ICCJ. Decizia nr. 3465/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3465/2010
Dosar nr.5937/1/2010
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Deliberând în legătură cu admisibilitatea în principiu a cererilor de contestaţie în cauză în raport cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., pe baza lucrărilor dosarului a constatat următoarele:
1. Prin cererile adresate instanţei supreme la data de 30 iunie 2010 condamnatele I.A. şi N.S. aflate în Penitenciarul Târgşor au formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 2463 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în Dosar nr. 2198/3/2009, invocând cazul prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen. [„când, la judecarea recursului (...) inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11)”].
Prin Decizia penală contestată a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 38/A/ din 12 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost casată Decizia penală sus-menţionată şi sentinţa penală nr. 739/F/23 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numai în ceea ce priveşte omisiunea aplicării pedepsei complementare pentru inculpaţii I.A., N.S., N.Ş., I.I.B., I.M. şi S.V., fiind menţinute în totalitate celelalte rezolvări juridice adoptate în cauză de instanţele anterioare inclusiv condamnarea inculpatelor I.A. şi N.S. pentru săvârşirea infracţiunilor continuate de trafic de droguri de mare risc, deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului propriu, fără drept prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2), 37 lit. a) şi art. 33 lit. a) C. pen. la pedepsele rezultante, de 12 ani şi 6 luni închisoare şi respectiv 10 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie în condiţiile art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), d şi e C. pen. [ recursurile împotriva aceleiaşi decizii declarate de inculpaţii I.A., N.S., N.Ş., I.I.B. şi I.M., fiind respinse ca nefondate în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.].
În promovarea cererilor de contestaţie sus-menţionate de contestaţie a fost invocat cazul prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen. cu motivarea că „(...) în dosar nu există indicii temeinice şi c u atât mai puţin probe care să confirme că au vândut droguri (...) nu există probe că l-am folosit pe minor la vânzarea de droguri (...) în contextul omisiunii parchetului de a-l asculta ca martor chiar pe minor. În sfârşit există şi o serie de motive în baza art. 76 alin. a) şi 80 alin. a) C. pen. precum şi art. 51, art. 63, art. 64, art. 66, art. 91 C. proc. pen. (...)”
2. Înalta Curte, examinând admisibilitatea în principiu a cererilor de contestaţie în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 386 şi 391 C. proc. pen., pe baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. „împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i) cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori 38516 alin. (1)”.
Instituţional, existenţa căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare ducând procesul penal dincolo de limita ordinară a desfăşurării sale, crează o prezumţie de relativitate a autorităţii de lucru definitiv judecat şi a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor definitive; această constatare a impus o specială şi adecvată reglementare a desfăşurării activităţii procesuale în calea extraordinară de atac amintită astfel încât folosirea sa să fie supusă celui mai exigent control judecătoresc. În această reglementare specială activitatea de judecată se desfăşoară în doi timpi, în două stadii: cel dintâi denumit admitere în principiu, condiţionând pe cel de-al doilea reprezentat de judecarea în fond.
Referitor la admiterea în principiu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen. prevăd sub aspect procesual/procedural că: „1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute de art. 386 lit. a) - c) şi e), fără citarea părţilor; 2) Instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate”.
În speţă, cererile de contestaţie împotriva Deciziei penale nr. 2463/2010 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în calitate de instanţă de recurs au fost formulate la data de 30 iunie 2010, fiind respectat termenul prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen. [„cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării (...) pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) şi e)].”
Motivele invocate în promovarea cererilor amintite astfel cum acestea sunt expuse în cuprinsul contestaţiilor în anulare [„(…) în dosar nu există indicii temeinice şi cu atât mai puţin probe care să confirme că au vândut droguri (...) nu există probe că l-am folosit pe minor la vânzarea de droguri (...) în contextul omisiunii parchetului de a-l asculta ca martor chiar pe minor. În sfârşit există şi o serie de motive în baza art. 76 alin. a) şi 80 alin. a) C. pen. precum şi art. 51, art. 63, art. 64, art. 66, art. 91 C. proc. pen. (...)”] nu se regăsesc printre situaţiile circumscrise cazului de contestaţie invocat prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen. care se referă limitativ doar la situaţia „când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori 38516 alin. (11)”.
Din verificările asupra lucrărilor dosarului rezultă că cele două contestatoare au fost prezente în stare de arest preventiv la judecarea recursurilor formulate iar inculpata recurentă I.A. a şi fost audiată prealabil dezbaterilor potrivit declaraţiei din dosar recurs, inculpata recurentă, N.S. arătând că înţelege să se prevaleze de dreptul la tăcere prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc. pen. potrivit celor consemnate în partea introductivă a deciziei atacate.
Motivele amintite nu pot fi circumscrise nici celorlalte cazuri de contestaţie în anulare prevăzute de art. 386 lit. a) - d) C. proc. pen., astfel cum rezultă din interpretarea gramaticală al conţinutului substanţial al acestora anterior expusă (în realitate pretinsele motive de contestaţie reprezintă vicii de procedură, erori de judecată, invocate şi examinate ca atare cu ocazia soluţionării recursului procurorului prin Decizia penală nr. 2463 din 22 iunie 2010).
Ca atare, nefiind îndeplinită una din condiţiile cumulative prevăzută de art. 391 alin. (2) C. proc. pen. („motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386”) contestaţiile în anulare formulate de contestatoarele I.A. şi N.S. se vor respinge ca inadmisibile.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligate condamnatele contestatoare la plata sumei de câte 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii I.A. şi N.S. împotriva Deciziei penale nr. 2463 din 22 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2198/3/2009.
Obligă contestatorii condamnaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 5 octombrie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 3459/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4534/2010. Penal. Infracţiuni privind... → |
|---|
