ICCJ. Decizia nr. 1300/2010. Penal. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar (art. 160 ind.2 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1300/2010
Dosar nr. 2421/2/2011
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra recursului penal de faţă.
Prin încheierea din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosar nr. 2421/2/2011 a fost respinsă ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul L.F.C.
A fost obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că la data de 10 martie 2011, inculpatul L.F.C. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 34F/UP din 4 februarie 2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, cu nr. 2421/2/2011 şi termen de judecată la 17 martie 2011.
S-a dispus ataşarea dosarului de urmărire penală, iar la termenul din 17 martie 2011 s-a solicitat un termen pentru pregătirea apărării, cererea fiind luată în discuţie s-a luat în discuţie la data de 24 martie 2011.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
La data de 4 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin mandatul de arestare preventivă nr. 34F/UP, a dispus arestarea preventivă a inculpatului L.F.C. pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi constituire a unui grup structurat în scopul comiterii unor infracţiuni grave (infracţiunea de luare de mită) pentru a obţine beneficii financiare şi materiale, faptă ce constituie infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
S-a reţinut că inculpatul, alături de alte persoane, în calitate de lucrători de poliţie în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Şiret, jud. Suceava, în baza unei înţelegeri prealabile, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pretins, primit ori acceptat, direct sau indirect, importante sume de bani şi bunuri de la persoanele care au tranzitat frontiera în perioada septembrie 2010 - ianuarie 2011, în scopul de a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu privind controlul la frontieră şi a le permite introducerea în România a unor bunuri peste limita legală admisă.
Cât priveşte admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, raportat la exigenţele art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., Curtea constată că aceasta este admisibilă, întrucât cuantumul pedepselor care sancţionează infracţiunile intenţionate, pentru care este cercetată inculpat, se situează sub 18 ani.
Speţa comportă însă discuţii sub aspectul temeiniciei cererii:
Astfel, trebuie reţinut că în cauză subzistă temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpatului, existând indicii temeinice că aceasta a săvârşit faptele prevăzute de legea penală care fac obiectul acuzaţiilor.
Relevante în acest sens sunt înregistrările audio-video valorificate în procesele verbale ataşate la dosar, dar şi declaraţiile coinculpaţilor audiaţi în cauză şi procesele verbale ale investigatorilor sub acoperire, planşele foto etc.
Această concluzie se justifică prin aceea că liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, dar organul judiciar apreciază că prelungirea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii (a se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia penală nr. 316 din 19 ianuarie 2007, în Buletinul Jurisprudenţei, Editura C.H.Beck, 2008, p.811).
Aşa cum rezultă din analiza dispoziţiilor legale, atunci când instanţa are a se pronunţa asupra stării de arest a unei persoane, evaluarea oportunităţii acesteia se face după criteriile prevăzute de lege, cum sunt cele ale art. 136 C. proc. pen., conform cărora la alegerea unei măsuri preventive în general trebuie să se ţină seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Deşi, în mod formal, la condiţiile liberării provizorii sub control judiciar, legea prevede în mod expres doar anumite condiţii care trebuie îndeplinite, din analiza în ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, rezultă şi o condiţie subînţeleasă şi anume ca aceea ca lăsarea în libertate a unei persoane să nu prezinte pericol pentru ordinea publică.
Incidenţa acestei condiţii se impune cu atât mai mult cu cât în cauză unul dintre temeiurile arestării inculpatului este cel prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Aceasta deoarece chiar procedura liberării presupune mai multe etape de verificare, într-un final instanţa având a se pronunţa asupra temeiniciei cererii, temeinicie care trebuie analizată şi în raport de motivul pentru care persoana a fost privată de libertate.
Este adevărat că în cauză luate în mod singular elementele care caracterizează persoana inculpatului i-ar putea fi favorabile, în condiţiile în care s-ar reţine că este o persoana tânără, titrată, fără antecedente penale.
Însă toate aceste elemente nu pot avea un rol covârşitor în raport cu gradul mare de pericol social al faptelor cu privire la care există indicii temeinice că Ie-a săvârşit; or din natura acestor infracţiuni rezultă că faptele prezintă un grad înalt de pericol social, concretizat în numărul mare de persoane implicate în ilicitul penal, modul concret în care s-a acţionat de către inculpaţi - elaborat şi sistematic, ceea ce confirmă caracterul organizat al faptelor antisociale.
Pericolul rezidă în principal din natura faptelor, frecvenţa şi caracterul lor repetitiv, din calitatea de poliţist de frontieră, investită cu exerciţiul autorităţii publice care trebuie să sancţioneze ea însăşi încălcări ale legii, nu să permită şi chiar să fie autorul unor astfel de „derapaje" de la legalitate.
Într-un asemenea context se justifică concluzia că activitatea infracţională are o mai mare gravitate şi un ridicat pericol social, care impun o ripostă mai fermă, care să aibă şi un caracter de exemplaritate, impus de necesitatea prezervării încrederii în autoritate.
Pericolul mai rezultă şi din faptul că inculpatul şi-a traficat atribuţiile de serviciu, făcând din exercitarea acestora o sursă constantă de venituri ilicite, iar lăsarea lui în libertate şi, implicit în funcţia pe care o deţine ar aduce o gravă atingere desfăşurării activităţii P.T.F. Şiret.
Toate aceste aspecte se constituie în tot atâtea argumente în susţinerea ideii că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cu privire la acordarea liberării provizorii sub control judiciar, lăsarea în libertate a inculpatului prezentând pericol pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul L.F.C., considerând că sunt îndeplinite condiţiile liberării provizorii sub control judiciar întrucât pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea reţinută în sarcina acestuia nu depăşeşte cuantumul prevăzut de lege, nu există indicii sau date din care să rezulte că inculpatul ar zădărnici aflarea adevărului sau că ar putea influenţa în mod negativ mersul anchetei, acesta fiind suspendat din funcţie din momentul începerii urmăririi penale. Caracterul de izolare al măsurii preventive nu a fost atins întrucât inculpatul se află în detenţie în Secţia de poliţie a DGPMB, putând lua legătura cu ceilalţi inculpaţi.
S-a învederat totodată lipsa egalităţii de tratament în raport cu inculpaţii liberaţi asupra cărora s-a reţinut acelaşi tip de acuzaţii.
De asemenea, solicită să fie avută în vedere şi situaţia familială grea a inculpatului care are un copil în creştere şi educare, soţia fiind în imposibilitate de a se ocupa de muncile gospodăreşti.
Recursul este nefondat.
Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune este o măsură facultativă, ceea ce înseamnă că beneficiul liberării provizorii nu este un drept al învinuitului sau inculpatului,ci doar o vocaţie pe care acesta o are la punerea în libertate, subsumată unor condiţii şi garanţii.
Din reglementarea instituţiei liberării provizorii, rezultă că aceasta presupune mai întâi verificarea unor condiţii de admisibilitate a cererii, iar ulterior aprecierea instanţei investită cu soluţionarea ei cu privire la oportunitatea cercetării învinuitului sau inculpatului în stare de libertate.
Pentru admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie trebuie îndeplinite deopotrivă condiţiile prev. de art. 160/2 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., însă simpla constatare a întrunirii din punct de vedere formal a acestor condiţii nu atrage după sine şi admiterea pe fond a cererii, ci aceasta presupune o apreciere a judecătorului dacă este sau nu oportună acordarea liberării provizorii.
În acest context, Curtea constată că, deşi legea nu precizează criteriile ce urmează a sta la baza acestei aprecieri, nu se poate face abstracţie de fapta ce face obiectul cercetărilor, de împrejurările concrete în care se presupune că aceasta ar fi fost săvârşită, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, inclusiv conduita sa procesuală, după cum nu este de neglijat stadiul în care se află procesul penal la momentul formulării cererii.
În urma analizării acestor criterii, urmează a se aprecia dacă buna desfăşurare în continuare a procesului penal poate fi asigurată exclusiv prin privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului ori dacă aceasta se poate realiza şi prin liberarea provizorie sub control judiciar.
Or, din această perspectivă, Curtea constată că inculpatul L.F.C. este cercetat în stare de arest din data de 3 februarie 2011 pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie săvârşită în condiţiile constituirii unui grup infracţional organizat, constând în aceea că, alături de alte persoane, în calitate de lucrători de poliţie în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Şiret, jud. Suceava, în baza unei înţelegeri prealabile, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pretins, primit ori acceptat, direct sau indirect, importante sume de bani şi bunuri de la persoanele care au tranzitat frontiera în perioada septembrie 2010 - ianuarie 2011, în scopul de a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu privind controlul la frontieră şi a le permite introducerea în România a unor bunuri peste limita legală admisă.
Curtea apreciază că gradul de pericol social concret al faptelor ce îi sunt imputate inculpatului (acesta fiind acuzat de comiterea a 19 acte de corupţie), ca şi stadiul în care cercetările se află (urmărirea penală fiind în plină desfăşurare), prin raportare şi la durata scursă de la momentul arestării preventive a acestuia, ca şi poziţia procesuală adoptată de inculpat, conduc la concluzia că la această dată liberarea provizorie a inculpatului nu este oportună, fiind de natură a afecta buna desfăşurare în continuare a procesului penal.
În privinţa circumstanţelor personale invocate de către inculpat, acestea au existat şi la momentul luării măsurii arestării preventive, fiind aşadar evaluate de organul judiciar atunci când a dispus privarea de libertate a inculpatului.
În consecinţă, cererea fiind nefondată, în mod corect aceasta a fost respinsă de către instanţa de fond, sens în care conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va fi respins şi recursul declarat de inculpat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat L.F.C. împotriva încheierii din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosar nr. 2421/2/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1282/2010. Penal. Infracţiuni la alte legi... | ICCJ. Decizia nr. 131/2010. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs → |
|---|
