ICCJ. Decizia nr. 1139/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1139/2010
Dosar nr. 7439/2/200.
Şedinţa publică din 24 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Pe data de 25 noiembrie 2008, petiţionarul I.S.N., în calitate de persoană vătămată, a adresat o plângere organelor de urmărire penală, solicitând identificarea făptuitorilor şi tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. şi uz de fals prev. de art. 291 C. pen.
În susţinerea plângerii, petiţionarul a învederat faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 201/1996, încheiat cu SC A.V.L. Berceni, autoarea sa, numita I.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 din imobilul situat în Bucureşti, Sector 4.
Ulterior, numiţii P.S.O., M.G. şi alţii, au solicitat în instanţă constatarea nulităţii absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare, pe motiv că s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, întrucât anterior încheierii acestui contract, pe rolul Consiliului Local al Sectorului 4 se află cererea formulată de numitul P.S.O., prin care acesta solicită restituirea în natură a imobilului în cauză sau acordarea de despăgubiri.
Petiţionarul a susţinut, de asemenea, că în realitate, iniţial, respectiva cererea formulată de P.S.O. privea exclusiv acordarea de despăgubiri pentru acel imobil, menţiunile privind restituirea în natură fiind adăugate ulterior prin completarea olografă.
Datorită acestei completări, instanţele de judecată au admis cererea formulată de reclamanţi şi au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autoarea petiţionarului.
Prin rezoluţia nr. 919/P/2009, din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus, în temeiul art. 228, alin. (4) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul P.S.O. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen., constatându-se că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.
Prin aceeaşi rezoluţie, în baza aceloraşi temeiuri juridice s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul I.A. (avocatul făptuitorului P.S.O. în dosarul civil), pentru infracţiunile prev. de art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen.
Plângerea formulată de petiţionarul I.S.N. împotriva soluţiei procurorului a fost respinsă, ca neîntemeiată, de conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin rezoluţia nr. 1023/II/2/2009, din 7 iulie 2009, care a constatat că nu se impune infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Potrivit art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul s-a adresat cu o plângere Curţii de Apel Bucureşti, solicitând desfiinţarea rezoluţiei nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale cu scopul identificării şi tragerii la răspundere a persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 290 şi art. 291 C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 320/F din 11 noiembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 7439/2/2009, al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă plângerea petiţionarului I.S.N., au fost desfiinţate rezoluţia nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 şi nr. 1023/II/2/2009 din 7 iulie 2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru suplimentarea actelor premergătoare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând greşita admitere a plângerii, desfiinţarea rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei procurorului pentru suplimentarea actelor premergătoare, în condiţiile în care în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
La rândul lor, intimaţii P.S.O. şi I.A. au atacat hotărârea primei instanţe cu recurs, susţinând că nu au săvârşit faptele ce li se impută şi în plus, instanţa de fond, nu avea cum să mai trimită dosarul la procuror, în cauză fiind aplicabile disp. art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP)
Petiţionarul I.S.N. a formulat şi el recurs, împotriva sentinţei penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, dar pe data de 17 martie 2010, a depus un memoriu în faţa Înaltei Curţi, solicitând să se ia act de faptul că-şi retrage recursul.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs, dar şi întreaga cauză, potrivit disp. art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimaţii P.S.O. şi I.A. sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Pentru a se putea începe urmărirea penală într-o cauză sunt necesare două condiţii.
Prima condiţie constă din existenţa acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune, caz în care organul de urmărire penală poate deţine informaţiile fie din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfăşurate ulterior sesizării.
Cea de-a doua condiţie necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. şi constă în inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui prevăzut la lit. b1). Intervenţia unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcţioneze instituţia neînceperii urmăririi penale.
Potrivit art. 224 C. proc. pen. actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale şi pot realiza următoarele obiective:
- completează informaţiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi penale;
- verifică informaţiile deţinute, confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei;
- fundamentează convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluţia de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că ne aflăm în această ultimă variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi şi limitate de către organul de urmărire penală, la îndeplinirea activităţilor necesare atingerii scopului lor legal.
Întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat existenta acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, înalta Curte constată că, în mod corect, parchetul a dispus soluţia de neurmărire penală faţă de făptuitorii P.S.O. şi I.A., în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 290 şi art. 291 C. pen.
În atare condiţii, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de admitere a plângerii şi desfiinţării rezoluţiilor atacate şi de trimitere a cauzei la procuror pentru suplimentarea actelor premergătoare este netemeinică şi nelegală, neavând acoperire în textul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen.
Totodată, sentinţa primei instanţe este netemeinică şi dintr-o altă perspectivă.
Astfel, judecătorul fondului atunci când s-a pronunţat cu privire la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, invocată de parchet a interpretat greşit dispoziţiile privind calculul termenelor prev. de art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP)
În conformitate cu prevederile art. 122 alin. (2) C. pen. - termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru persoanele fizice se socoteşte de la data săvârşirii infracţiunii.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, pretinsa falsificare a cererii înregistrate cu nr. 738 din 27 iulie 1996 la Consiliul local Sector 1 – Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 ar fi avut loc în anul 1996, iar actul respectiv a fost depus în faţa instanţei de judecată la data de 16 mai 2002, odată cu cererea de chemare în judecată.
Uzul de fals este o infracţiune instantanee.
În consecinţă, această infracţiune se consumă în momentul când înscrisul falsificat este folosit. Prelungirea în timp a efectelor înscrisului folosit nu atribuie infracţiunii caracter continuu. Acesta este motivul pentru care termenul de prescripţie curge din momentul folosirii actului. ( A se vedea în acest sens Tribunalul Suprem, secţia penală Decizia nr. 3224/1969 – R.R.D.-nr. 2/1970, p.170 şi Tribunalul Suprem, Decizia nr. 317/1971).
Aşa fiind, Înalta Curte constată că în cauză, termenul de prescripţie de 5 ani, prev. de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. s-a împlinit pe data de 15 mai 2007, el nefiind întrerupt, în cauză neexistând învinuiţi sau inculpaţi care să reclame comunicarea prin acte procesuale astfel că răspunderea penală a făptuitorilor este înlăturată, iar dispoziţia instanţei de suplimentare a actelor premergătoare este superfluă.
De altfel, chiar dacă nu este aplicabil în cauză, textul prevede obligativitatea comunicării actelor procesuale numai învinuitului sau inculpatului) la data de 15 noiembrie 2009 s-a împlinit şi termenul de prescripţie specială, prevăzut de art. 124 C. pen.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de intimaţii P.S.O. şi I.A. împotriva sentinţei penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, va casa sentinţa penală atacată şi, în rejudecare va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul I.S.N. împotriva rezoluţiei nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe care o va menţine.
De asemenea, se va lua act de declaraţia de retragere a recursului formulat de recurentul petiţionar, conform art. 3854 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 369 alin. (1) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) recurentul petiţionar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de recurenţii P.S.O. şi I.A. împotriva sentinţei penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează sentinţa penală mai sus-menţionată şi, în rejudecare:
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul I.S.N. împotriva rezoluţiei nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petiţionarul I.S.N. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, pentru judecata în faţa primei instanţe, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul P.S.O., se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Ia act de declaraţia de retragere a recursului formulat de recurentul petiţionar I.S.N. împotriva sentinţei penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar I.S.N. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în faţa instanţei de recurs.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2069/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1168/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
