ICCJ. Decizia nr. 3496/2010. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3496/2010
Dosar nr.7990/1/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
A. Prin Încheierea de şedinţă din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 898/42/2010, în baza art. 45 pct. 5 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, republicată, s-a menţinut arestarea provizorie a persoanei extrădabile K.J.T.L. - în prezent aflat în Arestul I.J.P. Prahova, în vederea soluţionării cererii de extrădare.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut că nu s-a înaintat cererea de extrădare de către autorităţile judiciare ale Statelor Unite ale Americii şi nici documentele anexe, aşa cum prevede Tratatul bilateral de extrădare. În ceea ce priveşte măsura arestării provizorii a persoanei extrădabile K.J.T.L., instanţa de fond a apreciat că se impune menţinerea arestării provizorii a acesteia pentru buna desfăşurare a soluţionării cererii de extrădare şi pentru a se evita o eventuală sustragere de la judecarea acestei cereri.
Ca atare, în raport de disp. art. 45 pct. 5 din Legea nr. 302/2004, republicată, a menţinut arestarea provizorie a persoanei extrădabile.
B. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs persoana extrădabilă, criticând-o pentru greşita menţinere a arestării provizorii, cu motivarea, sub aspect procedural, că încheierea nu este motivată iar, pe fondul cererii, sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 45 în loc de art. 46 din Legea nr. 302/2004, republicată, caz în care trebuia să se constate că în termenul de 18 zile prevăzut de lege nu a fost transmisă cererea de extrădare, astfel că măsura preventivă trebuia încetată la solicitarea persoanei extrădabile.
Pe de altă parte, în subsidiar, faţă de datele ce caracterizează persoana extrădabilă, astfel cum au fost detaliate cu ocazia susţinerii orale a recursului, se justifica înlocuirea măsurii preventive cu una neprivativă de libertate.
Înalta Curte, examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Deşi susţinerile apărătorului recurentului privind incidenţa dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 302/2004 republicată, referitoare la arestarea provizorie în caz de urgenţă („în caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii formale de extrădare”), sunt întemeiate, Curtea constată că, chiar dacă instanţa de fond nu a fost tocmai riguroasă, indicând drept temei al menţinerii arestării provizorii dispoziţiile art. 45 pct. 5 din aceeaşi lege, aceasta nu este un motiv de nulitate a măsurii dispuse, având în vedere că dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 fac trimitere la aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 45 (inclusiv a celor prev. de alin. (5), potrivit cărora, „în cursul soluţionării cauzei, instanţa, din oficiu, va reexamina la fiecare 30 zile necesitatea menţinerii măsurii arestării provizorii, putând dispune, după caz, prelungirea acesteia ori înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea”.
Ca atare, faţă de dispoziţiile legale precitate, Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanţa de fond a menţinut arestarea provizorie faţă de persoana extrădabilă, iar motivarea, deşi sumară, satisface cerinţele controlului judiciar, menţinerea fiind justificată de asigurarea bunei desfăşurări a soluţionării cererii de extrădare şi, respectiv, evitarea eventualei sustrageri de la judecarea acestei cereri, astfel că nu se impune casarea încheierii recurate şi trimiterea spre rejudecare.
În ceea ce priveşte solicitarea de încetare a măsurii arestării provizorii, Curtea constată că nici aceasta nu este întemeiată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa „poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele prevăzute la art. 38. Arestarea provizorie încetează de drept după trecerea unui termen de 40 zile, dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare, cu excepţia cazului în care printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a perioadei de arestare provizorie”. În speţă, se poate observa, pe de o parte, că în prima ipoteză - cea în care statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele prevăzute la art. 38, în termen de 18 zile de la luarea măsurii provizorii -, încetarea este la latitudinea instanţei, iar în cauză se constată că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii provizorii prin încheierea aceleiaşi instanţe din 2 septembrie 2010; pe de altă parte, în ipoteza încetării de drept, după trecerea unui termen de 40 zile, pentru lipsa cererii formale de extrădare, Curtea constată că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile derogatorii ale Tratatului bilateral de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, care prevăd un alt termen privind durata maximă a perioadei de arestare provizorie, respectiv 60 de zile. Cum de la 2 septembrie 2010 nu au trecut mai mult de 60 de zile, nu poate opera încetarea de drept.
Sub un ultim aspect, Curtea are în vedere solicitarea de înlocuire a măsurii arestării provizorii prin prisma dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, potrivit cu care „măsura arestării provizorii se înlocuieşte cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea numai în cazuri bine justificate şi numai dacă instanţa apreciază că persoana extrădabilă nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare”. În speţă, aşa cum deja s-a menţionat mai sus, instanţa constată că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii provizorii prin încheierea aceleiaşi instanţe din 2 septembrie 2010, circumstanţele personale invocate de recurent - în sensul că este căsătorit în România, că este acţionar la mai multe firme şi plăteşte taxe statului român -, neoferind suficiente garanţii pentru a justifica înlocuirea măsurii cu una neprivativă de libertate.
Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana extrădabilă K.J.T.L. împotriva încheierii de şedinţă atacate.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta persoană extrădabilă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana extrădabilă K.J.T.L. împotriva încheierii de şedinţă din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 898/42/2010.
Obligă recurenta persoană extrădabilă la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă engleză se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 octombrie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 3466/2010. Penal. Rejudecarea după extrădare... | ICCJ. Decizia nr. 46/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
