că acesta este recidivist, ceea ce denotă o lipsă de diligenţă a acestuia în a se reintegra în societate şi o perseverenţă infracţională.
Aceste considerente au justificat şi dispoziţia de menţinere a măsurii arestării preventive faţă de inculpat.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.C.G., solicitând liberarea provizorie sub control judiciar, apreciind în acest sens că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor invocate de către recurent, dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este legală şi temeinică, recursul fiind nefondat, pentru considerentele care urmează:
În speţă, măsura arestării preventive a fost dispusă faţă de inculpat prin încheierea nr. 10 din 09 aprilie 2009 a Tribunalului Prahova, în temeiul art. 1491 alin. (10) C. proc. pen., ţinând seama şi de art. 136 şi art. 148 lit. b) şi f) din acelaşi cod, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 64/U din 9 aprilie 2009 pe o perioadă de 29 de zile, de la 09 aprilie 2009 la 07 mai 2009 inclusiv.
În cursul judecăţii, conform art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.
Conform art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheierea motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Ploieşti a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Pe de altă parte, se constată că în cauză, prin sentinţa penală nr. 311 din 2 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia penală, s-a dispus condamnarea inculpatului M.C.G. la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), cu excepţia dreptului de a alege şi b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată la DIICOT - Biroul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul M.C.G., constituind un temei suficient pentru a se constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că, formal, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., însă aceasta nu înseamnă că inculpatul este îndreptăţit în mod automat să fie pus în libertate provizorie.
Din analiza dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen. rezultă că liberarea provizorie este o măsură facultativă, iar nu una obligatorie, inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Instanţa poate refuza liberarea dacă se apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Raportând datele particulare ale speţei la dispoziţiile cuprinse în legea internă, dar şi la legislaţia internaţională, Înalta Curte constată că este insuficientă instituirea faţă de inculpat a controlului judiciar, neputându-se realiza scopul măsurilor preventive, astfel cum este reglementat prin art. 136 C. proc. pen.
Restrângerea dreptului la libertate al inculpatului-recurent este proporţională cu gravitatea acuzaţiilor aduse şi cu scopul urmărit, acela al ordinii publice şi de drept.
Pentru aceste considerente, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.G. împotriva încheierii de şedinţă din 1 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 1946/105/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1019/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1110/2010. Penal - → |
|---|
