ICCJ. Decizia nr. 262/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 262/2010
Dosar nr. 149/1/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 15 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 7922/99/2008, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a dispus, printre alte măsuri, şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului S.I. (fiul lui I. şi A.), în temeiul art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (1), (3) C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că temeiurile care au justificat luarea şi menţinerea măsurii preventive subzistă şi în prezent.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul S.I., solicitând judecarea sa în libertate.
Examinând hotărârea atacată, sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia pronunţată în cauză fiind legală şi temeinică.
Din actele şi lucrările dosarului se reţine că recurentul inculpat a fost trimis în judecată în stare de arest pentru săvârşirea infracţiunilor de viol prevăzută de art. 197 alin. (1), (2) lit. b)1 şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), şi incest, prevăzută de art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), reţinându-se că în perioada vara anului 2005-26 august 2008, în mod repetat, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, prin întrebuinţarea de ameninţări şi prin exercitarea unor acte de violenţă fizică, a întreţinut cu partea vătămată S.C., minoră care a fost adoptată de către inculpat, născută la 21 noiembrie 1991, raporturi sexuale normale, în condiţiile în care locuia şi se gospodărea împreună cu aceasta.
Prin sentinţa penală nr. 466 din 14 iulie 2009, Tribunalul Iaşi – Penal Minori l-a condamnat la 12 ani închisoare pentru infracţiunea de viol şi, respectiv, 4 ani închisoare pentru infracţiunea de incest, dispunând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri inculpatul S.I. şi partea vătămată S.C., fază procesuală în care, după cum s-a menţionat, Curtea de Apel Iaşi a menţinut starea de arest, constatând că măsura este legală şi temeinică, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Potrivit acestor dispoziţii legale, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa este datoare să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune menţinerea arestării preventive.
În cauză, temeiul de drept în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului la data de 11 septembrie 2008, l-a constituit art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât acesta ar fi săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică datorită modului de săvârşire a faptelor şi gravităţii acestora.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că şi în prezent se menţin temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat.
Înalta Curte apreciază că aceste temeiuri continuă să existe având în vedere regimul sancţionator stabilit de lege pentru infracţiunile presupus săvârşite de recurent, pericolul concret pe care lăsarea în libertate a acestuia l-ar prezenta pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de temere şi insecuritate pentru societatea civilă, pericol care rezultă din natura şi gravitatea faptelor, din modalitatea în care s-a reţinut că ar fi fost comise, precum şi din datele care caracterizează persoana inculpatului.
Nu în ultimul rând, se constată că sunt îndeplinite şi cerinţele impuse de art. 143 C. proc. pen. în sensul existenţei probelor de natură să contureze presupunerea participării inculpatului la săvârşirea faptelor pentru care a fost cercetat şi condamnat, în primă instanţă.
Împrejurarea că în cauză a fost pronunţată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu este definitivă, nu aduce atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei, în speţă, încadrându-se în prevederile legale.
În consecinţă, în raport de pericolul social concret al faptelor presupus săvârşite de inculpat, Înalta Curte apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a acestuia, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat recursul formulat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva încheierii din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 7922/99/2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2981/2010. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 2992/2010. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
