ICCJ. Decizia nr. 132/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 132/2010

Dosar nr. 349/1/2010

Şedinţa publică din 18 ianuarie 2010

Asupra recursului penal de faţă:

Prin încheierea din data de 7 ianuarie 2010, pronunţată în dosarul nr. 11/36/2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a dispus, în baza art. 300² C. proc. pen. în referire la art. 160^b C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului apelant M.F.L., pe o durată de 60 zile, începând cu data de 8 ianuarie 2010.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

Prin sentinţa penală nr. 438 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Constanţa l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 4 ani interzicerea unor drepturi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 293 alin. (1) art. 26 rap. la art. 288 alin. (1), art. 215 alin. (1), (2), (3), art. 290, art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, art. 65 rap. la art. 241/2005, art. 280² din Legea nr. 31/1990 şi art. 280³ din Legea nr. 31/1990, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)

S-a mai reţinut că modalitatea în care au fost săvârşite faptele, natura acestora, consecinţele grave şi puternicul impact negativ asupra opiniei publice, conturează periculozitatea ridicată a făptuitorului pentru ordinea publică şi, în condiţiile subzistenţei temeiurilor arestării preventive se justifică necesitatea menţinerii stării de arest a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, inculpatul a declarat recurs învederând că toate probele în dosar au fost administrate, inculpatul a avut o atitudine sinceră, astfel că nu se mai impune menţinerea stării de arest , solicitând punerea în libertate sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 160^b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.

În cauză, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept - art. 148 lit. f) C. proc. pen. - care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a infracţiunilor, corelate cu natura relaţiilor sociale lezate apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea publică.

Este adevărat că pericolul concret pentru ordinea publică, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., nu se confundă cu pericolul social al faptei, ca trăsătură a infracţiunii, având un sens mult mai larg şi presupune o rezonanţă deosebită a faptei în rândul colectivităţii.

Totuşi, nu se poate face abstracţie în cadrul analizei asupra menţinerii arestării preventive, de gravitatea concretă a faptelor comise, după cum nu se poate ignora nici faptul că în cazul unor infracţiuni grave – cum sunt cele reţinute în sarcina inculpatului - pericolul concret pentru ordinea publică subzistă chiar dacă detenţia preventivă se prelungeşte în timp.

Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea de condamnare, chiar nedefinitivă – constituind un temei suficient pentru a se constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se, astfel, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă cât şi prevederile CEDO.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alternează nici prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia, încadrându-se în limitele legii.

Toate aceste aspecte, justifică dispoziţia instanţei de apel de a menţine măsura arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F.L. împotriva încheierii din 7 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 11/36/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 ianuarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3519/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3561/2010. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 10/2010. Penal