ICCJ. Decizia nr. 2342/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2342/2010
Dosar nr. 557/1372/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 148/S din 18 decembrie 2009, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a hotărât:
- respingerea cererii având ca obiect schimbarea încadrării juridice dată faptei săvârşite de inculpatul P.A., din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen.,
- în baza art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., condamnă pe inculpatul P.A. la pedeapsa de 15 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen.: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, pe o durata de 10 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de viol,
- în baza art. 71 C. pen., interzice inculpatului P.A. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d) şi e) C. pen.,
- în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), scade, din durata pedepsei închisorii pronunţate, timpul reţinerii şi al arestării preventive a inculpatului P.A. începând cu data de 05 august 2009 şi până la zi,
- în baza art. 350 C. proc. pen., menţine arestarea preventivă a inculpatului P.A.,
- în baza art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998, 999 C. civ., admite în parte acţiunea civilă formulată în cauză şi în consecinţă obligă inculpatul P.A. la plata sumei de 380 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi 5.000 RON cu titlu de daune morale, către partea civilă minoră R.I.M. Respinge restul pretenţiilor civile formulate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut ca stare de fapt, în baza probatoriului administrat, că inculpatului P.A., într-una din zilele lunii februarie 2009, a obligat-o pe partea vătămată minoră R.I.M., în vârstă de 13 ani şi 11 luni, să întreţină un raport sexual normal, folosindu-se de ameninţări şi profitând de imposibilitatea ei de a-şi exprima voinţa.
S-a reţinut că partea vătămată minoră obişnuia să o viziteze pe fiica inculpatului care îi era prietenă, iar în luna februarie 2009, fără a se putea stabili o dată exactă, la plecarea spre casa părinţilor ei, R.I.M. a fost condusă de inculpat, deplasarea făcându-se cu autoturismul acestuia. În drumul spre casă, inculpatul a încercat să o convingă pe partea vătămată minoră să întreţină cu el raporturi sexuale, iar la refuzul acesteia, sub ameninţare, a întreţinut un raport sexual.
Sub aspectul laturii civile, Tribunalul specializat a hotărât că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, obligându-l pe inculpat la plata sumei de 5.000 RON către partea civilă minoră R.I.M. cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 380 RON cu titlu de daune materiale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul care, personal şi prin apărătorul desemnat din oficiu, a criticat sentinţa sub aspecte de nelegalitate. Criticile au vizat greşita condamnare a inculpatului pentru comiterea infracţiunii de viol, susţinându-se că s-ar fi impus schimbarea încadrării juridice a faptei comise din infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 198 alin. (1) C. pen., respectiv actul sexual cu un minor, susţinându-se că prima instanţă a respins cererile sale în probaţiune prin care se urmărea demonstrarea faptului că întreţinuse raporturi sexuale cu partea vătămată în mai multe rânduri începând cu luna octombrie 2008, de altfel partea vătămată întreţinând raporturi sexuale şi cu alte persoane.
Examinând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, Curtea a reţinut că apelul declarat în cauză este nefondat pentru următoarele considerente:
Din materialul probator administrat în cauză, rezultă că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond, în sensul că, într-una din zilele lunii februarie 2009, a obligat-o pe partea vătămată minoră R.I.M., în vârstă de 13 ani şi 11 luni, să întreţină un raport sexual normal, folosindu-se de ameninţări şi profitând de imposibilitatea ei de a-şi exprima voinţa.
Elementele de fapt care au conturat această stare de fapt se desprind din probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti.
Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 23/Ap din 24 martie 2010, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpatul P.A. împotriva Sentinţei penale nr. 148/2009 a Tribunalului Pentru Minori şi Familie Braşov.
În baza art. 383 alin. (11) rap. la art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 381 alin. (1) C. proc. pen., a adăugat timpul de arestare scurs de la 18 decembrie 2009, la zi.
Inculpatul a fost obligat să plătească 250 RON cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a formulat recurs, inculpatul P.A.
Prin motivele de recurs, consemnate pe larg în partea introductivă a deciziei, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate în cauză sub următoarele aspecte:
- instanţele au respins probe şi cereri esenţiale pentru soluţionarea cauzei - art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.;
- încadrarea juridică dată faptei este greşită întrucât, fapta de viol nu există, ci cea prev. de art. 198 alin. (1) C. pen. - art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.;
- în subsidiar, a invocat greşita individualizare a pedepsei - art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.;
Examinând hotărârile atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi a cazurilor de casare menţionate, Înalta Curte constată că recursul formulat de inculpat este nefondat, soluţiile pronunţate în cauză fiind legale şi temeinice.
Astfel:
1) Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., priveşte omisiunea instanţei de a se pronunţa, fie asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, fie cu privire la unele probe administrate, fie asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Critica inculpatului nu se încadrează în acest caz de casare, întrucât instanţele s-au pronunţat motivat asupra probelor solicitate de inculpat, probe care nu erau utile şi concludente cauzei, deoarece probele administrate în cauză nu au condus la concluzii contradictorii, neclare, echivoce.
2. Potrivit art. 198 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de „act sexual cu un minor”, actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani.
Pentru existenţa acestei infracţiuni sunt necesare două condiţii, respectiv, cunoaşterea de către autor a faptului că minorul, cu care întreţine un act sexual, are sau ar putea avea o vârstă mai mică de 15 ani, dar şi faptul că acest act sexual se realizează cu consimţământul victimei.
Ori, în cauză, după cum se va arăta în continuare, partea vătămată nu a avut posibilitatea de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa.
Astfel, probele administrate în cauză, respectiv: plângerea penală formulată de partea vătămată R.I.M. din 16 aprilie 2009, declaraţiile constante ale acesteia din cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, inclusiv ale fiicei inculpatului P.A.D., care relevă aspecte edificatoare asupra situaţiei de fapt şi a comportamentului inculpatului, concluziile raportului de constatare medico-legală de unde rezultă că părţii vătămate i s-a efectuat un chiuretaj, iar produsul concepţiei a fost analizat biocriminalistic, rezultând că inculpatul este tatăl biologic al acestui produs, cu un indice de paternitate de 99,99%, au dus la concluzia că inculpatul este autorul infracţiunii de viol, mai presus de orice dubiu.
În cursul urmăririi penale, inculpatul a negat că ar fi întreţinut relaţii sexuale cu victima, pentru ca, ulterior, după efectuarea probelor ştiinţifice, să declare că a întreţinut raporturi sexuale cu aceasta de mai multe ori, dar cu acordul părţii vătămate şi nu prin folosirea de ameninţări, cum a declarat partea vătămată. Inculpatul a mai declarat că ştia, că victima urma să împlinească 15 ani în luna februarie 2009.
Înalta Curte reţine că, în mod corect, tribunalul specializat a înlăturat declaraţiile inculpatului relativ la aspectele privind acordul de voinţă al părţii vătămate, respectiv vârsta acesteia, câtă vreme partea vătămată şi fiica inculpatului erau prietene din copilărie şi se vizitau des, astfel că nu pot fi primite, ca sincere, aspectele din declaraţia inculpatului în ceea ce priveşte vârsta părţii vătămate despre care ştia că “în februarie face 15 ani”. Relativ la acordul pe care partea vătămată l-ar fi dat în ceea ce priveşte întreţinerea raportului sexual, elementele de probă vin să susţină contrariul, partea vătămată având la respectiva perioadă mai puţin de 14 ani. Inculpatul a susţinut că partea vătămată şi-ar fi dat acordul, consimţământul la întreţinerea raportului sexual. Această susţinere a fost înlăturată pornind de declaraţiile părţii vătămate. Ceea ce este deosebit de important sub aspectul consimţământului este ca acestea să provină de la o persoană cu discernământ. Or, în dreptul român, consimţământul, pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Partea vătămată avea la data respectivă mai puţin de 14 ani, astfel că este prezumată a nu avea discernământ. Dincolo de orice dubiu, inculpatul - dată fiind relaţia de prietenie, din timpul copilăriei, dintre fiica sa şi partea vătămată - ştia ce vârstă are partea vătămată. Având ca repere aceste elemente de fapt şi de drept, trecând peste faptul că partea vătămată nu avea discernământ (vârsta mai mică de 14 ani), este mai mult decât evident că partea vătămată nu simţea o nevoie de satisfacere a unor dorinţe de natură sexuală - ca primă fază a procesului psihologic de formare a consimţământului.
În consecinţă, Înalta Curte, în acord cu instanţa fondului şi cea a apelului constată că, pe baza probelor administrate, care au fost analizate pe larg de prima instanţă, corect s-a reţinut că fapta inculpatului, care, într-una din zilele lunii februarie 2009, a obligat-o pe partea civilă minoră R.I.M. în vârstă de 13 ani şi 11 luni, să întreţină un raport sexual normal, folosindu-se de ameninţări şi profitând de imposibilitatea ei de a-şi exprima voinţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. şi nu ale infracţiunii prev. de art. 198 alin. (1) C. pen.
3. Nici motivul de recurs, susţinut în subsidiar, referitor la greşita individualizare a pedepsei nu este fondat.
Astfel, la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită de inculpatul P.A. au fost avute în vedere corect, criteriile generale prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social extrem de ridicat al infracţiunii de viol, natura infracţiunii, limitele de pedeapsă cuprinse între 10 şi 25 ani închisoare, împrejurările comiterii şi modul de acţionare, anterior descrise, urmările socialmente periculoase ale faptei cu consecinţe directe asupra dezvoltării ulterioare, fizice şi psihice, ale victimei.
De asemenea, au fost avute în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, care este infractor primar, a avut o atitudine procesuală nesinceră, în pofida probelor care au demonstrat vinovăţia sa şi, deşi are doi copii minori, a profitat de imposibilitatea părţii civile, prietenă cu fiica sa, de a-şi exprima voinţa.
În raport de circumstanţele reale şi personale reţinute, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reducerea pedepsei, pedeapsă care corespunde, atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, dublului său rol educativ şi coercitiv, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat recursul inculpatului.
Se va deduce din durata pedepsei aplicate, durata prevenţiei la zi.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A. împotriva Deciziei penale nr. 23/Ap din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 5 august 2009 la 15 iunie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2561/2010. Penal. Prelungirea duratei... | ICCJ. Decizia nr. 2343/2010. Penal → |
|---|
