ICCJ. Decizia nr. 2324/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2324/2010
Dosar nr. 4704/1/2011
Şedinţa publică din 08 iunie 2011
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele.
Prin încheierea de şedinţă din 27 mai 2011 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 5499/102/2010, în conformitate cu disp. art. 3002 rap. la art. 160b alin. (1) C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia luării şi menţinerii măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii O.R. şi G.I.
În baza art. 3002 rap. la art. 160b alin. (3), art. 136, art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive luată faţă cei doi inculpaţi.
A respins cererea formulată de apărătorul inculpatului G.I. privind revocarea măsurii arestării preventive. Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut următoarele: Inculpatul O.R. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c), alin. (2)1 lit. a), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), fiind condamnat de prima instanţă la pedeapsa de 18 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., menţinându-se starea de arest preventiv a inculpatului.
Procedând la verificarea legalităţii măsurii arestării preventive şi oportunităţii menţinerii inculpatului O.R. în stare de arest preventiv, potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., prin prisma materialului probator administrat în cauză, s-a reţinut că măsura privativă de libertate a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, de către autoritatea judiciară competentă, ulterior prelungită şi apoi menţinută până în prezent cu respectarea condiţiilor de fond şi formă impuse de lege.
S-a apreciat că sunt îndeplinite şi cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat penal şi există o hotărâre judecătorească nedefinitivă de condamnare a inculpatului în care s-au analizat probele care conturează bănuiala legitimă că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat.
Instanţa a apreciat că şi la acest moment procesual subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. ce au dus la luarea măsurii arestului preventiv, aceste temeiuri nefiind modificate, cerinţele acestui text de lege fiind îndeplinite cumulativ, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestora este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dată fiind natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Pentru aceste motive, s-a dispus menţinerea în continuare a măsurii arestului preventiv faţă de inculpatul O.R., în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen.
Inculpatul G.I. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c), alin. (2)1 lit. a), alin. (3) C. pen., fiind condamnat de către prima instanţă la pedeapsa de 18 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., menţinându-se starea de arest preventiv a inculpatului.
Procedând la verificarea legalităţii măsurii arestării preventive şi oportunităţii menţinerii inculpatului G.I. în stare de arest preventiv, potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., prin prisma materialului probator administrat în cauză, s-a reţinut că măsura privativă de libertate a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, de către autoritatea judiciară competentă, ulterior prelungită şi apoi menţinută până în prezent cu respectarea condiţiilor de fond şi formă impuse de lege.
S-a apreciat că sunt îndeplinite şi cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat penal, acesta a recunoscut comiterea infracţiunii şi există o hotărâre judecătorească nedefinitivă de condamnare a inculpatului în care s-au analizat probele care au conturat bănuiala legitimă că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat.
Instanţa a apreciat că şi la acest moment procesual subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. ce au dus la luarea măsurii arestului preventiv, aceste temeiuri nefiind modificate, cerinţele acestui text de lege fiind îndeplinite cumulativ, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestora este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dată fiind natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursul declarat de inculpatul G.I. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că inculpatul G.I. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c), alin. (2)1 lit. a), alin. (3) C. pen., fiind condamnat de către prima instanţă la pedeapsa de 18 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., menţinându-se starea de arest preventiv a inculpatului.
Înalta Curte, a reţinut că din probatoriul administrat în cauză până la acest moment a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă, şi faţă de care s-a şi dispus măsura arestării preventive. La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală şi nici în primă instanţă, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului întrucât s-ar fi antepronunţat.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G.I., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel Târgu Mureş s-a conformat acestor dispoziţii după înregistrarea dosarului la instanţa de apel. De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Conform dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Prin încheierea atacată, instanţa de fond, constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul G.I. a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv infracţiuni, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de fond este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul G.I. a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în fata autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune [lit. c)].
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a)] din Convenţie), în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş prin care s-a verificat legalitatea măsurii preventive şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunţată în dosarul nr. 5499/102/2010.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cerea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive este neîntemeiată, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este în faza apelului - Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie a inculpatului este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - iar arestarea preventivă nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.I.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat G.I. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.I. împotriva încheierii din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 5499/102/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 08 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2301/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 2349/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
