ICCJ. Decizia nr. 3334/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3334/2010
Dosar nr. 7533/l//2010
Şedinţa publică din 24 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din lucrările din dosar constată următoarele:
Prin Încheierea de şedinţă nr. 74/F din 10 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 739/49/2010, s-a respins, ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie pe cauţiune, formulată de inculpatul I.L.A. şi s-a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 50.000 RON consemnată la C.E.C.B. pe numele inculpatului, conform recipisei de consemnare din data de 02 septembrie 2010.
Pentru a hotărî astfel Curtea de Apel Piteşti a reţinut că la data de 30 august 2010, inculpatul I.L.A. a solicitat liberarea provizorie pe cauţiune, acesta susţinând că sunt îndeplinite toate cerinţele impuse de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. aducând ca argumente recunoaşterea săvârşirii infracţiunilor lipsa antecedentelor penale şi a pericolului social concret.
A mai reţinut că din perspectiva dispoziţiilor art. 1608a C. proc. pen., examinarea temeiniciei liberării provizorii pe cauţiune se face printr-o analiză a motivelor ce au justificat luarea măsurii arestării preventive.
Totodată s-a constatat că subzistenţa temeiului arestării preventive amplu analizat şi în încheierea de şedinţă din 17 august 2010, definitivă prin Decizia nr. 3056 din 7 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, impune menţinerea detenţiei şi exclude liberarea provizorie pe cauţiune întrucât natura, gravitatea, modalitatea în care se bănuieşte că au fost săvârşite faptele imputate sunt argumente suficiente pentru a menţine starea de arest a inculpatului.
O asemenea analiză a pericolului social concret pe care l-ar genera punerea în libertate a inculpatului se impune pentru că acesta este o condiţie subînţeleasă a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia liberării provizorii pe lângă celelalte condiţii expres prevăzute referitoare la obstrucţionarea aflării adevărului şi limita maximă a pedepsei prevăzute de lege, astfel calitatea de avocat a inculpatului potenţează pericolul social determinând o stare de nelinişte şi insecuritate în rândul societăţii fiind afectată imaginea corpului avocaţilor dar şi al magistraţilor.
A mai reţinut instanţa de fond că inculpatul formulând prezenta cerere de liberare provizorie nu se critică legalitatea şi temeinicia arestării preventive fiind de acord cu temeiul ce a justificat-o, acesta recunoscând săvârşirea infracţiunilor şi plătind cauţiunea fixată într-un cuantum de 50.000 lei şi că aceasta, prin întindere, ipotetic, ar garanta respectarea obligaţiilor ce revin inculpatului pe perioada liberării provizorii. Totodată a reţinut că cererea de liberare provizorie este inoportună în această fază a procesului penal întrucât cererea a intervenit anterior audierii denunţătorilor şi magistraţilor Tribunalului Comercial indicaţi în actele şi lucrările dosarului de urmărire penală.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul I.L.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinerile invocate în recurs fiind cuprinse în practicaua prezentei decizii.
Înalta Curte examinând cauza sub toate aspectele conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. menţionează că dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., măsurile preventive, între care la alin. (1) lit. d) se înscrie şi măsura arestării preventive, urmăresc asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, în vederea realizării scopului prevăzut de art. 1 din acelaşi cod.
Din economia dispoziţiilor art. 143 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. şi art. 148 lit. a) - i) din acelaşi cod, rezultă că legiuitorul a condiţionat luarea măsurii arestării preventive de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, între care şi cea privind existenţa probelor din care să rezulte cel puţin unul din cazurile prevăzute de acest din urmă text.
Astfel, verificând dacă sunt realizate condiţiile art. 143 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia măsura preventivă poate fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul/inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, ţinând seama şi de prevederile alin. (3) ale aceluiaşi articol, potrivit căruia sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta, se poate dispune măsura arestării învinuitului/inculpatului.
Liberarea provizorie este unul din mijloacele de realizare a scopului măsurilor preventive, care constă în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei [art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.].
Ordinea publică înseamnă, între altele, climatul social firesc, optim, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care reprezintă funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
În contextul infracţiunilor de corupţie, lăsarea în libertate a unor inculpaţi care, traficând influenţa asupra unor magistraţi în scopul obţinerii unor soluţii favorabile în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, prezintă într-adevăr pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Reprezentând o excepţie de la regula de bază a desfăşurării procesului penal în stare de libertate, legea procesual penală a reglementat riguros şi limitativ condiţiile pentru luarea măsurilor preventive şi organul competent a le dispune, cu referire în cauză la măsura arestării preventive, garantând astfel dreptul fundamental al persoanei la libertate individuală, stabilit prin art. 23 din Constituţie, de natură a răspunde exigenţelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aşadar, legea procesual penală impune pentru luarea măsurii, cu referire la acest caz, ca pericolul pentru ordinea publică care justifică arestarea să fie concret şi acesta să rezulte fără echivoc din probe certe aflate la dosarul cauzei.
În privinţa motivelor care să ducă la menţinerea în cursul judecăţii a arestării preventive, respectiv săvârşirea de infracţiunii de trafic de influenţă pe lângă magistraţii instanţelor pe rolul cărora se aflau cauzele în care inculpatul avea calitatea de reprezentant pentru asistenţă juridică, respectiv avocat, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi justifică menţinerea arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege.
Măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Pericolul concret pentru ordinea publică trebuie constatat în concret şi dovedit prin probe, neputând fi prezumat pornind de la gravitatea abstractă a faptei, reflectată în limitele de pedeapsă prevăzute de lege, probă care s-a realizat în cauza de faţă, inculpatul recunoscând săvârşirea faptei şi implicarea în săvârşirea infracţiunii de corupţie pentru care este trimis în judecată.
Cu privire la oportunitatea acestei măsuri, criticată de inculpat prin motivele de recurs expuse oral de apărătorul său în sensul că instanţa de fond a analizat cererea în raport de momentul procesual şi de impactul asupra participanţilor la procesul penal respectiv, că cererea de liberare provizorie pe cauţiune a inculpatului a intervenit anterior audierii denunţătorilor şi magistraţilor Tribunalului Comercial indicaţi în actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat corect prin respingerea cererii formulate de inculpat având în vedere şi fapta reţinută în sarcina inculpatului de a căuta obţinerea de foloase materiale prin traficarea influenţei pe care a lăsat să se înţeleagă că o are asupra completului de judecată pentru a-i determina să pronunţe o hotărâre favorabilă denunţătorului C.C.I. şi a soţiei acestuia C.V. în cauza aflată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, faptă care constituie un grad ridicat de pericol social şi care impune menţinerea stării de arest a inculpatului.
Lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, în raport de natura şi gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, ce nu poate fi disociat de rezonanţa negativă a unor astfel de fapte în rândul comunităţii, căreia i se poate induce convingerea că există posibilitatea eludării unei sancţiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea justiţiei.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.L.A. împotriva Încheierii nr. 74/F din 10 septembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 739/46/2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare către stat conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.L.A. împotriva Încheierii nr. 74/F din 10 septembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 739/46/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3285/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3349/2010. Penal. Conflict de competenţă... → |
|---|
