ICCJ. Decizia nr. 1080/2010. Penal

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1080/2010

Dosar nr. 3024/112/2007

Şedinţa publică din 22 martie 2010

Asupra recursului penal de faţă constată:

Prin sentinţa penală nr. 200 din 2 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud în Dosarul nr. 3029/112/2007, a fost condamnat inculpatul P.N.V. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În baza art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, cu impunerea măsurilor de supreveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a) - d) C. pen.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) rap. la art. 64 lit. a şi b) C. pen.

A fost obligat inculpatul către partea civilă S.M.S. la plata sumei de 2.500 euro şi la 3.000 euro către partea civilă R.G. în echivalent lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale, respingând în rest celelalte pretenţii ale părţilor civile.

S-a constatat că părţile vătămate F.F. şi S.A.C., nu s-au constituit părţi civile.

În baza art. 190 din Legea nr. 678/2001 rap. la art. 118 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 10.785 euro sau contravaloarea acesteia în lei la data plăţii.

Hotărârea în cauză a fost pronunţată de instanţa Tribunalului Bistriţa Năsăud ca instanţă de rejudecare, învestită în acest sens prin Decizia penală nr. 160/ A din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Cluj.

Iniţial procesul penal privind pe inculpatul P.N.V. a fost soluţionat prin sentinţa penală nr. 116/ F din 23 mai 2007 a Tribunalului Bistrita-Năsăud.

În apelul declarat de inculpat a fost pronunţată Decizia susmenţionată a Curţii de Apel Cluj.

Soluţia instanţei de apel privind retrimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond a avut în vedere nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la citarea părţilor în proces, constatându-se că inculpatul fusese citat, începând cu termenul din 6 decembrie 2006, la o adresă la care în fapt nu mai locuia şi cu privire la care informase instanţa, conform actelor de la dosar.

În rejudecare, a fost pronunţată sentinţa penală nr. 200 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Bistrita-Năsăud, ce formează obiectul examinării de faţă.

Ca situaţie de fapt, instanţa de rejudecare a reţinut următoarele:

Inculpatul P.N.V. este cetăţean român cu domiciliul (actual) în Germania. începând cu anul 1993, inculpatul a locuit în Germania, iar în urma căsătoriei, a preluat numele soţiei sale, cetăţean german, acela de P.

În cursul lunii iulie 2002, inculpatul P.N. a venit în România cu autoturismul său, marca A. şi s-a cazat la domiciliul mamei sale din localitatea Năsăud, judeţul Bistriţa-Năsăud.

Cu această ocazie, inculpatul s-a întîlnit cu prietenul său, B.l. (zis N.P.) din satul Cepari, comuna Dumitra, judeţ Bistriţa-Năsăud.

În discuţiile purtate de cei doi, inculpatul s-a arătat interesat de găsirea unor tinere din România care să lucreze în Gemania, în cluburi de noapte, ca prostituate; martorul B.l. s-a oferit să găsească astfel de tinere, racolarea vitctimelor urmând să se facă prin înşelăciune.

Inculpatul a stabilit că eventualele doritoare să fie informate că vor lucra ca dame de companie în restaurante, atribuţiile lor fiind de a purta discuţii cu clienţii de la mese şi de a-i determina să consume cât mai mult, urmând să fie plătite cu o cotă parte din sumele de bani încasate, fără a fi obligate să întreţină relaţii sexuale cu respectivele persoane.

În considerarea faptului că cei doi erau prieteni, precum şi a promisiunii inculpatului de a oferi găzduire martorului B.l., în ipoteza deplasării acestuia în Germania, martorul a dat curs solicitării inculpatului, intersesându-se de tinere doritoare să lucreze în străinătate.

Astfel, în cursul lunii august 2002, B.l. a contactat-o pe partea vătămată R.G. (zisă C.) din comuna Dumitra, sat Tărpiu, judeţ Bistriţa-Năsăud, căreia i-a propus să meargă la lucru în Germania, ca damă de companie, într-un local aparţinând unui prieten de-al său, pe nume N., acesta urmând să suporte şi cheltuielile legate de transport.

Fără a fi informată cu privire la motivul real al deplasării în străinătate, partea vătămată a acceptat propunerea lui B.l. şi, întrucât nu deţinea paşaport şi era orginară din judeţul Mureş, martorul s-a oferit ca, prin intermediul lui H.S., să o ajute să-şi schimbe domiciliul în judeţul Bistriţa-Năsăud şi să obţină mai uşor paşaportul necesar.

Toate aceste cheltuieli au fost suportate de către inculpat.

După cîteva zile, inculpatul P.N. şi B.l. s-au deplasat în localitatea Tărpiu, unde s-au întâlnit cu partea vătămată R.G. Discutînd cu aceasta, inculpatul a întrebat-o dacă vrea să plece la lucru în Germania ca damă de companie în localul unor prieteni, menţionând că nu avea obligaţia de a practica prostituţia. Propunerea inculpatului a fost acceptată de partea vătămată.

În acest context, inculpatul a întrebat partea vătămată R.G. dacă nu are prietene care vor să lucreze în străinătate în aceleaşi condiţii.

Ştiind că partea vătămată S.M.S. (fostă l.) avea probleme financiare şi dorea să muncească în străinătate, solicitând în acest scop şi eliberarea paşaportului, partea vătămată R.G. s-a deplasat la domiciliul acesteia şi a chemat-o la întâlnirea cu inculpatul şi B.l.

Inculpatul a întrebat partea vătămată S.M.S. dacă este interesată să lucreze în Germania, asigurând-o că are posibilitatea de a-i găsi un loc de muncă într-un restaurant (la curăţenie sau la spălat vesela), urmând ca el să avanseze cheltuielile legate de transport, iar partea vătămată să le restituie ulterior.

Partea vătămată S.M.S. a acceptat propunerea inculpatului, stabilindu-se ca plecarea să aibă loc la începutul lunii septembrie 2002, urmând a fi transportată de către inculpat sau B.l.

În a doua parte a lunii august 2002, inculpatul P.N. s-a deplasat împreună cu B.l. la barul Y. din Năsăud.

Inculpatul a observat la o altă masă părţile vătămate F.F. (zisă I.) şi M.M.; prezentându-se ca rezident în Germania, cu o stare materială bună, inculpatul a întrebat părţile vătămate dacă nu doresc să lucreze într-un restaurant sau pizzerie din Gemania, la curăţenie sau spălat vase.

Totodată, inculpatul s-a oferit să suporte cheltuielile de transport şi cele legate de obţinerea paşapoartelor, urmând ca părţile vătămate să restituie datoria după primirea salariului în Germania.

Ulterior, din discuţiile purtate, inculpatul a dedus că partea vătămată M.M. avea doar 15 ani, situaţie în care s-a stabilit ca numai partea vătămată F.F. să lucreze în străinătate.

Partea vătămată F.F. a acceptat propunerea inculpatului, considerând că acesta era de bună credinţă.

În cursul lunii august 2002, inculpatul P.N. s-a deplasat cu autoturismul proprietate personală în municipiul Brăila pentru a se întâlni cu numita D.L. (zisă L. sau A.), o cunoştinţă a unui prieten al său din Germania, originar din Brăila.

Inculpatul i-a propus martorei să lucreze în Germania, spunându-i că îi poate asigura un loc de muncă.

D.L. a acceptat propunerea formulată şi a mers împreună cu inculpatul la domiciliul mamei sale din comuna Brăila, unde a rămas până la începutul lunii septembrie 2002, când era programată plecarea spre Germania.

Pentru rezolvarea problemei obţinerii paşapoartelor părţilor vătămate R.G. şi F.F., inculpatul P.N. şi B.l. s-au deplasat la Bistriţa, unde l-au contactat pe H.S., o cunoştinţă de-a lui B.l., care i-a ajutat să obţină eliberarea actelor în regim de urgenţă.

Pe baza declaraţiei autentificate a martorului H.S. care consemna acordul privind luarea în domiciliul său (situat în Bistriţa) a părţii vătămate R.G., precum şi a declaraţiei părţii vătămate depuse la Serviciul Evidenţa Populaţiei din cadrul S.E.I.P. Bistriţa-Năsăud, a fost eliberat pe numele acesteia un nou act de identitate, iar la data de 3 septembrie 2002 a fost obţinut de partea vătămată R.G. şi paşaportul turistic emis de S.E.I.P. Bistriţa-Năsăud.

De asemenea, şi partea vătămată F.F. a obţinut eliberarea paşaportului turistic, cu menţiunea că respectivul act nu fost înmânat de martorul H.S. părţii vătămate, ci predat inculpatului P.N.V., prin intermediul lui B.l.

La data de 4 septembrie 2002, inculpatul şi B.l. au făcut rezervări la SC R.T. SRL Bistriţa pentru 3 locuri la cursa de transport persoane din 5 septembrie 2002, cu destinaţia Frankfurt - Germania, urmând ca una dintre părţile vătămate să se deplaseze cu autoturismul inculpatului.

Cu autotursimul inculpatului a fost transportată partea vătămată F.F., D.L. şi părţile vătămate R.G. şi S.M.S., fiind îmbarcate de inculpat şi B.l. în microbuzul firmei de transport menţionate.

Ieşirea din ţară s-a făcut prin vama Borş, fără probleme pentru toate persoanele, inculpatul aşteptând sosirea microbuzului în oraşul Frankfurt.

Inculpatul a achitat contravaloarea transportului pentru D.L. şi părţile vătămate şi Ie-a transportat cu autoturismul său în oraşul Ahlen.

Părţile vătămate au fost cazate într-un imobil închiriat de inculpat.

În ziua următoare sosirii în oraşul Ahlen, părţile vătămate F.F. şi R.G. au fost predate unui cetăţean arab poreclit B., în contul unei datorii de 3.000 de euro, pe care inculpatul o avea la acesta, părţile vătămate urmând să practice prostituţia în localul L. apaţinând cetăţeanului arab şi în folosul respectivului proprietar.

După câteva zile, în acelaşi local, au fost aduse şi partea vătămată S.M.S. şi D.L., inculpatul comunicând acestora că urmau să practice prostituţia în folosul său până la achitarea cheltuielilor ocazionate de transport, iar ulterior împărţite în mod egal benefiicile rezultate din activitate.

Partea vătămată S.M.S. nu şi-a dat acordul, motiv pentru care a fost lovită şi ameninţată de către inculpat.

Ca urmare a comportamentului violent al inculpatului, partea vătămată a acceptat să practice prostituţia.

La câteva zile după instalarea părţii vătămate şi a lui D.L. în localul L., inculpatul a aflat despre o razie a organelor de poliţie preconizată în respectivul stabiliment; din acest motiv, victimele traficului de persoane au fost transferate într-un club de noapte turcesc din oraşul Herford, denumit N.C.

Inculpatul a comunicat celor două că urmează să fie cazate în respectivul local şi că vor practica prostituţia, potrivit regulilor acelui local.

Ulterior, inculpatul s-a înţeles cu D.L., cu care începuse o relaţie de concubinaj, să supravegheze activitatea părţii vătămate S.M.S. şi să încaseze, la sfârşitul programului de lucru, banii obţinuţi din prestarea activităţii, având în vedere că inculpatului îi era interzis accesul în club, din dispoziţia patronului.

De asemenea, inculpatul i-a cerut părţii vătămate S.M.S. că asculte de D.L. care cunoştea limba turcă şi limba germană.

A rezultat că timp de o lună toate cele 3 părţi vătămate au fost exploatate în modalitatea descrisă, după care partea vătămată F.F. a fost adusă în ţară, pentru a participa la îmormânatarea prietenei sale M.M.

Întoarcerea în ţară a părţii vătămate s-a făcut prin intermediul inculpatului care la revenirea în Germania trebuia să aducă o altă tânără care să lucreze în locul părţii vătămate, în clubul cetăţeanului arab.

În acest scop, inculpatul a telefonat lui B.l., solicitându-i să găsească o altă fată în vederea practicării prostituţiei.

Ca urmare, B.l. s-a întâlnit cu partea vătămată S.C.A.

Şi în acest caz, racolarea părţii vătămate a avut loc prin înşelăciune; victima a fost asigurată că va lucra ca damă de companie şi că respectiva activitate nu implica întreţinerea de raporturi sexuale cu clienţii restaurantului/barului.

Partea vătămată a fost de acord cu propunerea lui B.l.

La data de 4 octombrie 2002, inculpatul s-a întâlnit cu partea vătămată S.C.A., menţinând propunerea făcută de B.l. şi dând asigurări acesteia că nu va fi obligată să practice prostituţia în Germania.

Deoarece partea vătămată S.C.A. nu avea paşaport, B.l. l-a contactat pe acelaşi H.S., pentru a face demersuri în vederea obţinerii cărţii de identitate şi paşaportului pentru partea vătămată.

Întrucât reîntoarcerea inculpatului în Germania era programată pentru 12 octombrie 2002, iar până la acea dată nu puteau fi obţinute actele părţii vătămate, demersurile necesare pentru deplasarea părţii vătămate în străinătate au fost efectuate de către martorul B.l.

La data de 17 octombrie 2002, după eliberarea paşaportului pe numele său, partea vătămată S.C.A. s-a întâlnit cu B.l., fiind condusă de acesta la sediul firmei de transport SC R.T. SRL Bistriţa, pentru rezervarea unui bilet de călătorie, cu destinaţia Frankfurt - Germania.

Partea vătămată a fost aştepată la destinaţie de către inculpat care a plătit şoferului firmei de transport şi contravaloarea biletului de călătorie.

De aici, partea vătămată a fost transportată cu autoturismul inculpatului în oraşul Herfort, la clubul de noapte N.B., unde urma să fie supravegheată de D.L.

Până la sosirea părţii vătămate în Germania, în acelaşi club din Herfort, a fost mutată şi partea vătămată R.G. de la localul L. din Ahlen, cu acordul cetăţeanului arab, D.L. ocupându-se şi de supravegherea acesteia.

După circa o săptămână, partea vătămată S.C.A. a simulat că este însărcinată şi, ca urmare, nu a mai fost obligată de către inculpat şi D.L. să practice prostituţia.

La 4 noiembrie 2002, partea vătămată a fost readusă în ţară de către inculpat.

După revenirea în Germania, inculpatul - ajutat de D.L., şi-a continuat activitatea infracţională, obţinând beneficii materiale din exploatarea sexuală a părţilor vătămate R.G. şi S.M.S.

La începutul lunii decembrie 2002, părţile vătămate au reuşit să revină în ţară.

Din probele administrate în cauză a rezultat că beneficiile obţinute din practicarea prostituţiei au revenit în totalitate inculpatului, acesta şi D.L. spunând părţilor vătămate că vor primi parte din bani la întoarcerea în ţară.

La sfârşitul perioadei de şedere în străinătate, părţile vătămate au solicitat remiterea sumelor de bani, cerere ce a fost însă refuzată de inculpat, fără nici o justificare.

Conform evidenţei privind situaţia încasărilor zilnice ţinută de D.L., părţile vătămate au obţinut din practicarea prostituţiei suma totală, de aproximativ, 10.500 euro.

În toată această perioadă, inculpatul nu a prestat nici o activitate aducătoare de venituri, deşi a făcut mai multe cheltuieli, inclusiv cele legate de deplasările sale în ţară.

Pe baza situaţiei de fapt reţinute, prima instanţă a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în încadrarea dată prin rechizitoriu corespunzător actelor comise şi gradului de contribuţie avut la desfăşurarea activităţii ilicite. Inculpatul nu recunoscut săvârşirea faptelor.

Cu toate acestea, instanţa a constatat că vinovăţia inculpatului rezulta din declaraţiile concordante ale părţilor vătămate, declaraţii ce se coroborau cu cele formulate de D.L. şi cu declaraţiile părţii vătămate S.C.A. din faza urmăririi penale.

În drept, fapta inculpatului P.N. care, prin acţiuni repetate desfăşurate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada septembrie - decembrie 2002, a recrutat, transportat, transferat şi cazat, prin înşelăciune, părţile vătămate majore R.G., F.F., S.M.S. şi S.C.A., în scopul exploatării acestora, prin obligarea la practicarea prostituţiei în cluburi de noapte din Germania, a fost încadrată în dispoziţiile art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Complementar rezolvării acţiunii penale, instanţa a dispus şi confiscarea de la inculpat a sumelor de bani obţinute din exploatarea părţilor vătămate, respingând în acest sens cererea de despăgubiri materiale formulată de părţile vătămate.

În schimb, a fost admisă cererea părţilor vătămate privind acordarea daunelor morale, ca echivalent al traumelor şi suferinţelor încercate prin fapta ilicită a inculpatului.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Bistriţa Năsăud, criticile formulate vizând greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului.

S-a arătat în acest sens că prima instanţă nu reţinuse în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante judiciare şi cu toate acestea stabilise în cauză o pedeapsă sub limita minumului special prevăzut de lege, sancţiunea aplicată fiind astfel nelegală prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Prin Decizia penală nr. 85/ A din 28 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a fost admis apelul declarat în cauză şi desfiinţată în parte sentinţa primei instanţe în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului şi, în rejudecare:

În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) s-a dispus condamnarea inculpatului P.N.V. la pedeaspa de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanţă asupra existenţei faptelor şi vinovăţiei inculpatului au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză.

De asemenea, s-a constatat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a fost corespunzător încadrată juridic, faptele reţinute în sarcina sa realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care a fost condamnat.

În considerentele deciziei din apel au fost examinate apărările inculpatului formulate în susţinerea cererii de achitare la judecata în fond şi motivele pentru care era întemeiată soluţia de condamnare pronunţată de prima instanţă.

În schimb, instanţa de apel a constatat că pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării aplicată de prima instanţă era nelegală întrucât infracţiunea de trafic de persoane în încadrarea prevăzută de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 se sancţionează cu închisoarea de la 5 la 12 ani.

Sub acest aspect a fost înlăturată în apel solicitarea inculpatului privind reţinerea de circumstanţe atenuante.

S-a arătat de către instanţă că împrejurările invocate în favoare - lipsa antecedentelor penale şi timpul scurs de la data săvârşirii faptelor, nu sunt semnificative în aprecierea periculozităţii sociale a inculpatului şi nu justifică coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

Dimpotrivă, s-a constatat că durata procedurilor judiciare a fost direct influenţată de comportamentul inculpatului care şi-a schimbat reşedinţa cunoscută din Germania, fără a comunica autorităţilor noua adresă; ca urmare, a fost necesară efectuarea de demersuri prelungite în vederea citării şi audierea inculpatului în proces.

De asemenea, s-a reţinut că din referatul de evaluare întocmit în cauză rezulta că reintegrarea socială a inculpatului era condiţionată de mai mulţi factori, neexistând garanţii suficiente de reeducare şi formare a unei conduite corecte în societate, prin aplicarea unui regim sanţionator mai blând.

Pe baza acestor elemente, s-a apreciat că pedeapsa închisorii de 5 ani, stabilită în cuantumul minimului prevăzut de lege, dată fiind tocmai absenţa antecedentelor penale, este de natură să asigure prevenţia specială.

De asemenea, a fost modificat conţinutul pedepsei complimentare stabilite de prima instanţă, înlăturându-se interdicţia prevăzută de teza I a art. 64 lit. a) C. pen.

Ca pedeapsă accesorie, a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen.

Ca urmare, numai în aceste limite, a fost admis apelul parchetului şi desfiinţată hotărârea primei instanţe.

A fost înlăturată critica intimatului-inculpat privind necompetenţa funcţională a procurorului din altă structură decât D.I.I.C.O.T. de a formula apel în cauză.

S-a arătat de către instanţă că dispoziţiile art. 362 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu condiţionează dreptul procurorului de a introduce apel în cauzele la a căror judecată participă ca procuror de şedinţă, de apartenenţa sau neapartenenta la o unitate de parchet specializată.

În acelaşi sens s-a arătat că Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea D.I.I.C.O.T., astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 131/2006 prevede la art. 2 alin. (3) că participarea la şedinţele în care se judecă dosarele de competenţa Direcţiei şi exercitarea căilor de atac revine procurorilor de la parchetele de pe lângă instanţa competentă, cu excepţia situaţiei în care procurorul din cadrul Direcţiei încunoştiinţează că va participa direct.

Or, în speţă, procurorul specializat nu îşi manifestase intenţia de a participa la proces anterior înregistrării cauzei în apel, rezultând că până în acel moment drepturile prevăzute în favoarea M.P., inclusiv exerciţiul căilor de atac, revenea de drept parchetelor din circumscripţia Curţii de Apel Cluj.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.N.V., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10 şi 18 C. proc. pen.

Prin motivele de recurs formulate, inculpatul a criticat, în principal, soluţia de condamnare şi neregularităţile săvârşite în administrarea probatoriilor la judecata în primă instanţă, invocându-se omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra viciilor existente, cu consecinţe directe în planul stabilirii situaţiei de fapt şi a vinovăţiei inculpatului.

Neregularităţile invocate au fost susţinute în raport de neadministrarea în totalitate a probelor încuviinţate la judecata în primă instanţă, cu referire specială la neaudierea martorilor B.l. şi D.L., ale căror declaraţii date exclusiv la urmărirea penală au fost avute în vedere la stabilirea vinovăţiei inculpatului.

S-a arătat că nici instanţa de apel nu a complinit această neregularitate, prin readministrarea directă a probelor strânse în cursul urmăririi penale, deşi în virtutea rolului activ şi a efectului devolutiv al apelului, exista această posibilitate, instanţa de control judiciar fiind în drept să efectueze propria cercetare judecătorească şi să dea astfel eficienţă principiilor care guvernează desfăşurarea procesului penal.

Cu această motivare, a fost invocată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare a fost menţionată şi omisiunea instanţei de apel de a analiza cererea inculpatului prin care solicita să se constate că prima instanţă reţinuse în favoarea sa circumstanţe atenuante, dar, din eroare, nu menţionase în dispozitivul hotărârii şi textele de lege aplicabile.

Prin celelalte critici formulate, s-a invocat încălcarea dreptului la apărare în cadrul prezentării materialului de urmărire penală, prin citarea inculpatului la o altă adresă decât cea la care locuia în realitate şi care era cunoscută organelor de urmărire penală, cât şi la judecata în apel, prin refuzul instanţei de a dispune amânarea procesului la termenul din 28 septembrie 2009, când au fost declarate închise dezbaterile şi reţinută cauza spre soluţionare.

S-a arătat că prin refuzul instanţei de a dispune amânarea judecării cauzei, în condiţiile în care fuseseră prezentate dovezi privind imposibilitatea de participare la proces a inculpatului, drepturile apărării au fost grav prejudiciate, inculpatul fiind lipsit de posibilitatea de a lua ultimul cuvântul la dezbaterile în apel.

În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., apărarea incupatului a invocat insuficienţa probelor în acuzare şi, deopotrivă, grava eroare săvârşită de instanţe în evaluarea probatoriului şi stabilirea stării de fapt.

S-a arătat că vinovăţia inculpatului fusese stabilită preponderent pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, înlăturându-se nejustificat din examinare declaraţiile părţilor vătămate F.F. şi S.C.A. date în faţa instanţei, precum şi ale celorlaţi martori audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti şi din care rezulta neimplicarea inculpatului în săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa.

De asemenea, a fost invocată şi incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., critică susţinută în raport de neindicarea în cuprinsul deciziei din apel a motivelor care au condus la stabilirea pedepsei complimentare aplicate inculpatului şi a contradicţiei existente în considerente şi dispozitiv cu privire la conţinutul acestei pedepse.

Oral, a fost invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. referitor la greşita individualizare a pedepsei, solicitându-se sub acest aspect casarea deciziei din apel şi menţinerea sentinţei primei instanţe privind cuantumul şi modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului, prin reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare.

Examinând Decizia atacată în raport de criticile formulate şi dispoziţiile art. 3851 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul inculpatului este fondat, în limitele considerentelor ce urmează:

Aşa cum s-a arătat şi cu ocazia prezentării lucrărilor cauzei, procesul penal privind pe inculpatul P.N.V. a fost soluţionat într-un prim ciclu procesual prin sentinţa penală nr. 116/ F din 23 mai 2007 a Tribunalului Bistriţa Năsăud şi Decizia penală nr. 160/ A din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Cluj.

Prin Decizia instanţei de apel, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, constatându-se că inculpatul fusese condamnat în lipsă, fără să fi fost legal citat la domiciliul din Germania, deşi existau dovezi la dosar cu privire la adresa la care acesta locuia.

Ca urmare, în apelul inculpatului, dosarul cauzei a fost trimis aceleiaşi instanţe spre rejudecare si soluţionat prin sentinţa penală nr. 200 din 2 decembrie 2008.

Hotărârea pronunţată în rejudecare a confirmat temeinicia acuzaţiilor formulate prin actul de trimitere în judecată, dispunându-se condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de trafic de persoane în încadrarea prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 861 şi urm. C. pen.

În cauză s-a exercitat apel de către Parchetul lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Bistriţa Năsăud, critica formulată vizând nelegalitatea pedepsei, stabilită de prima instanţă sub limita minimului special prevăzut de lege şi fără reţinerea de circumstanţe atenuante care să determine modificarea limitelor de pedeapsă.

Prin Decizia nr. 85/ A din 28 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, decizie ce formează obiectul examinării de faţă, a fost admis apelul parchetului şi modificată sentinţa atacată numai în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului, cuantumul şi conţinutul pedepsei complimentare, precum şi conţinutul pedepsei acccesorii şi modalitatea de executare a pedepsei principale.

În concret, prin Decizia instanţei de apel, a fost majorată pedeapsa principală de la 3 ani la 5 ani închisoare şi de la 2 ani la 3 ani pedeapsa complimentară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.

Ca pedeapsă accesorie, a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b şi c) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

De asemenea, s-a stabilit ca pedeapsa de 5 ani închisoare să se facă cu executare efectivă, în regim penitenciar.

În considerentele deciziei din apel au fost arătate motivele pentru care a fost menţinută hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte stabilirea faptelor cauzei şi vinovăţia inculpatului, precum şi temeiurile care au condus la majorarea pedepsei şi desfiinţarea sentinţei în aceste limite.

Decizia pronunţată în apel a fost atacată cu recurs de către inculpat.

Prin motivele de recurs formulate, Decizia a fost criticată pentru o serie de omisiuni ale instanţei de apel care, în cadrul controlului de legalitate exercitat din oficiu împotriva sentinţei pronunţate în cauză, nu ar fi constatat că cercetarea judecătorească efectuată în prima instanţă fusese incompet şi superficial realizată, prin neadministrarea integrală şi în condiţii de contradictorialitate a probatoriului cauzei, rezultând că vinovăţia inculpatului fusese stabilită pe baza unor probe administrate exclusiv la urmărirea penală.

De asemenea, a fost invocată insuficienţa probelor în acuzare şi în legătură cu acest aspect, greşita înlăturare din examinare a declaraţiilor părţilor vătămate F.F. şi S.C.A. date în faţa instanţei, precum şi cele formulate de martorii I.V., N.G. şi H.M., probatoriu care confirma contribuţia exactă avută de inculpat la săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa.

Cu privire la aspectele invocate, Înalta Curte constată că deşi indicate drept critici îndreptate împotriva deciziei din apel, acestea constituie în realitate motive de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii de condamnare pronunţată în primă instanţă, hotărâre pe care însă inculpatul nu a atacat-o cu apel.

Posibilitatea exercitării recursului de către partea care nu a formulat apel este prevăzută numai împotriva deciziilor prin care s-au adus modificări sentinţei primei instanţe şi exclusiv cu privire la aceste modificări.

Aceasta înseamnă că ceea ce s-a stabilit prin sentinţă şi a fost confirmat prin decizie nu poate forma obiect al recursului exercitat de persoana care nu a formulat apel, dispoziţiile art. 3851 alin. (4) C. proc. pen. interzicând expres a se ataca cu recurs sentinţa.

Or, în speţă, inculpatul nu a folosit calea apelului, rezultând astfel că a achiesat la verdictul de vinovăţie pronunţat de prima instanţă şi la toate celelalte aspecte implicând soluţia de condamnare, situaţie în care recursul declarat în cauză nu mai poate fi exercitat decât cu privire la ceea ce a fost modificat prin Decizia instanţei de apel şi numai în măsura în care greşelile de judecată invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.

În aceleaşi limite, urmează a se efectua şi controlul de legalitate exercitat din oficiu împotriva deciziei din apel, neputând fi primită cererea apărării privind extinderea controlului din oficiu şi asupra sentinţei câtă vreme aspectele rezolvate la judecata cauzei în fond nu au fost în nici un fel modificate în apel.

Cu alte cuvinte, examinarea incidenţei vreunuia dintre cazurile de casare care se iau în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., este permisă numai prin raportare la Decizia pronunţată în apel şi numai în măsura în care neregularităţile constatate şi care se constituie în cazurile de casare limitativ prevăzute de lege se referă la modificarea adusă sentinţei prin apel.

Prin urmare, reţinând că examinarea în recurs a cauzei, pe baza motivelor de casare invocate ori din oficiu, nu poate opera decât cu privire la ceea ce a fost modificat prin Decizia instanţei de apel, Înalta Curte nu va proceda la analizarea separată a criticilor inculpatului referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei sale, existând impedimentul legal prevăzut de art. 3851 alin. (4) C. proc. pen. atras de neexercitarea de către inculpat a căii de atac a apelului împotriva sentinţei de condamnare.

Aşa fiind, în recursul inculpatului, Decizia din apel va fi verificată exlusiv sub aspectul individualizării pedepsei, aceasta fiind singura modificare adusă hotărârii primei instanţe.

Din situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare rezultă că activitatea infracţională pentru care a avut loc condamnarea inculpatului constă în aceea că în perioada septembrie - decembrie 2002, prin acte repetate şi împreună cu alte persoane, a recrutat, transportat, transferat şi cazat, prin înşelăciune şi constrângere, părţile vătămate majore R.G., F.F., S.M.S. şi S.C.A., în scopul exploatării acestora, prin obligarea la practicarea prostituţiei în cluburi de noapte din Germania.

A rezultat că iniţiativa comiterii faptelor a aparţinut inculpatului şi că tot acesta a stabilit şi modalitatea şi în care urma să se desfăşoare activitatea de racolare a victimelor traficului de persoane.

Recrutarea victimelor a avut loc din rândul tinerelor cu experienţă redusă de viaţă şi grad de instruire scăzut, cărora li s-a promis găsirea unor locuri de muncă cinstite şi posibilitatea obţinerii de câştiguri mai bune în străinătate, situaţia părţilor vătămate fiind una dificilă caracterizată prin venituri modeste ori aproape inexistente.

În acest context, părţile vătămate au acceptat propunerea inculpatului de a lucra în străinătate, mai ales că pretinsul ajutor dezinteresat din partea inculpatului cuprindea şi plata cheltuielilor necesare obţinerii actelor de călătorie şi transport.

De asemenea, a rezultat că părţile vătămate au fost permanent supravegheate de către inculpat pe perioada şederii în străinătate, iar beneficiile obţinute din explotarea sexuală i-au revenit acestuia în totalitate.

Obligarea părţilor vătămate la practicarea prostituţiei a avut loc prin constrângere, inclusiv prin exercitarea de violenţe fizice, în cazul victimei S.M.S.

Având în vedere circumstanţele reale ale comiterii faptei, cu referire specială la modalitatea concretă în care a avut loc exploatarea părţilor vătămate, numărul victimelor traficate, durata în timp a activităţii infracţionale şi beneficiile realizate, precum şi natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite prin incriminarea traficului de persoane şi urmarea produsă asupra situaţiei părţilor vătămate, Înalta Curte constată că nu există temeiuri care să justifice aplicarea unui regim sancţionator mai blând, pedeapsa de 5 ani închisoare stabilită în sarcina inculpatului prin Decizia instanţei de apel, fiind corespunzător individualizată la limita minimului legal în raport de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Şi în aprecierea Înaltei Curţi, lipsa antecedentelor penale şi buna conduită avută de inculpat înainte de săvârşirea faptei nu constituie împrejurări care să reducă semnificativ periculozitatea socială a inculpatului sau gravitatea faptei în ansamblu şi să impună astfel coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

În legătură cu acest aspect, va fi înlăturată critica apărării privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii inculpatului referitoare la menţinerea pedepsei de 3 ani închisoare stabilită de instanţa de fond, constatându-se că solicitarea formulată a fost analizată de instanţă şi arătate în considerente motivele pentru care nu a fost primită în apel cererea privind reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare.

Prin urmare, reţinând că împrejurările invocate în favoare au fost deja valorificate ca elemente ce au condus la stabilirea pedepsei în cuantumul minimului special prevăzut de lege, Înalta Curte constată că şi modalitatea de executare a pedepsei închisorii a fost corect individualizată în apel, din referatul de evaluare întocmit în cauză rezultând că reintegrarea socială a inculpatului era condiţionată de mai mulţi factori, neexistând garanţii suficiente că prevenţia specială putea fi obţinută prin neexecutarea pedepsei în regim penitenciar.

În schimb, Înalta Curte constată că Decizia instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei complimentare şi conţinutului pedepsei accesorii aplicate inculpatului, ambele stabilite cu neobservarea prevederilor art. 372 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la neagravarea situaţiei în propria cale de atac.

Regula neagravării situaţiei în propria cale de atac se aplică nu numai în faţa instanţei care judecă apelul, ci şi în faţa instanţelor sesizate, după admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, inclusiv în căile de atac ulterioare.

Or, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată în rejudecare, după desfiinţarea sentinţei penale nr. 116/ F din 23 mai 2007 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în apelul formulat exclusiv de către inculpat.

Ca atare, chiar în prezenţa unui apel al procurorului declarat în defavoare, instanţa de rejudecare nu putea crea inculpatului o situaţie mai grea prin raportare la ceea ce se stabilise iniţial prin hotărârea de condamnare şi a cărei desfiinţare fusese obţinută în calea de atac pe care inculpatul o exercitase.

În consecinţă, numai în aceste limite, constatându-se incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., recursul inculpatului va fi admis conform art. 38515 pct. 2 lit. d). C. proc. pen., casată în parte Decizia instanţei de apel, iar în rejudecare, se va reduce de la 3 la 2 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen., urmând ca în acelaşi conţinut să fie aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 C. pen.

Cu referire la pedeapsa accesorie, se constată că aceasta nu se justifica a fi aplicată nici pentru faptul că din actele dosarului nu rezulta ca inculpatul să fi deţinut ori să exercite o anume funcţie sau profesie şi să săvârşească infracţiunea folosindu-se de respectiva calitate.

Va fi înlăturată şi critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare la judecata în apel, prin imposibilitatea inculpatului de a lua ultimul cuvântul în cauză, reţinându-se că dispoziţia de respingere a cererii de amânare a procesului pentru termenul când s-au declarat închise dezbaterile a fost argumentată de instanţă.

Justeţea soluţiei pronunţate în cererea de amânare a procesului nu poate fi însă examinată în recurs, pretinsa neregularitate săvârşită de instanţă prin respingerea cererii inculpatului, neregăsindu-se între . cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de inculpatul P. (T.) N.V. împotriva Deciziei penale nr. 85/ A din 28 septembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Casează, în parte, Decizia penală recurată, numai în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie şi pedeapsa complementară aplicate inculpatului şi, în rejudecare:

Reduce pedeapsa complementară aplicată inculpatului prin Decizia recurată de la 3 ani la 2 ani şi interzice inculpatului numai exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pedeapsă ce se va executa după executarea pedepsei principale.

Modifică pedeapsa accesorie aplicată inculpatului în sensul că interzice acestuia, conform art. 71 C. pen., doar exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe timpul executării pedepsei principale.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate.

Suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, se va plăti din fondul M.J.L.C.

Sumele de câte 150 lei, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele părţi vătămate R.G., F.F.M., S.M.S. şi S.C.A., se vor plăti din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 martie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 897/2010. Penal  ICCJ. Decizia nr. 3761/2010. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1080/2010. Penal