ICCJ. Decizia nr. 1138/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1138/2010
Dosar nr. 2448/1/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2010
Asupra recursului de faşă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1585/2/2010 (446/2010), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 300 alin. (1) C. proc. pen. a constatat regularitatea actului de sesizare a instanţei şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare a instanţei.
În baza art. 3002 rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului T.S.
A menţinut starea de arest preventiv a inculpatului T.S.
A respins ca nefondate, cererile de revocare şi înlocuire a măsurii arestării preventive, precum şi cererea de liberare provizorie sub control judiciar.
Pentru a hotărî astfel a reţinut următoarele:
Deliberând cu privire la excepţiile invocate până la punerea în discuţia părţilor a regularităţii actului de sesizare şi, reiterate ulterior, cu privire la neregularitatea actului de sesizare al instanţei, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că s-a invocat neregularitatea sesizării instanţei având ca temei modalitatea în care au fost administrate probele în cursul urmăririi penale, respectiv: actele efectuate după data admiterii, de către D.N.A. - Serviciul Teritorial Galaţi a denunţului făcut de către martorul denunţător C.G., fiind făcute cu încălcarea prevederilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că inculpatul T.S. a fost determinat să săvârşească ori să continue săvârşirea infracţiunii de către martorul denunţător şi investigatorul sub acoperire, sunt lovite de nulitate relativă potrivit dispoziţiilor art. 199 alin. (4) C. proc. pen., nerespectarea dispoziţiilor art. 915 pct. 5 C. proc. pen. privind durata totală a interceptărilor telefonice şi în mediu ambiental precum şi a modalităţii de realizare, în timp şi spaţiu, a unor interceptări în mediu ambiental, cu referire la interceptarea ambientală din cadrul Penitenciarului Galaţi care s-a realizat fără autorizarea comandantului Penitenciarului.
Curtea de Apel Bucureşti, a constatat că în conformitate cu dispoziţiile art. 332 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., instanţa se desesizează şi trimite cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către un apărător. împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de procuror sau persoana ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre.
În conformitate cu prevederile art. 62 şi art. 64 alin. (2) C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe, iar mijloacele de probă obţinute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
Potrivit dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen. instanţa este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare, iar când constată ca sesizarea nu este făcută potrivit legii şi neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se restituie organului de urmărire penală în vederea refacerii actului de sesizare.
Din interpretarea analitică prevederilor legale susmenţionate, rezultă că numai nerespectarea dispoziţiilor privind sesizarea instanţei de judecată constituie temei de restituire a cauzei la procuror. Aprecierea caracterului ilegal al mijloacelor de probă obţinute de procuror în cursul urmăririi penale, pe care s-a întemeiat soluţia de trimitere în judecată, este atributul exclusiv al instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei, care se pronunţă însă, prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătoreşti şi după dezbateri.
Curtea de Apel Bucureşti, analizând rechizitoriul nr. 82/P/2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - Serviciul Teritorial Galaţi a constatat că acesta respectă, prin formă şi conţinut, toate cerinţele legale (cuprinde elementele prevăzute de art. 263 C. proc. pen. privind persoana inculpaţilor, faptele reţinute în sarcina lor, încadrare juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, dispoziţia de trimitere în judecată, numele persoanelor ce urmează a fi citate în instanţă), inclusiv menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei", în conformitate cu dispoziţiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen., în interpretarea dată acestor dispoziţii legale de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008.
În consecinţă, apreciind că nu sunt aspecte de neregularitate care să impună refacerea actului de sesizare de către procuror, Curtea, în baza art. 300 alin. (1) C. proc. pen. a constatat regularitatea actului de sesizarea a instanţei şi, în consecinţă, a dispus respingerea cererii de trimitere a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
Deliberând asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului T.S., în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 82/P/2009 al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - Serviciul Teritorial Galaţi a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul T.S. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, şi învinuita B.I.A., în stare de libertate, pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă (împreună cu inc. T.S.), faptă prev. de art. 26 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă (împreună cu C.G.), faptă prev. de art. 26 rap. la art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reţinându-se că: în perioada mai-noiembrie 2009, în calitate de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, inculpatul T.S., a pretins sume de bani de la martora denunţătoare C.G. pentru a interveni pe lângă judecătorii care soluţionează Dosarul nr. 1012/121/2008 al Curţii de Apel Galaţi, în care martora denunţătoare are calitatea de inculpată, în scopul liberării sale din starea de arest preventiv, a acceptat, în acelaşi scop, promisiunea oferirii sumei de 30.000 euro transmisă de martora denunţătoare prin intermediul învinuitei B.I.A., inculpatul primind în două tranşe sumele de 1.000 lei RON şi 2.150 lei RON (echivalentul sumei de 500 euro), de la investigatorul sub acoperire P.N., iar la data de 05 noiembrie 2009 a fost prins în flagrant în momentul în care a primit suma de 5.000 euro de la investigatorul sub acoperire P.N.
În aceiaşi perioadă, învinuita B.I.A., cunoscând înţelegerea ilicită dintre inculpatul T.S. şi martora denunţătoare C.G., i-a comunicat acestuia că martora denunţătoare are disponibilă suma de 30.000 euro, pentru a interveni pe lângă judecătorii care soluţionează Dosarul nr. 1012/121/2008, în care martora denunţătoare C.G. are calitatea de inculpată în scopul obţinerii liberării sale din starea de arest preventiv, iar, ulterior, i-a comunicat inculpatului că a verificat şi a constatat că martora denunţătoare are cu certitudine disponibilă suma de 30.000 euro pentru a obţine liberarea sa din starea de arest preventiv, întărindu-i, în acest mod convingerea inculpatului T.S. că denunţătoarea dispune de suma de bani pretinsă.
Inculpatul T.S. a fost arestat preventiv în baza mandatului nr. 3/U din 06 noiembrie 2009, emis de Curtea de Apel Galaţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. instanţa este datoare să verifice, din oficiu, în situaţia în care inculpaţii sunt arestaţi, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen., în sensul că verifică periodic dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau mai există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun, în continuare, privare de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată menţinerea arestării preventive.
Curtea de Apel Bucureşti, analizând actele şi lucrările dosarului a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului T.S. a fost luată şi menţinută cu respectarea dispoziţiilor legale iar temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, conform dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Astfel, Curtea a reţinut că, din probele administrate în cauză rezultă suficiente indicii temeinice care să conducă la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele prevăzute de legea penală pentru care este cercetat, relevante în acest sens fiind: denunţul şi declaraţiile martorei denunţătoare C.G., declaraţiile martorilor A.C. şi R.A., declaraţiile inculpatei B.I.A., procesele-verbale de transcriere a interceptărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental dintre inculpatul T.S., dintre inculpat şi investigatorul sub acoperire, dintre cei doi inculpaţi, dintre inculpata B.I.A. şi martora denunţătoare C.G., procesele verbale întocmite de investigatorul sub acoperire P.N., procesul verbal de prindere în flagrant, suporturile digitale conţinând înregistrările audio-video a dialogurilor din mediu ambiental.
Referitor la condiţia privind existenţa în cauză a probelor din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol social concret pentru ordine publică, Curtea a constatat că şi acesta este îndeplinit.
Astfel, s-a reţinut că inculpatul este cercetat pentru comiterea unei infracţiuni ce prezintă un grad de pericol social deosebit de ridicat, aspect care rezultă nu numai din limitele mari de pedepse stabilite de legiuitor, dar şi din modalităţile şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei, relaţiile sociale care au fost afectate, scopul urmărit de inculpat.
Având în vedere natura şi gravitatea faptei reţinute a fi săvârşită de inculpat (trafic de influenţă), modalitatea concretă de comitere a faptei raportat şi la activitatea pe care acesta o desfăşura în cadrul sistemului judiciar (avocat în cadrul Baroului Bucureşti), cunoştinţele profesionale de care acesta a uzat în alt scop decât cel legal şi profesional, sumele de bani pretinse, scopul urmărit şi nu în ultimul rând, rezultatul produs - impactul negativ asupra imparţialităţii sistemului judiciar, ca serviciu public, dar şi asupra credibilităţii corpului avocaţilor din perspectiva rolului pe care aceştia îl au în înfăptuirea actului de justiţie, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite, în continuare, dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Toate aceste împrejurări a justificat susţinerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol social concret pentru ordinea publică.
Pentru considerentele expuse, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că pentru buna desfăşurare a procesului penal, în scopul administrării tuturor probelor şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea aflării adevărului se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului T.S., conform dispoziţiilor art. 136 C. proc. pen.
Toate datele ce caracterizează persoana inculpatului (nu este cunoscut cu antecedente penale, are în îngrijire un copil minor, a făcut o cerere de autosuspendare din barou), nu pot fi privite separat de natura şi gravitatea faptei sale iar invocarea lor nu poate să conducă la punerea sa în libertate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 3002 rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., instanţa a menţinut măsura arestării preventive faţă de inculpatul T.S.
În subsidiar, s-a solicitat de inculpat, prin apărători aleşi, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării preventive se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Curtea a constatat că, până în prezent, nu s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului şi, faţă de cele reţinute anterior, Curtea a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ca nefondată.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulata de inculpatul T.S., prin apărători aleşi, depusă în şedinţa din 16 martie 2010 şi însuşită de acesta, Curtea a reţinut următoarele:
Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiilor art. 1602 pct. 1 C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul este cercetat, nu depăşeşte 18 ani.
Pe fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul a invocat faptul că este nevinovat şi este deşi a acţionat ca un avocat diligent care se ocupă de interesele clientului, a fost victima unei provocări grosolane din partea denunţătoarei şi organelor de anchetă, fiind victima unei înscenări.
Acesta a arătat că nu mai sunt temeiuri care să justifice menţinerea arestării sale preventive, fiind arestat de 4 luni şi nu sunt elemente care să probeze că ar prezenta un pericol social. In opinia sa, măsura arestării preventive a fost dispusă în cauză de un magistrat imparţial, dat fiind că magistratul judecător care a dispus arestarea sa a făcut parte din completul cu privire la care existau suspiciuni privind fapte de corupţie şi care judeca dosarul martorei denunţătoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa ce nu depăşeşte 18 ani.
Curtea, a mai reţinut că inculpatul este cercetat pentru comiterea unei infracţiuni ce prezintă un grad de pericol social deosebit de ridicat, aspect care rezultă nu numai din limitele mari de pedepse stabilite de legiuitor (de la 2 la 10 ani), dar şi din modalităţile şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite, dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. referitoare la pericolul social concret pe care îl prezintă inculpatul, având în vedere tocmai natura şi gravitatea faptei reţinute a fi săvârşită de inculpat (trafic de influenţă), modalitatea concretă de comitere a faptei, rolul acestuia în activitatea judiciară, sumele de bani pretinse, scopul urmărit şi nu în ultimul rând, rezultatul produs - impactul social negativ şi crearea unei stări de nesiguranţă în rândul publicului de neîncredere în instituţiile publice şi cei care oferă servicii publice, cum este cazul corpului avocaţilor.
Susţinerile inculpatului privind temerea sub care magistratul ar fi dispus arestarea sa preventivă, având în vedere suspiciunile care existau asupra acestuia cu privire la comiterea unor fapte de corupţie, care în opinia sa, au influenţat imparţialitatea judecătorului, nu pot fi primite de Curte având în vedere că măsura arestării preventive dispusă într-o cauză, este supusă controlului judiciar, în condiţiile exercitării căilor legale de atac, drept procesual de care inculpatul T.S. a uzat, măsura arestării fiind prelungită şi menţinută de instanţele de fond şi de control judiciar.
Curtea, a mai reţinut şi faptul că inculpatul T.S. a mai formulat alte două cereri de liberare provizorie sub control judiciar la instanţa învestită, iniţial, cu judecarea cauzei, cereri soluţionate prin sentinţa penală nr. 219/F din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, definitivă prin Decizia penală nr. 3963 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi încheierea din 07 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în Dosar nr. 1711/44/2009, definitivă prin Decizia penală nr. 4288 din 23 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de considerentele expuse, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că până în prezent nu s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, şi pentru motivele expuse anterior, Curtea a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.S., ca nefondată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul T.S., care prin motivele orale expuse de apărătorul ales în faţa Înaltei Curţi şi cuprinse în practicaua prezentei decizii, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 160b alin. (2) C. proc. pen. şi să se constate că s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive raportat la faptul că s-a terminat cercetarea penală şi s-a început cercetarea judecătorească prin administrarea probelor.
A doua critică pe care a adus-o încheierii de şedinţă din data de 16 martie 2010 s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1609 C. proc. pen. solicitând ca Înalta Curte să analizeze conţinutul acestei cereri să se constate că este întemeiată atât sub aspect formal cât şi pe fond. Deşi s-au mai respins alte două cereri privind eliberarea provizorie sub control judiciar acest aspect nu implică în mod obligatoriu şi respingerea acesteia din urmă şi, pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea cererii, casarea încheierii de şedinţă din data de 16 martie 2010 şi să se dispună eliberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului, fixând obligaţiile pe care Înalta Curte le va aprecia şi pentru ca procedura judiciară să se desfăşoare fără nici un impediment din partea inculpatului.
Analizând recursul raportat la criticile invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Inculpatul T.S., a solicitat liberarea sa provizorie sub control judiciar(a treia cerere), la data de 16 martie 2010, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, apreciind că sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru admiterea cererii, motive care au fost reiterate şi în cererea de recurs.
În motivarea cererii s-a relevat, pe de o parte, faptul că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru liberarea provizorie sub control judiciar, în sensul că maximul special al pedepsei prevăzut pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa - trafic de influenţă - prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, este de maxim 10 ani închisoare, deci inferior limitei de 18 ani prevăzută de dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. şi că nu există date că inculpatul ar urmării influenţarea unui martor sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin distrugerea mijloacelor de probă.
Totodată, s-a apreciat ca scopul masurilor preventive poate fi realizat si prin liberarea provizorie sub control judiciar, neexistând riscul ca lăsarea inculpatului în libertate să influenţeze buna desfăşurare a procesului penal sau ca acesta să se sustragă de la judecată sau de la executarea pedepsei.
Pe de altă parte, sub aspectul temeiniciei cererii s-a relevat că, deşi principalul argument avut în vedere la momentul arestării preventive a fost acela că inculpatul ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică - în contextul în care fapta pentru care este cercetat prezintă un grad ridicat de pericol social - până la acest moment nu au fost decelate probe evidente din care să rezulte pericolul concret pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică, în condiţiile în care, presupusa faptă ce i se impută a fi fost comisă în intervalul mai-noiembrie 2009.
Inculpatul a mai învederat faptul că scopul măsurilor preventive poate fi realizat si prin liberarea provizorie sub control judiciar, cu atât mai mult cu cât acesta nu a mai avut tangenţe cu legea penală, a arătat respect fata de valorile sociale si morale si a avut un comportament adecvat în societate si în familie.
Recursul inculpatului este fondat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
Analizând recursul şi cererea de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului prin prisma actelor si lucrărilor Dosarului nr. 82/P/2009 al - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - Serviciul Teritorial Galaţi, Înalta Curte retine următoarele:
Inculpatul este cercetat penal pentru săvârşirea unei infracţiuni de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În cauză cercetările au început în cursul anului 2009 de către organele de urmărire penala ale D.N.A. - Serviciul Teritorial Galaţi.
Prin Ordonanţa nr. 4 din 6 noiembrie 2009 emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - Serviciul Teritorial Galaţi s-a dispus reţinerea inculpatului T.S. pe o durată de 24 de ore de la 06 noiembrie 2009, ora 09,00 până la 07 noiembrie 2009, ora 09,00 din care s-a scăzut durata măsurii administrative a conducerii la sediul D.N.A. - Serviciul Teritorial Galaţi de 13 ore.
În cauză au fost efectuate cercetări, inculpatul T.S. fiind audiat în calitate de făptuitor/învinuit la data de 3 decembrie 2009 şi 6 noiembrie 2009.
La data de 06 noiembrie 2009 procurorul de caz a dispus reţinerea inculpatului T.S., ca ulterior, prin încheierea penală din 06 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, în Dosarul nr. 1599/44/2009 s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului pe o durată de 28 de zile, cu începere de la 06 noiembrie 2009 şi până la 04 decembrie 2009 inclusiv, şi a fost emis mandatul de arestare preventivă din 06 noiembrie 2009.
Prin încheierea din 24 noiembrie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 1667/44/2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, a prelungit măsura arestării preventive a inculpatului T.S. până la data de 01 ianuarie 2010 inclusiv.
Examinând motivele de recurs ale recurentului inculpat T.S. şi prin prisma dispoziţiilor legale ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele textului legal. În concret, maximul special al pedepselor, stabilit de legiuitor pentru fapta reţinută în sarcina inculpatului este de 10 ani închisoare, iar în cauză nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.
Aşa fiind, este de subliniat ca de la momentul luării măsurii preventive si până în prezent nu au survenit modificări sub aspectele anterior relevate, respectiv acuzarea nu a făcut dovada faptului că inculpatul ar intenţiona să fugă sau să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă sa zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de proba.
În consecinţă, urmează a se constata ca cererea de liberare provizorie sub control judiciar, dedusă judecăţii întruneşte toate cerinţele legale pentru a fi admisă.
Evident, s-ar putea replica faptul că, în raport de gravitatea faptei aflată în curs de judecată cererea de liberare provizorie ar fi neîntemeiată.
În opinia Înaltei Curţi însă, o asemenea apreciere este eronată deoarece ar institui o prevalentă de nedorit a unor criterii subiective asupra celor obiective, reprezentate de cerinţele textului legal incident.
Aşa fiind, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., dar si cu practica instanţelor naţionale, Înalta Curte consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepţie si că aceasta trebuie luată doar în situaţia în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speţei (cauza W. contra Germaniei).
Pe de alta parte, astfel cum s-a statuat constant în practica instanţelor, gradul de pericol social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urma fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.
Totodată, în raport de datele concrete ale cauzei nu s-ar mai putea aprecia că opinia publică ar fi afectată de lipsa de reacţie a autorităţilor judiciare în condiţiile în care riposta acestora survine la mai bine de 4 luni de la înregistrarea lucrării penale.
De altfel, soluţia preconizată de Înalta Curte este în consonanţă si cu dispoziţiile art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., potrivit cărora „orice persoană arestată sau deţinută. are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere", dar si cu jurisprudenţa instanţei europene.
Astfel, în mai multe cauze C.E.D.O. a arătat că avantajele pe care le prezintă detenţia preventivă nu pot fi negate (împiedică persoana suspectă sa fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârşirea unor noi infracţiuni), dar că aceasta are si o serie de inconveniente, reprezentând o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, producând o ruptură în mediul familial si profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.
În cauza N. contra Austriei, C.E.D.O. a decis că temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familiala, daca are cazier etc.
Or, în speţă, prin documentele depuse în probaţiune este dovedit cărecurentul a realizat venituri din activităţi licite, este căsătorit, este avocat, chiar dacă şi-a depus cerere de suspendare din profesie, acesta beneficiind de stabilitate locativă, familială si profesională.
Pe de altă parte, în cauza L. contra Italiei, C.E.D.O. a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz pentru a vedea în ce măsura există indicii certe cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
Înalta Curte, mai are în vedere că Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului a afirmat încă din 1789 că unul din cele mai importante drepturi este dreptul la libertate şi la siguranţă, enunţat la art. 5 al Convenţiei, drept care se poate defini, în ansamblul său, ca acela de a nu fi privat de libertate, cu excepţia unor situaţii excepţionale şi de a nu fi arestat, deţinut în mod arbitrar.
Curtea reaminteşte că lista excepţiilor la dreptul la libertate care figurează in art. 5 § 1 din Convenţie prezintă un caracter exhaustiv si ca numai o interpretare restrânsă se încadrează în scopul acestei prevederi, să se asigure că nimeni nu este lipsit in mod arbitrar de libertatea sa.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (W. împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracţiuni (M. împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (L. împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi H. împotriva Olandei, nr. 43.701/04, 5 iulie 2007).
Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (B. împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice; dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 al Convenţiei în aceste circumstanţe excepţionale si în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant si suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (L., citată anterior, § 51).
Astfel cum a mai arătat C.E.D.O. în cauza N. împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4), cea de-a doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între trimiterea in judecată într-un termen rezonabil şi o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esenţă, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menţinerea în arest încetează a mai fi rezonabilă.
Aşadar, continuarea detenţiei nu se mai justifică intr-o speţă dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie (M. împotriva Regatului Unit, nr. 543/ 03, §§ 41-42, C.E.D.O. 2006).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). în această privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi (Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, C.E.D.O. 2003-1, si Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007).
Pe de alta parte, argumentele pro si contra punerii in libertate nu trebuie sa fie generale si abstracte, iar pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice.
Înalta Curte observă că în hotărârile referitoare la respingerea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului şi a celorlalte două până la formularea prezentei, respectiv cereri soluţionate prin sentinţa penală nr. 219/ F din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, definitivă prin Decizia penală nr. 3963 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi încheierea din 07 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în Dosar nr. 1711/44/2009, definitivă prin Decizia penală nr. 4288 din 23 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, până la data de 23 martie 2010 instanţele interne au statuat că se impunea menţinerea în arest a inculpatului T.S., cu motivarea că acele condiţii prevăzute la art. 148 lit. f) C. proc. pen. continuau sa fie valabile, menţionând că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Înalta Curte reţine că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei "pericolului pentru ordinea publică", printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia. Or, trebuie menţionat că, în speţă, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti care l-a menţinut pe inculpat în stare de detenţie în perioada în discuţie nu a oferit motive concrete pentru a susţine acest argument al "pericolului pentru ordinea publică" şi pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., necesitatea de a menţine inculpatul în detenţie. Această hotărâre s-a limitat, în esenţă, la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip.
Înalta Curte constată că instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti nu a precizat modul concret în care s-ar aplica aceste prevederi în cazul inculpatului şi nu a analizat motivele invocate de către acesta, imediat după punerea sa în detenţie referitor la profilul său personal şi la situaţia sa familială, în timp ce art. 136 C. proc. pen. prevede că astfel de motive trebuie luate în considerare, printre altele, în alegerea celei mai potrivite măsuri provizorii. în această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că, potrivit art. 5 § 3 din Convenţie, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces. Cu toate acestea, fără a justifica în mod concret împiedicarea adusă de inculpat la buna desfăşurare a urmăririi penale sau a invoca riscul ca el să nu se prezinte în instanţă, instanţa de fond nu a analizat în speţă posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute în dreptul intern.
Scurta referire, în încheierea de şedinţă a Curţii de Apel Bucureşti din 16 martie 2009 că inculpatul este cercetat pentru comiterea unei infracţiuni ce prezintă un grad de pericol social deosebit de ridicat, aspect care rezultă nu numai din limitele mari de pedepse stabilite de legiuitor (de la 2 la 10 ani), dar şi din modalităţile şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei, apreciind că sunt îndeplinite, dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. referitoare la pericolul social concret pe care îl prezintă inculpatul, având în vedere tocmai natura şi gravitatea faptei reţinute a fi săvârşită de inculpat (trafic de influenţă), modalitatea concretă de comitere a faptei, rolul acestuia în activitatea judiciară, sumele de bani pretinse, scopul urmărit şi nu în ultimul rând rezultatul produs - impactul social negativ şi crearea unei stări de nesiguranţă în rândul publicului de neîncredere în instituţiile publice şi cei care oferă servicii publice, cum este cazul corpului avocaţilor, constatând că până în prezent nu s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, nu poate suplini lipsa de motivare citată anterior, întrucât este capabilă să genereze si mai multe întrebări decât răspunsuri în ceea ce priveşte rolul acestor elemente în pretinsa existenţă a unui pericol pentru ordinea publică în speţă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că a statuat deja că este de datoria instanţelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată dacă acuzatul ar fi lăsat liber. De asemenea, instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie atunci când analizează necesitatea de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie reamintit faptul că menţinerea în detenţie nu ar putea fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se în mod esenţial si abstract pe gravitatea faptei comise.
Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curtea constată că nu s-au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului şi prin faptul că nu s-a ţinut cont de măsurile alternative, precum si prin faptul că motivarea s-a sprijinit în principal pe gravitatea faptei comise şi nu s-a analizat individual situaţia inculpatului, Curtea de Apel Bucureşti nu a oferit motive relevante si suficiente pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv pe inculpatul T.S.
Stabilirea dacă într-un anumit caz, durata arestării preventive a depăşit sau nu o durata rezonabilă, cade în primul rând în sarcina autorităţilor naţionale. In acest scop, acestea trebuie să ia în considerare toate faptele pro şi contra existenţei unui interes public care să justifice, în raport de prezumţia de nevinovăţie, o derogare de la regula respectării libertăţii individuale şi să le menţioneze în hotărârile lor.
Existenţa suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru validitatea detenţiei prelungite, dar, după trecerea unei perioade de timp, aceasta nu mai este suficientă, instanţele trebuind să stabilească dacă celelalte motive invocate de către autorităţile judiciare continuă să justifice privarea de libertate.
Pentru a justifica refuzul punerii în libertate a inculpatului T.S., Curtea de Apel Bucureşti a precizat că punerea sa în libertate ar fi perturbat grav ordinea publică, însă, tulburarea ordinii publice nu ar putea rezulta din simpla săvârşire a unei infracţiuni.
Pericolul unei asemenea tulburări, care este echivalentă cu tulburarea opiniei publice în urma eliberării unui suspect, nu poate rezulta doar din gravitatea infracţiunii ori din acuzaţiile aduse persoanei. Pentru a se stabili dacă există un asemenea pericol, este necesar a se lua în considerare şi alţi factori, precum atitudinea si comportamentul celui acuzat după eliberare; acest aspect nu a fost avut în vedere de către instanţa de fond.
Înalta Curte este de acord că, datorită gravităţii şi reacţiei publicului la săvârşirea lor, unele infracţiuni pot da naştere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puţin pentru o anumită perioada. Totuşi, acest motiv poate fi privit ca fiind întemeiat şi suficient doar dacă este întemeiat pe aspecte de fapt care duc la concluzia că punerea în libertate a acuzatului ar tulbura cu adevărat ordinea publică. Arestarea poate fi legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, menţinerea sa nu poate constitui o anticipare a pedepsei.
În cazul de faţă, aceste condiţii nu sunt îndeplinite. Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din 16 martie 2009, a invocat nevoia menţinerii privării de libertate a inculpatului T.S. dintr-un punct de vedere abstract, luând în considerare doar gravitatea infracţiunii, astfel că înalta Curte, constată că cel puţin din data de 23 martie 2010, detenţia în discuţie a inculpatului T.S. a încetat să fie bazată pe motive suficiente şi relevante.
Curtea de Apel Bucureşti, prin urmare trebuia să precizeze, într-o modalitate mult mai clară şi exactă, dar şi mai puţin stereotipă, motivele pentru care a considerat că se impune menţinerea arestării preventive a inculpatului T.S.
Pentru toate aceste considerente Înalta Curte constată că recursul inculpatului este fondat.
Aşa fiind, va casa, în parte, încheierea atacată şi rejudecând, în baza dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen. va admite cererea formulată de inculpatul T.S. şi va dispune liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia. Pe timpul liberării provizorii sub control judiciar inculpatul va respecta obligaţiile prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., respectiv:
a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului Bucureşti;
b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliţie de la secţia de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul, conform programului de supraveghere stabilit;
d) să nu schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei.
Va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 1602 alin. (3)2 C. proc. pen. referitoare la respectarea obligaţiilor stabilite.
Va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului T.S. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 6 noiembrie 2009 emis de Curtea de Apel Galaţi, dacă nu este arestat în altă cauză.
Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate care nu contravin prezentei decizii.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul M.J.L.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul T.S. împotriva încheierii de şedinţă din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 1585/2/2010 (446/2010).
Casează, în parte, încheierea atacată şi,rejudecând, în baza art. 1602 C. proc. pen., admite cererea formulată de inculpatul T.S. şi dispune liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia.
Pe timpul liberării provizorii sub control judiciar inculpatul va respecta obligaţiile prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., respectiv:
a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului Bucureşti;
b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliţie de la secţia de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul, conform programului de supraveghere stabilit;
d) să nu schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei.
Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 1602 alin. (3)2 C. proc. pen. referitoare la respectarea obligaţiilor stabilite.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului T.S. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 6 noiembrie 2009 emis de Curtea de Apel Galaţi, dacă nu este arestat în altă cauză.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate care nu contravin prezentei decizii.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4265/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1262/2010. Penal → |
|---|
