ICCJ. Decizia nr. 2088/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2088/2010
Dosar nr.1877/2/2010
Şedinţa de cameră de consiliu din 27 mai 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Prin Sentinţa penală nr. 96 din 29 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
A fost recunoscută Hotărârea din 5 decembrie 2008 a Curţii de Apel din Eidsivating în Dosarul nr. 08-151448 AST-ELAG prin care cetăţeanul român V.M. a fost condamnat la 4 ani închisoare.
S-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani, din care se deduce perioada executată, de la 8 aprilie 2008 la zi.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reţinut că persoana transferabilă a fost condamnată la 4 ani închisoare pentru încălcarea secţiunii 162 alin. (1) şi (2) din C. gen. civ. pen. norvegian, fapta constând în aceea că la data de 8 aprilie 2008 a transportat din Turcia în Norvegia aproximativ 517 grame heroină,ascunzând o parte din droguri în pantofi şi ingerând cealaltă parte.
De asemenea, la data de 30 martie 2009 Direcţia de Imigrări din Norvegia a dispus expulzarea de pe teritoriul norvegian a persoanei transferabile şi interdicţia permanentă de a mai intra în această ţară, măsură rămasă definitivă.
Persoana transferabilă a fost arestată preventiv la 8 aprilie 2008 şi se află şi în prezent în executarea pedepsei în penitenciarul Kohgsviger.
Deliberând asupra solicitării Parchetului, Curtea de Apel a constatat că sunt realizate exigenţele impuse de art. 129,145 şi urm. din Legea nr. 302/2004.
În ce priveşte lipsa consimţământului la transfer, s-a reţinut că sunt aplicabile prevederile parag. 1 şi 2 din Protocolul Adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, întrucât faţă de persoana în cauză s-a dispus expulzarea, precum şi interdicţia permanentă de a intra pe teritoriul statului norvegian.
Totodată, din perspectiva posibilităţilor de reintegrare socială, acesta are mai multe şanse în România, unde are şi familie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoana transferabilă, susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea disp. art. 125 alin. (3) teza finală şi a art. 129 pct. c şi d din Legea nr. 302/2004, republicată, texte de lege care prevăd că pentru transferarea persoanei condamnate este necesar consimţământul acesteia dat în faţa unui funcţionar consular român sau în faţa autorităţii judiciare străine competente. Or, în cauză nu s-a obţinut consimţământul persoanei condamnate la transfer, ci, din contră, în dosar există un memoriu al acesteia prin care solicita să nu fie transferat.
Totodată,având în vedere disp. art. 3 din Protocolul din 18 decembrie 1997 la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, avizul persoanei condamnate, în cauză nu există avizul persoanei condamnate, aceasta informând autorităţile norvegiene în legătură cu faptul că nu are unde să se întoarcă în România, nemaiavând o legătură efectivă cu familia sa.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Din dispoziţiile legale relevante în cauză [art. 129 lit. d) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 alin. (1) lit. d) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983] rezultă că una dintre condiţiile necesare pentru realizarea transferului persoanelor condamnate este consimţământul acestora la transfer.
Prin excepţie, transferul se poate realiza şi împotriva voinţei condamnatului, însă numai în situaţiile prevăzute în Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, respectiv atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare .
În speţă,aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, ulterior condamnării sale, împotriva persoanei transferabile s-a dispus de către Direcţia de Imigrări din Norvegia măsura expulzării din această ţară după punerea sa în libertate.
În această situaţie, refuzul condamnatului de a fi transferat (ce rezultă atât dintr-o scrisoare întocmită de avocatul său, cât şi din declaraţia pe proprie răspundere adresată Ambasadei României la Oslo), este irelevant.
Pe de altă parte.în speţă nu este incidenţă niciuna dintre situaţiile prevăzute expres şi limitativ în art. 152 din Legea nr. 302/2004 în care transferarea condamnatului în România ar putea fi refuzată; condamnatul nu şi-a stabilit domiciliul în Norvegia, ci prezenţa sa în această ţară este în strânsă legătură cu traficul internaţional de droguri pentru care a şi fost condamnat la 4 ani închisoare.
În plus,condiţiile de detenţie precare din România nu justifică un refuz al transferării, după cum nici fracţia necesară în vederea liberării condiţionate prevăzută de legislaţia celor două ţări nu constituie un criteriu pentru acceptarea sau nu a unei cereri de transfer.
În consecinţă, fiind îndeplinite condiţiile de legea română în materie, cu referire la situaţia de excepţie reglementată de Protocolul la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a dispus transferarea recurentului în România în vederea continuării executării pedepsei aplicate în Norvegia, sens în care recursul declarat de către condamnat este nefondat şi va fi respins conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta persoană condamnată V.M. împotriva Sentinţei penale nr. 96 din 29 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta persoană condamnată la plata sumei de 380 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2080/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2095/2010. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
