ICCJ. Decizia nr. 139/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 139/2010
Dosar nr. 10042/2/2009
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 octombrie 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat în temeiul art. 139 alin. (3) şi art. 150 şi Legea nr. 302/2004, sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, în vederea judecării cererii de transfer formulată de persoana condamnată F.P. pentru continuarea restului de pedeapsă din condamnarea dispusă de tribunalul Vâlcea într-un penitenciar din Republica Italiană.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Sentinţa penală nr. 296 din 2 octombrie 2009 a dispus, urmare analizei actelor, admiterea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi transferarea condamnatului F.P. (fiul lui A. şi al lui C., născut la 20 octombrie 1958 în Italia) în Italia în vederea executării pedepsei de 5 ani închisoare.
S-a dedus şi prevenţia de 5 august 2007 la zi.
Curtea de Apel Bucureşti analizând ansamblul actelor depuse în dosar a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 130 - 140 din Legea nr. 302/2004, dispunând în sensul celor arătate mai sus.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel susţinând nelegalitatea şi netemeinicia, întrucât nu au fost analizate în concret motivele de refuz al transferării prev. de art. 140 din Legea nr. 302/2004.
S-a motivat că, potrivit ordinului de executare a sentinţei străine, s-a creat persoanei condamnate o situaţie vădit mai grea decât cea din hotărârea românească de condamnare, întrucât autorităţile italiene i-au aplicat pedepsele accesorii de interdicţie perpetuă de la P.P.U.N. şi de expatriere şi de retragerea permisului de conducere pentru 2 ani.
Totodată, se invocă şi faptul că nu au fost cerute relaţii referitoare la temeiul de liberare condiţionată de care ar beneficia persoana transferată în Italia deşi, potrivit art. 140 lit. a) din aceeaşi lege se poate refuza cererea când există indicii temeinice că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei potrivit legii române.
În sfârşit, este criticată sentinţa sub aspectul dispoziţiilor art. 140 lit. d) din Legea nr. 302/2004, când persoana condamnată nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei străine, neexistând această dovadă.
Recursul este nefondat.
Analizând recursul parchetului prin prisma dispoziţiilor art. 140 lit. b), c) şi d), Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 140 lit. b) din Lege nr. 302/2004 pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport de cea stabilită prin hotărârea instanţei române.
Or, textul se referă la pedeapsa principală a închisorii care trebuie să nu fie superioară pedepsei aplicate de statul român şi nicidecum pedepsei accesorii.
Referitor la pedepsele accesorii prevăzute de legea italiană şi aplicate prin Ordinul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Napoli în discuţie sunt expresia autorităţii autonome şi independente a autorităţii italiene, fără a se putea aprecia că prin aceasta se stabileşte ";o pedeapsă mai gravă"; în sensul dispoziţiilor art. 140 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
În acest context trebuie observat şi faptul că la data de 14 octombrie 2009 persoana condamnată a fost audiată arătând că îşi susţine cererea de transfer şi că înţelege consecinţele acceptării de către statul român a acestei cereri.
Cât priveşte cea de a doua critică, referitoare la punerea în libertate a condamnatului, deci într-un termen prea scurt faţă de durata pedepsei potrivit legii române apare ca neîntemeiată atâta timp cât persoanei condamnate i se aplică condiţiile referitoare la liberarea condiţionată potrivit legii de executare a pedepselor din Italia.
Mai mult, din relaţiile primite de la ANP rezultă că executarea pedepsei de 5 ani închisoare (pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri dispusă de Tribunalul Vâlcea prin Sentinţa penală 218/F din 12 decembrie 2007) a început la 5 august 2007, pedeapsă din care condamnatul a executat până la soluţionarea în fond a cauzei 803 zile, restul neefectuat a fi dedus la zi în raport de data efectuării transferului.
De altfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Napoli şi-a exprimat rezerva ca în funcţie de data şi ora transferului, efectiv la condamnatului, să se deducă pedeapsa la zi conform legii penitenciarelor italiene, situaţie ce înlătură orice interpretare a dispoziţiilor art. 140 lit. c) din lege.
Referitor la obligaţia de achitare a debitelor la care a fost obligată persoana condamnată, în sensul că nu s-au analizat dispoziţiile art. 140 lit. c) C. proc. pen., se constată că, indiferent de veridicitatea actelor depuse de către apărător pentru a dovedi efectuarea plăţii sumei datorate, este o chestiune de executare, ce poate fi realizată pe această cale.
Pentru toate aspectele arătate, Înalta Curte constată recursul nefondat şi-l va respinge ca atare în temeiul art. 3859 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 296 din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind persoana condamnată F.P..
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a persoanei condamnate, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Onorariul pentru interpretul de limba italiană se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4320/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1396/2010. Penal. Lipsirea de libertate în... → |
|---|
