ICCJ. Decizia nr. 1632/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1632/2010
Dosar nr. 565/42/2009
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Ordonanţa nr. 140/P/2009 din 29 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus, potrivit art. 228 şi art. 10 lit. a) şi d) din C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii O.G., M.C. şi G.L. (judecători), S.C. (procuror) şi K.L. (grefier) pentru faptele prevăzute de art. 289, 291, 246 C. pen.
Prin aceeaşi ordonanţă, s-a dispus disjungerea şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de alte persoane (judecători cu grad de curte de apel şi grefier).
Pentru a dispune în acest sens, procurorul a reţinut următoarele:
I.I., deţinut în Penitenciarul Ploieşti, în executarea unei pedepse privative de libertate de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 618 din 12 octombrie 2007 a Judecătoriei Târgovişte, a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraţilor, judecători şi procurori, precum şi a grefierilor, pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate anterior, susţinând - în esenţă - că:
- magistratul judecător O.G. şi grefierul K.L., care au întocmit mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1578/2007 din 17 ianuarie 2008, în Dosarul nr. 4838/315/2007 al Judecătoriei Târgovişte, au reţinut o situaţie contrară realităţii, iar ulterior au trimis mandatul de executare la locul de deţinere;
- magistraţii judecători N.E., Z.E. şi N.I., precum şi grefierul de şedinţă G.M., care au constituit completul de judecată ce a soluţionat Dosarul nr. 4838,1/315/2007 al Curţii de Apel Ploieşti, şi-au exercitat atribuţiile de serviciu în mod abuziv cu privire la modul de efectuare a cercetării judecătoreşti şi a hotărârii pronunţate;
- magistratul judecător M.C. şi magistratul procuror S.C. şi-au exercitat abuziv atribuţiile de serviciu în legătură cu soluţionarea dosarului penal nr. 5756/315/2008 al Judecătoriei Târgovişte, în sensul că magistratul judecător, în mod greşit, i-a respins contestaţia la executare, iar magistratul procuror era incompatibil să participe la judecarea cauzei întrucât mai participase într-o altă cauză;
- magistratul judecător G.L., care a efectuat cercetarea judecătorească în Dosarul nr. 147/315/2009, nu i-a permis să vorbească la judecarea cauzei, spunându-i că-l va amenda dacă va vorbi şi, înainte de a pronunţa încheierea de şedinţă din data de 29 ianuarie 2009, nici măcar ";nu a deschis dosarul";.
Raportat la actele premergătoare efectuate în cauză, au rezultat următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 2989/P/2007 din 31 iulie 2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. e), g), i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen., reţinându-se în sarcina acestuia că, în noaptea de 05/06 iulie 2007, a pătruns, prin escaladarea gardului împrejmuitor, în stâna părţii vătămate D.C., din comuna V.D., de unde a sustras trei cabaline, după care s-a deplasat pe izlazul comunei G., de unde a sustras o altă cabalină aparţinând părţii vătămate C.M.. A fost depistat pe raza comunei D. de către organele de poliţie.
Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de cercetare judecătorească, I.I. a recunoscut comiterea faptei aşa cum a fost reţinută în actul de inculpare, fiind condamnat prin Sentinţa penală nr. 618 din 12 octombrie 2007 a Judecătoriei Târgovişte, rămasă definitivă prin respingerea apelului şi recursului. În căile de atac promovate, I.I. a solicitat redozarea pedepsei, susţinând că pedeapsa aplicată este prea mare.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, O.G., judecător delegat executări penale, şi K.L., grefier executări penale, au emis mandatul de executare a pedepsei nr. 1578/2007 din 17 ianuarie 2008 în care au reţinut ca situaţie de fapt că: ";în noaptea de 05/06 iulie 2007, inculpatul a pătruns, prin escaladarea gardului, pe izlazul comunal situat pe raza comunei D., destinat folosinţei tuturor sătenilor, şi a sustras patru cabaline aparţinând părţilor vătămate D.C. şi C.M.";
Raportat la această situaţie de fapt, s-a constatat că magistratul judecător şi grefierul au indicat în mod greşit localitatea de unde I.I. a sustras cabalinele, respectiv D., în loc de V.D. şi G., aspect care a fost indicat de petent ca element al infracţiunii prevăzute de art. 289 C. proc. pen.
Însă, procurorul a apreciat că, în ce priveşte latura subiectivă, nu există elemente din care să rezulte intenţia celor doi, afirmaţie întemeiată pe împrejurarea că aceştia, în mod greşit, au reţinut ca loc al comiterii infracţiunii localitatea în care acesta a fost depistat de către organele de poliţie.
Reţinerea în mandatul de executare a pedepsei a localităţii în care a fost depistat I.I., în loc de localitatea de unde a sustras bunurile, nu poate fi decât o eroare materială fără consecinţe în ce priveşte existenţa faptei şi săvârşirea ei cu vinovăţie de către acesta.
Magistratul judecător G.L. a efectuat cercetarea judecătorească în Dosarul nr. 147/315/2009 al Judecătoriei Târgovişte având ca obiect contestaţia la executare împotriva mandatului de executare mai sus amintit.
La data de 29 ianuarie 2009 I.I. a formulat cerere de recuzare a magistratului procuror S.C. cu motivarea că acesta a participat şi la judecarea altor cauze în care acesta a fost condamnat. După formularea cererii de recuzare, magistratul judecător, prin încheierea de şedinţă pronunţată în şedinţă nepublică în data de 29 ianuarie 2009, a respins cererea de recuzare.
S-a apreciat că soluţionarea cererii de recuzare de către magistratul judecător G.L. a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 47 din 16 februarie 2009, magistratul judecător, în acord cu concluziile procurorului de şedinţă S.C., a respins contestaţia la executare, cu motivarea că susţinerile ";invocate de contestator prin care acesta arată că i-a fost comunicată doar în extras hotărârea de condamnare şi că există neconcordanţe între rechizitoriu şi situaţia de fapt reţinută de instanţă cu privire la locul săvârşirii infracţiunii"; nu se încadrează în dispoziţiile expres şi limitativ prevăzută de art. 461 C. proc. pen. privind cazurile în care poate fi folosită contestaţia la executare.
Înscrisurile depuse de către I.I. la Judecătoria Moreni, în Dosarul nr. 2661/262/2008, înscrisuri apreciate de această instanţă ca fiind utile soluţionării cauzei, au fost avute în vedere, cu siguranţă, de magistratul judecător G.L.
Magistratul judecător M.C. a efectuat cercetarea judecătorească în Dosarul nr. 5756/315/2008 al Judecătoriei Târgovişte, care a avut ca obiect contestaţia la executare formulată la acelaşi mandat de executare, motivul invocat fiind acela că în mandat s-a reţinut o situaţie de fapt nereală. Prin Sentinţa penală nr. 407 din 13 octombrie 2008, magistratul judecător a respins contestaţia formulată.
Ministerul Public a fost reprezentat la judecarea cauzei de către magistratul procuror S.C.
Hotărârea pronunţată de către magistratul judecător a fost menţinută de instanţa de control, respectiv Tribunalul Dâmboviţa care, prin Decizia penală nr. 1 din 01 ianuarie 2009, a respins ca nefondat recursul declarat de către I.I., cu motivarea că ";situaţia la care face trimitere recurentul contestator, aceea de reţinere a unei situaţii de fapt nereală în cuprinsul mandatului de punere în executare a pedepsei închisorii, stabilită prin Sentinţa penală nr. 618 din 12 octombrie 2007, pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 4838/315/2007, rămasă definitivă în urma respingerii apelului şi recursului pe care acesta le-a exercitat, care se confirmă, nu poate fi îndreptată în procedura pe care el a iniţiat-o în condiţiile în care dispoziţiile art. 461 C. proc. pen. nu reglementează o asemenea posibilitate";.
Concluzionând, procurorul a apreciat că nu există indicii din care să rezulte că magistraţii, judecători şi procurori, şi-au exercitat atribuţiile conferite de lege cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. De altfel, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.
În ce priveşte măsurile dispuse pe parcursul judecării procesului, dosarul aflându-se în curs de soluţionare, orice apreciere asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor dispuse de completul de judecată sunt contrare independenţei judecătorului în soluţionarea cauzei.
În ce priveşte activitatea pretins infracţională a magistraţilor judecători N.E., Z.E. şi N.I., precum şi a grefierului de şedinţă G.M., având în vedere prevederile art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., s-a apreciat că se impune disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Prin Rezoluţia nr. 696/11/2009 din 11 iunie 2009, procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul I.I. împotriva soluţiei de netrimitere în judecată a intimaţilor.
În condiţiile art. 2781 C. proc. pen., petentul a formulat plângere la instanţa competentă.
Prin Sentinţa penală nr. 172 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, a respins ca neîntemeiată plângerea petentului.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Curtea de apel, în acord cu cele menţionate de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a constatat că plângerea este nefondată, din actele premergătoare efectuate în cauză nerezultând săvârşirea infracţiunilor sesizate de petent de către vreuna dintre persoanele pentru care procurorul era competent să desfăşoare cercetări.
În opinia instanţei de fond, se observă cu uşurinţă pentru orice persoană de bună-credinţă că menţiunea efectuată în mod greşit în cuprinsul mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 1578/2007 din 17 ianuarie 2008 cu privire la locul săvârşirii infracţiunii comise de către I.I. reprezintă o simplă eroare de redactare, eroare care a fost remediată prin încheierea din 21 octombrie 2009 a Judecătoriei Târgovişte. De aici însă şi până la a califica împrejurarea respectivă ca fiind o infracţiune de fals intelectual prevăzute de art. 289 alin. (1) C. proc. pen. este o cale care nu poate fi parcursă, prima condiţie care ar trebui sa fie îndeplinită în cauză, şi anume vinovăţia sub forma intenţiei lipsind cu desăvârşire din partea intimaţilor O.G. şi K.L. Drept consecinţă, nici infracţiunea subsecventă aceea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. nu poate fi reţinută pentru aceleaşi considerente.
În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) pretins a fi fost comisă de către M.C. şi G.L., şi de ceilalţi judecători, şi de S.C., în calitate de procuror, persoane implicate ulterior în soluţionarea unor contestaţii la executare vizând aspectul criticat, nu se poate identifica sub nicio formă măcar vreun indiciu al respectivei infracţiuni, câtă vreme aceste persoane n-au făcut altceva decât să-şi exercite atribuţiile cu care au fost învestiţi, doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege putându-se cenzura dispoziţiile şi aprecierile acestora.
Împotriva sentinţei, petentul I.I. a declarat prezentul recurs.
Înainte de primul termen de judecată în recurs, locul de deţinere a comunicat instanţei că petentul a fost pus în libertate la data de 13 ianuarie 2010.
Înalta Curte a dispus, în consecinţă, citarea recurentului petent la adresele declarate de acesta la momentul punerii în libertate.
Pentru termenul de astăzi, 27 aprilie 2010, a fost restituită dovada de citare semnată personal de către recurentul-petent, care însă nu a înţeles să se prezinte la judecarea recursului.
Înalta Curte constată că recursul a fost declarat prin menţiunea ";fac recurs"; pe dovada de comunicare a dispozitivului sentinţei, că la dosar nu au fost depuse motive scrise de recurs şi că recurentul-petent nu s-a prezentat la Înalta Curte pentru a susţine criticile de nelegalitate sau de netemeinicie ale sentinţei atacate.
În lipsa unor motive de recurs ale petentului, Înalta Curte va examina, din oficiu potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. întreaga cauză sub toate aspectele.
În conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) şi art. 52 C. proc. pen. precum şi cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituţia României, orice cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen. organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen. dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. De altfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
În respectarea acestor dispoziţii legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen., fiind format Dosarul penal nr. 140/P/2009 care conţine toate înscrisurile cu relevanţă probatorie pentru corecta şi completa soluţionare a plângerii penale formulată de petent.
În urma efectuării acestor acte premergătoare, necesare pentru soluţionarea plângerii penale formulată de petiţionar, dar şi pentru a se stabili eventuala incidenţă a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., nu au fost relevate minime indicii temeinice - în sensul art. 681 C. proc. pen. - care să justifice presupunerea rezonabilă că persoanele faţă de care s-au efectuat acte premergătoare au săvârşit, cu vinovăţia cerută de lege, faptele expuse în plângerea penală.
Dimpotrivă, actele premergătoare efectuate au relevat existenţa cazurilor prevăzute de art. 10 lit. a) şi d) din C. proc. pen., cazuri care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.
În consecinţă, în lipsa altor critici concrete ale petentului cu privire la legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, Înalta Curte constată că organele judiciare (procurorul, procurorul general adjunct şi judecătorul instanţei de fond) au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia soluţionării plângerii penale şi în materia soluţionării plângerilor împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată. Soluţiile dispuse sunt motivate în fapt şi în drept, Înalta Curte însuşindu-şi toate argumentele de natură probatorie şi juridică prezentate de organele judiciare.
Ampla motivare a Ordonanţei nr. 140/P/2009 şi argumentele sentinţei judecătorului primei instanţe, astfel cum a fost expuse anterior, justifică nu numai concluzia legalităţii şi temeiniciei sentinţei atacate, dar şi pe cea a inutilităţii reiterării argumentaţiei de fapt şi de drept.
În raport cu cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. recursul petentului urmează a fi respins ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul I.I. împotriva Sentinţei penale nr. 172 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1602/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3691/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
