ICCJ. Decizia nr. 1558/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALA

Decizia nr. 1558/2010

Dosar nr.234/46/2009

Şedinţa publică din 22 aprilie 2010

Asupra cauzei penale de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 124/F din 26 noiembrie 2009 Curtea de Apel Piteşti l-a condamnat pe inculpatul M.M.I. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 7 alin. (1), din Legea nr. 78/2000 şi a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen., a fixat un termen de încercare de 5 ani.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. şi în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendat executarea acestei pedepse accesorii.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată în stare de reţinere şi arest preventiv, începând cu 20 februarie 2009, până la 25 martie 2009.

A respins cererea de revocare a liberării provizorii sub control judiciar.

A constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.

În baza art. 189 şi 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească 8.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 16 februarie 2009 D.R. a formulat un denunţ la Direcţia Generală Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva inculpatului M.M.I., ofiţer de poliţie judiciară cu gradul profesional de subcomisar, în cadrul I.P.J. Argeş - Poliţia Municipiului Piteşti - Biroul Cercetări Penale pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Astfel, în cursul anului 2005, denunţătorul D.R. a înstrăinat un autoturism proprietate personală marca X, înmatriculat sub nr. (...) prin înscris sub semnătură privată numitului P.M.. Întrucât nu a perfectat actele de vânzare-cumpărare cu persoana menţionată şi nici nu a solicitat radierea autoturismului la organul de poliţie, în cursul anului 2007 denunţătorul D.R. a fost contactat de două persoane, bărbat şi femeie, care doreau să îndeplinească toate formalităţile la organele competente privind noul proprietar al autoturismului, însă nu s-a reuşit acest lucru, cu menţiunea că cele două persoane se aflau deja în posesia autoturismului înstrăinat de denunţător.

Conform denunţului formulat de D.R., în vara anului 2007 a fost chemat telefonic la Poliţia Municipiului Piteşti şi cu această ocazie l-a cunoscut pe inculpatul M.M.I. care avea gradul profesional de subcomisar şi efectua cercetările în Dosarul cu nr. 1975/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, cauză în care denunţătorul era cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni de fals.

D.R. a fost încunoştiinţat de subcomisarul de poliţie că în cauză s-a efectuat un raport de expertiză grafică, iar din concluziile raportului ar rezulta că semnăturile de pe înscrisurile sub semnătură privată au fost falsificate şi că este posibil ca aceste semnături să fi fost executate de el. La solicitarea lui D.R. ofiţerul de poliţie a dispus efectuarea unei expertize grafice, iar în concluziile raportului de expertiză întocmit cu această ocazie s-a stabilit că semnăturile în litigiu nu aparţin acestuia.

La data de 05 februarie 2009 D.R. s-a prezentat la Poliţia Municipiului Piteşti, după ce fusese apelat telefonic de către inculpatul M.M.I. şi a primit de la acesta un exemplar al opiniei expertului, ocazie în care inculpatul i-a spus că este posibil să extindă cercetările împotriva sa pentru infracţiunea de înşelăciune, întrucât procurorul care supraveghează cercetările penale are această opinie.

În timpul discuţiilor purtate inculpatul a dat muzica la un volum mai mare la un aparat radio ce-l avea pe birou, după care a scris un bileţel pe care l-a dat lui D.R. să-l citească, din care reieşea că inculpatul vroia să fie avocatul acestuia.

În urma acestor convorbiri martorul D.R. a fost convins că ofiţerul de poliţie, respectiv inculpatul M.M.I. doreşte să-i remită ceva pentru ca acesta să adopte o soluţie favorabilă în dosarul în care era cercetat.

Într-o discuţie telefonică purtată în data de 11 februarie 2009, inculpatul l-a informat pe denunţător că se va deplasa la domiciliul părinţilor acestuia din urmă, în comuna I. pentru a-i audia în calitate de martori.

Cu ocazia audierii părinţilor lui D.R. inculpatul a lăsat impresia, prin modalitatea în care a luat declaraţiile, că îi vor fi favorabile, iar după audiere i-a sugerat acestuia că ar fi bine să dea ceva pentru a obţine o soluţie care să-l avantajeze.

Martorul D.R. a mai precizat că inculpatul M.M.I. i-a spus că pentru o soluţie dintr-un dosar în care se fac cercetări pentru alcoolemie se dă mită 3.000 euro, iar în cazul său ar fi suficienţi 1.000 euro, sumă pe care să i-o ducă la birou.

Din declaraţiile martorilor a rezultat că inculpatul M.M.I. s-a deplasat la domiciliul părinţilor martorului D.R. împreună cu fiica sa, iar la plecare a solicitat acestuia să-i plătească contravaloarea combustibilului, deoarece s-a deplasat cu autoturismul personal.

Atât martorul D.R., cât şi părinţii acestuia, respectiv D.D. şi D.S. care au fost audiaţi în calitate de martori, la data de 02 martie 2009 au specificat că i-au dat inculpatului M.M.I. suma de 50 lei pentru combustibilul consumat, aspect negat de către inculpatul M.M.I.

De asemenea, din declaraţiile martorilor a rezultat că la sfârşitul audierilor inculpatul M.M.I. a fost invitat de către D.D. şi D.S. pentru a servi masa, însă acesta a refuzat, solicitându-le să-i pună la pachet o bucată de carne pentru friptură, lucru care s-a şi realizat. Acest aspect este confirmat şi de inculpatul M.M.I.

După plecarea inculpatului M.M.I. de la domiciliul martorilor D.D. şi D.S. acesta l-a sunat la telefon pe D.R., spunându-i că şi-a uitat verigheta în baia locuinţei părinţilor săi, rugându-l să i-o restituie cu ocazia întâlnirii acestora.

Pe data de 18 februarie 2009 inculpatul M.M.I. a fost sunat de către D.R. spunându-i că a doua zi, respectiv pe data de 19 februarie 2009 va veni în Piteşti pentru a-i restitui verigheta, iar cu această ocazie să discute şi cealaltă problemă referitoare la soluţionarea dosarului în care era cercetat.

Cu ocazia întâlnirii din ziua de 19 februarie 2009, în urma telefonului primit de denunţător de la inculpat, acesta din urmă i-a dat martorului D.R. un bileţel cu schema unor străzi pe care urma să se deplaseze, explicându-i şi locul unde trebuia să se întâlnească şi să aibă loc discuţia, printre altele, i-a dat de înţeles că trebuie să dea banii, făcând referire că şi o altă persoană o să-l ajute.

În cadrul aceleiaşi discuţii inculpatul M.M.I. l-a asigurat pe D.R. că face tot posibilul pentru a-i soluţiona dosarul favorabil, dându-i de înţeles că nu trebuie să îi spună avocatei sale despre finalizarea din dosar, că procurorul este cel care dă soluţia, însă el va face tot posibilul ca să primească soluţia mai repede.

Martorul i-a adus la cunoştinţă că, în acel moment, nu are banii asupra sa, dar în seara respectivă va face rost de bani şi îi va remite, situaţie în care inculpatul M.M.I. i-a acordat încredere.

În vederea remiterii sumei de bani, inculpatul M.M.I. s-a înţeles cu martorul D.R. să se întâlnească a doua zi, până la ora 14,00 în parcarea Supermarketului P., hotărând ca anterior întâlnirii să aibă o discuţie telefonică din care să rezulte că aceştia se întâlnesc la Poliţie, dar în realitate să se întâlnească la locul stabilit.

Conform celor stabilite de cei doi, în ziua de 20 februarie 2009, s-a realizat prinderea în flagrant a inculpatului M.M.I., în momentul când i-a fost remisă suma de 1.000 euro.

Constatarea infracţiunii flagrante a fost consemnată în procesul-verbal încheiat în acest sens şi a avut loc în următoarele împrejurări: în jurul orei 12,00 martorul D.R. l-a sunat pe inculpatul M.M.I. discuţia telefonică având loc conform înţelegerii din data de 19 februarie 2009, respectiv să se întâlnească la „Poliţie", în realitate urma să se întâlnească în faţa unui supermarket.

După discuţia telefonică purtată, în jurul orei 12,45 în parcarea din faţa Hipermarket P. Piteşti, conform înţelegerii, şi-a făcut apariţia autoturismul marca D.L., de culoare gri închis, cu numărul de înmatriculare (...), condus de inculpat fără ca în autoturism să mai fie alţi pasageri.

Inculpatul M.M.I. a parcat autoturismul său lângă autoturismul marca S.T., de culoare bej metalizat cu numărul de înmatriculare (...) în care se afla martorul D.R.

La momentul când inculpatul M.M.I. a coborât din autoturism, a coborât şi martorul D.R., între aceştia având loc o discuţie scurtă, moment în care inculpatul M.M.I. a scris un mesaj pe un bileţel de culoare verde pe care i l-a arătat martorului fără a i-l înmâna. După ce martorul a văzut acest bilet, s-a apropiat de parbrizul autoturismului (...) şi i-a introdus sub ştergătorul de pe partea dreaptă, într-un pliant care se afla sub ştergător, suma de 1.000 euro.

Inculpatul M.M.I. a refuzat să aibă discuţii cu martorul D.R. referitor la bani, rezumându-se să-i arate înscrisul prin care îl îndruma unde trebuie să pună banii.

Din convorbirea înregistrată în mediul ambiental dintre inculpatul M.M.I. şi martorul D.R. cu ocazia realizării flagrantului a rezultat că inculpatul M.M.I. se temea ca întâlnirea să nu fie o cursă, dându-i însă de înţeles că a vrut să-l ajute, iar în momentul când martorul D.R. i-a spus că a reuşit să facă rost de bani, acesta a scris bileţelul prin care îl îndruma unde trebuie să fie puşi banii. În momentul când martorul D.R. a început să citească cu glas tare conţinutul bileţelului, inculpatul M.M.I. l-a atenţionat, spunându-i să vorbească mai încet, însă l-a îndrumat şi verbal, spunându-i unde trebuie să pună banii.

După intervenţia organelor de urmărire penală s-a găsit sub ştergătorul de pe partea dreaptă a autoturismului cu numărul de înmatriculare (...) în care se afla inculpatul M.M.I. suma de 1.000 euro în bancnote de câte 50 euro, iar cu această ocazie inculpatul M.M.I. a menţionat că nu ştie ce reprezintă suma respectivă şi că i se pun mereu pliante sub ştergătorul de la parbriz.

La verificarea interiorului autoturismului în care se afla inculpatul s-a identificat, în zona în care se află maneta frânei de mână, între scaunele şoferului şi a pasagerului dreapta faţă, o parte dintr-un bilet post-it de culoare verde, cu dimensiunile de aproximativ de 4,5 cm x 4,00 cm, cu forme neregulate, bilet ce conţinea menţiunea „La mine s/e o vedere/./ec/" scrise cu mină de culoare albastră, iar pe scaunul din partea dreaptă faţă s-a descoperit un pachet cu post-it-uri de culoare verde deasupra căruia se afla o parte dintr-un astfel de bilet ce conţine menţiunea „JŞip." scrisă cu mină de culoare albastră. La îmbinarea celor două bucăţi de bilet post-it s-a constatat menţiunea „ La mine s/e o vedere/şi pleci".

Inculpatul M.M.I. a susţinut că nu cunoaşte provenienţa sumei găsită sub ştergătorul parbrizului, menţionând că este o înscenare din partea denunţătorului D.R. pe care l-a întâlnit în parcarea Hyermarket-ului P.

Pe parcursul urmăririi penale, fiind audiat în prezenţa apărătorului ales, inculpatul M.M.I. a recunoscut că a pretins martorului D.R. să facă un efort, pentru a da o soluţie favorabilă în dosarul în care acesta era cercetat, menţionând că efortul nu l-a pretins acestuia pentru soluţia propriu-zisă din dosar, ci pentru a definitiva cât mai repede cercetările, a întocmi referatul şi a-i comunica soluţia.

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpatul M.M.I. a declarat că datorită stresului şi timpului trecut de la evenimente nu a putut să-şi amintească în totalitate succesiunea faptelor şi a discuţiilor cu denunţătorul, că nu a acţionat după un scenariu, ci sub impulsul momentului şi este posibil ca în timpul discuţiilor cu denunţătorul D.R. să-i fi spus acestuia că se pot extinde cercetările faţă de el în Dosarul cu nr. 1975/P/2007.

Având în vedere faptul că din declaraţia martorului D.R. a rezultat că la momentul când acesta s-a aflat în biroul inculpatul M.M.I. din cadrul Poliţiei Municipiului Piteşti, acesta ar fi scris un bileţel în acelaşi format ca cel scris cu ocazia flagrantului şi în care se preciza că „încerc să fiu avocatul tău în acest caz!". În cauză s-a solicitat Curţii de Apel Piteşti eliberarea unui mandat de percheziţie. Cu ocazia percheziţiei la biroul inculpatul M.M.I. au fost identificate peste 70 de bileţele, în format identic ca cel găsit cu ocazia flagrantului, realizat în data de 20 februarie 2009, bileţele care nu au legătură cu cauza.

Instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului M.M.I. care în calitatea sa de ofiţer de poliţie judiciară la biroul Cercetări Penale din rândul Poliţiei Municipiului Piteşti, la data de 11 februarie 2009 a pretins de la denunţătorul D.R. suma de 1000 euro pentru a-i rezolva favorabil Dosarul cu nr. 1975/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, în care era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de fals, sumă de bani pe care a primit-o efectiv în data de 20 februarie 2009, când s-a realizat şi prinderea în flagrant a acestuia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 254 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Au fost respinse apărările inculpatului în sensul că fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune sau de trafic de influenţă.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

A fost respinsă cererea de revocare a liberării provizorii sub control judiciar, apreciindu-se că scopul măsurii preventive se poate realiza pe deplin prin menţinerea liberării provizorii sub control judiciar.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpatul M.M.I.

În motivele de recurs ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti scrise şi susţinute de reprezentantul Ministerului Public, se critică Sentinţa penală nr. 124/F din 26 noiembrie 2009 pentru nelegalitate sub aspectul aplicării pedepselor accesorii şi complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I şi netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei aplicate (se impunea aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mare cu executarea acesteia în regim de detenţie) şi al respingerii cererii de revocare a liberării provizorii sub control judiciar (ulterior s-au descoperit fapte de corupţie noi săvârşite de inculpat pentru care era cercetat în Dosarul nr. 140P/2008 al D.N.A. şi astfel se impune arestarea preventivă a acestuia).

Inculpatul, prin apărător ales, a solicitat casarea sentinţei penale şi achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu este îndeplinită latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, respectiv cerinţa ca folosul să fie primit în realizarea exercitării atribuţiilor de serviciu, având în vedere că, inculpatul în calitatea sa de ofiţer de cercetare penală nu avea atribuţii în sensul de a dispune o soluţie în dosarul penal al denunţătorului. De asemenea, în subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de luare de mită în infracţiunea de trafic de influenţă sau de înşelăciune, precum şi reducerea cuantumului cheltuielilor judiciare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate în cauză prin prisma cazurilor de casare invocate (art. 3859 pct. 18, 17, 14 C. proc. pen.) şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. le consideră fondate numai sub aspectul conţinutului pedepselor complementare şi accesorii, precum şi cu privire la cuantumul cheltuielilor judiciare şi nefondate cu privire la celelalte motive, pentru următoarele considerente:

Înainte de a proceda la examinarea apărărilor inculpatului M.M.I., Înalta Curte apreciază ca necesare următoarele consideraţii cu privire la cadrul legal în materia probaţiunii, raportat şi la scopul procesului penal.

Conform art. 1 din C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ pe întreg cursul procesului penal, să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză (conform speţei Dănilă contra României).

Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil inculpatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită să interogheze sau să solicite să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea dezbaterii în contradictoriu (Plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988, cauza Barbera, Messegue şi Jabordo vs. Spania).

Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

„Dreptul să probeze lipsa de temeinicie" a probelor în acuzare, drept procesual recunoscut de lege acuzatului, nu presupune o contestare ori criticare a probelor de vinovăţie, o interpretare personală a acestor probe, combaterea lor prin exprimarea unor opinii proprii.

Folosind expresia „are dreptul să probeze", legiuitorul a impus acuzatului, deopotrivă ca şi acuzării, obligaţia de a proba apărările sale, obligaţia de a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare.

În consecinţă, în aplicarea principiului general înscris în art. 62 C. proc. pen., în cazul în care există probe de vinovăţie, lipsa de temeinicie a probelor în acuzare se probează tot cu probe, iar nu prin simpla negare a acestora prin interpretări proprii, deoarece potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. - aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Faţă de aceste considerente, rezultate din dispoziţiile legale care reglementează aflarea adevărului în procesul penal numai prin probe, Înalta Curte apreciază, pentru motivele care se vor arăta, insuficiente explicaţiile inculpatului cu privire la înregistrările ambientale şi a convorbirilor telefonice pentru a proba „lipsa de temeinicie" a acestor probe în acuzare, cu atât mai mult cu cât aceste mijloace de probă nu au fost contestate sub aspectul legalităţii şi conţinutului în faza urmăririi penale.

Inculpatului în cursul judecăţii i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu privire la acest principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţiile care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale" (Hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect, instanţa de fond a stabilit în mod judicios şi motivat, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 C. pen., raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Înalta Curte, consideră că în cauză prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului M.M.I., care în calitatea sa de ofiţer de poliţie judiciară la Biroul Cercetări Penale din cadrul Poliţiei municipiului Piteşti la data de 11 februarie 2009 a pretins de la denunţătorul D.R. suma de 1.000 euro pentru a-i rezolva favorabil Dosarul cu nr. 1975/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti în care era cercetat pentru infracţiunea de fals, sumă pe care a primit-o efectiv în data de 20 februarie 2009, când s-a realizat şi prinderea în flagrant a acestuia, întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 254 C. pen. raportată la art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Din probele şi mijloacele de probă (denunţ, proces-verbal întocmit la 16 februarie 2009, declaraţie denunţător, proces-verbal constatare acte premergătoare, proces-verbal de constatare infracţiune flagrantă, elastic tip bancar, bilet scris de mână, culoare verde, înscrisuri ridicate de la inculpat cu ocazia flagrantului, planşe foto, declaraţii inculpat, declaraţii martori, proces-verbal de percheziţie, autorizaţii interceptare) administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti (declaraţie inculpat, declaraţie martori D.R., D.D., D.S., acte în circumstanţiere) au rezultat împrejurările comiterii faptei.

În motivele de recurs inculpatul a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu este îndeplinită latura obiectivă a infracţiuni de luare de mită, respectiv cerinţa ca folosul să fie primit în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu. În calitatea sa de ofiţer de cercetare penală, inculpatul susţine că nu avea atribuţii în sensul de a dispune o soluţie în dosarul penal al denunţătorului, susţinere pe care Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele considerente:

Conform art. 254 C. pen. infracţiunea de luare de mită constă în fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Una dintre condiţiile existenţei infracţiunii de luare de mită, aşa cum susţine şi inculpatul, este ca actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire (...) funcţionarul pretinde, primeşte (...) bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale acestuia. Or inculpatul M.M.I. solicită achitarea sa, tocmai pentru neîndeplinirea acestei condiţii: în calitatea sa de ofiţer de cercetare penală nu avea atribuţii în sensul de a dispune o soluţie în dosarul penal al denunţătorului.

Aşa cum s-a stabilit şi în doctrină, competenţa funcţionarului în privinţa unui act trebuie apreciată obiectiv. Prin îndatoriri de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina funcţionarului potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv ori este inerent naturii acelui serviciu. Astfel, un act privitor la îndatoririle de serviciu este de competenţa funcţionarului dacă se circumscrie sferei serviciului pe care acesta îl desfăşoară.

În speţă există infracţiunea de luare de mită, chiar dacă ofiţerul de poliţie judiciară nu avea competenţa în mod direct să dispună scoaterea de sub urmărire penală, atâta vreme cât el putea influenţa îndeplinirea actului de către funcţionarul competent, inculpatul făcând parte din cadrul organelor de poliţie judiciară cu atribuţii în desfăşurarea urmăririi penale. Dealtfel legea nu face nicio precizare cu privire la natura îndatoririlor de serviciu, astfel încât acesta le vizează atât pe cele specifice cât şi pe cele generice. Deşi inculpatul avea atribuţii limitate, fără exercitarea acestora actul nu putea fi îndeplinit, astfel încât nu se poate susţine că nu este îndeplinită una dintre condiţiile privind elementul material al infracţiunii de luare de mită.

De altfel, din modul în care inculpatul a acţionat rezultă că acesta a solicitat banii pentru sine şi nu pentru altul, dându-i de înţeles denunţătorului că îl poate ajuta în virtutea obligaţiilor de serviciu, soluţionând într-un mod favorabil dosarul său. Iniţial inculpatul în declaraţia de la urmărirea penală a învederat faptul că a pretins suma de bani pentru a definitiva cât mai repede cercetările, a întocmit referatul cu propunere a soluţiei, după care a revenit şi a arătat că a solicitat suma pentru ca aceasta să fie înmânată procurorului. Din probele dosarului rezultă că inculpatul a lăsat impresia denunţătorului că suma de bani este solicitată pentru îndeplinirea unui act de către acesta. Astfel, inculpatul M.M.I., i-a scris un bileţel denunţătorului în care preciza „încerc să fiu avocatul tău în acest caz", l-a îndrumat în mod detaliat cu privire la modalitatea în care urma să-i înmâneze suma de bani, lăsându-i denunţătorului impresia că banii sunt daţi pentru ca inculpatul să pronunţe o soluţie favorabilă acestuia.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului M.M.I. de a schimba încadrarea juridică din infracţiunea de luare de mită în infracţiunea de înşelăciune sau trafic de influenţă, Înalta Curte o consideră nefondată.

Principalul criteriu de diferenţiere dintre infracţiunea de luare de mită şi înşelăciune îl reprezintă faptul că, în vreme ce în cazul primei infracţiuni, actul în vederea căruia funcţionarul a primit folosul necuvenit intră în sfera atribuţiilor sale de serviciu, în cazul înşelăciunii, actul îndeplinit nu face parte din sfera acestor atribuţii, dar a făcut-o pe persoana vătămată să creadă că are abilitatea legală de a-l efectua. În speţă, inculpatul nu l-a indus în eroare, pe denunţător, ci chiar avea în virtutea atribuţiunilor de serviciu, posibilitatea de a propune o soluţie favorabilă, această îndatorire priveşte o parte dintr-un act final şi practic are rol în realizarea actului final.

Infracţiunea de trafic de influenţă (art. 257 C. pen.) se consumă în momentul în care o persoană primeşte sau pretinde bani sau alte foloase ori acceptă promisiunea unor astfel de daruri, în scopul intervenţiei sale asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Or, din actele dosarului (cu excepţia declaraţiei inculpatului care nu se coroborează cu alte probe) nu rezultă că suma primită de la denunţător ar reprezenta o cumpărare a influenţei pe care inculpatul să o aibă asupra unui funcţionar public să îndeplinească sau nu un act ce intră în competenţa sa, ci reprezintă o recompensă pentru îndeplinirea unui act pe care el însuşi trebuia să-l efectueze (propunerea unei soluţii favorabile). Relevantă în acest sens este declaraţia denunţătorului.

Faţă de aceste considerente, încadrarea juridică dată faptei este cea de luare de mită, la care în mod legal şi temeinic, a fost condamnat de către instanţa de fond la închisoare de 3 ani, a cărei executare a fost suspendată condiţionat pe un termen de încercare de 5 ani.

Cu privire la pedepsele accesorii şi complementare [unul din motivele recursului Parchetului vizează nelegala aplicare a prevederilor art. 64 lit. a) teza I C. pen. ca pedeapsa accesorie şi complementară], Înalta Curte apreciază că aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (2) C. pen. trebuie realizată prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Hirst C. Regatului Unit şi Sabou şi Pârcălab contra României) cât şi a Deciziei nr. XXIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) - e) C. pen. nu se face de drept, ci instanţele trebuie să aprecieze în concret, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 71 alin. (3) C. pen., precum şi la principiul proporţionalităţii.

Prin urmare, ţinând cont de natura şi gravitatea infracţiunilor, de împrejurările cauzei şi de persoana inculpatului, Înalta Curte va aplica inculpatului pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa accesorie şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. Va limita pedeapsa accesorie la drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau funcţiile publice elective şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţilor de stat, precum şi la dreptul prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. (dreptul de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii) pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.

Înalta Curte apreciază că interzicerea drepturilor electorale de a fi ales, precum şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat este justificată în privinţa inculpatului întrucât acesta, atâta timp cât nu a fost în măsură să aprecieze valoarea unora din drepturile fundamentale prin care se exprimă personalitatea umană, respectiv dreptul la demnitate, la libertate de mişcare, nu este îndreptăţit nici să fie ales ori să ocupe o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că se impune în cauză şi interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., ca pedeapsă complementară având în vedere fapta săvârşită de inculpat, împrejurările în care a fost comisă, folosindu-se de profesia sa, fapt ce vădeşte un grad de periculozitate sporită şi o atitudine de dispreţ şi compromitere a funcţiei îndeplinite, motiv pentru care se va interzice şi acest drept pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

La individualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că au fost avute în vedere împrejurările concrete în care fapta a fost săvârşită, precum şi persoana inculpatului, calitatea în care acesta a săvârşit fapta.

Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pentru a-şi îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. - 52 alin. (1) -, potrivit căruia "scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".

Fapta inculpatului este neîndoielnic gravă, însă în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, instanţa de fond a avut în vedere atât consecinţele negative ale acesteia asupra societăţii, cât şi persoana inculpatului (s-a bucurat de o bună apreciere profesională, atitudinea sinceră şi de regret, starea precară de sănătate), astfel încât pedeapsa aplicată, cât şi modalitatea de executare sunt în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 şi 52 C. pen.

Cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, Înalta Curte apreciază că a fost just individualizată, având în vedere că rolul prioritar al pedepsei este acţiunea de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu acela al represiunii, deoarece numai acţiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ce priveşte adaptarea conduitelor destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conştiinţei juridice şi morale a membrilor societăţii şi numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete trebuie utilizată constrângerea.

Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care, în acest domeniu, nu însemnă aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă.

Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcţia constrângerii nu este o funcţie a pedepselor, deoarece examenul realist al conţinutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcţiile pedepsei, măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esenţa pedepsei, însuşirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei este însăşi pedeapsa.

Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat de a săvârşi din nou o infracţiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcţii: reeducarea şi intimidarea.

Intimidarea îşi produce efectele imediat, cât există şi durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea îşi produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conştiinţa subiectului şi are un caracter relativ statornic, durabil.

Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus, ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale şi necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.

Această funcţie de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepsei, precum şi în cazul suspendării condiţionate sau sub supraveghere a executării acesteia, are în esenţă acelaşi rol şi aceeaşi funcţie, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situaţia în care conştientizează natura şi rolul acestor sancţiuni menite să-i influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şi deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigenţele vieţii în societate, fără a intra în conflict cu ceilalţi oameni sau cu societatea însăşi.

Faţă de aceste considerente, motivul de recurs al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. apare ca nefondat.

De asemenea, în mod corect, a fost respinsă cererea de revocare a liberării sub control judiciar, textul de lege, art. 16010 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nu impune obligaţia de a revoca în mod automat liberarea provizorie pe considerentul că s-au descoperit fapte care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cererii de liberare provizorie a inculpatului, instanţa având posibilitatea de a aprecia de la caz la caz probabilitatea adoptării acestei soluţii.

În raport de datele ce caracterizează persoana inculpatului (lipsa antecedentelor penale, poziţia sinceră exprimată, recunoaşterea şi regretul săvârşirii infracţiunii, starea de sănătate) scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. se poate realiza pe deplin prin menţinerea liberării provizorii sub control judiciar.

Cu privire la motivul de recurs al inculpatului ce vizează reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat acesta, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat. Astfel în raport de actele de urmărire penală efectuate (înregistrări ambientale, înregistrări telefonice, prindere în flagrant), cât şi de numărul termenelor acordate la instanţa de fond, de numărul redus al părţilor care au fost citate, se impune reducerea cuantumului cheltuielilor judiciare de la 8.000 RON la 7.000 RON.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 385 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul M.M.I., va casa în parte sentinţa penală numai cu privire la pedepsele complementară şi accesorie.

Va limita pedeapsa accesorie la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

Va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

Va reduce de la 8.000 RON la 7.000 RON cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat inculpatul la instanţa de fond.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Având în vedere şi dispoziţiile 192 alin. (3) C. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti şi de inculpatul M.M.I. împotriva Sentinţei penale nr. 124/F din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimatul inculpat M.M.I.

Casează, în parte, sentinţa penală atacată numai cu privire la pedepsele complementară şi accesorie.

Limitează pedeapsa accesorie la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

Reduce de la 8.000 RON la 7.000 RON, cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat inculpatul de instanţa de fond.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 aprilie 2010.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 1607/2010. Penal. Infracţiuni privind...  ICCJ. Decizia nr. 1881/2010. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1558/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs