ICCJ. Decizia nr. 3655/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3655/2010
Dosar nr. 740/46/2010
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Numitul S.C., deţinut în Penitenciarul Colibaşi, a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 461 lit. d) C. proc. pen., o contestaţie la executarea sentinţei penale nr. 268 din 16 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, solicitând ca din pedeapsa de 13 ani să i se deducă durata de 3 ani graţiată, precum şi 360 zile reprezentând eliberare anticipată, potrivit legislaţiei italiene.
În dezvoltarea motivelor se arată că a fost condamnat la 13 ani închisoare de Tribunalul din Bologna (Italia) pentru săvârşirea infracţiunii de omor, pedeapsă a cărei recunoaştere s-a făcut în temeiul dispoziţiilor din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală de către Curtea de Apel Bucureşti; din eroare însă, această instanţă nu a dedus perioada de 3 ani, reprezentând o graţiere parţială aplicată de statul italian, precum şi o perioadă de 360 de zile reprezentând eliberarea anticipată, potrivit legislaţiei aceluiaşi stat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa pronunţată la data de 3 martie 2005 de Tribunalul din Bologna (Italia), confirmată prin sentinţa din 21 septembrie 2005 pronunţată de Curtea cu Juraţi de Apel (Italia), numitul S.C. a fost condamnat la pedeapsa principală de 13 ani închisoare, la pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor pe durata executării pedepsei principale şi la pedeapsa complementară a interzicerii pe viaţă a exercitării autorităţii părinteşti, pentru săvârşirea infracţiunii de omor. Această sentinţă a rămas definitivă, prin nerecurare, la data de 6 decembrie 2005.
În fapt, s-a reţinut de autorităţile judiciare italiene că la data de 9 mai 2004 S.C. a ucis-o pe numita R.M., fiind arestat chiar în ziua săvârşirii infracţiunii, dată de la care se află în privare de libertate.
În timpul executării pedepsei, condamnatul S.C. a solicitat să se dispună transferarea sa într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 13 ani închisoare aplicată de instanţa italiană.
Ca urmare, prin sentinţa penală nr. 278 din 16 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, constatându-se îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 144 - 149 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, s-a efectuat atât recunoaşterea condamnării dar şi, în parte, conversiunea pedepselor, în pedeapsa de 13 ani închisoare, limitându-se la 10 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti. S-a dedus din pedeapsa de 13 ani perioada executată în arest, începând cu data de 9 mai 2004 la zi.
S-a dispus transferarea condamnatului S.C. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei.
Pe cale de consecinţă, s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 379/2009 din 10 decembrie 2009 pentru pedeapsa de 13 ani închisoare, cu deducerea perioadei executate în arest începând cu data de 9 mai 2004.
Împotriva executării sentinţei penale nr. 278/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, S.C. a formulat contestaţie la executare invocând dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., susţinând că în mod greşit nu i s-a dedus durata de 3 ani reprezentând o graţiere parţială aplicată în timpul procesului de către statul italian, precum şi o durată de 360 de zile constituind o eliberare anticipată, acordată de acelaşi stat.
În opinia primei instanţe, contestaţia la executare este nefondată deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 461 lit. d) C. proc. pen., cu următoarele argumente:
Contestaţia la executare este un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele ivite în timpul executării, astfel că legea (art. 461 C. proc. pen.) a prevăzut expres cazurile în care poate fi folosită. Prin limitarea cazurilor respective la cele prevăzute de lit. a)-d din textul de lege invocat, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual de rezolvare a unor incidente la executare într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor penale definitive şi, tot astfel, să nu se aducă atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale deja definitive. În opinia primei instanţe, contestatorul nu invocă incidente apărute după rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 278/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, ci tocmai eventuale greşeli de judecată ale acestei instanţe. Sub acest aspect, condamnatul reclamă tocmai faptul că, deşi în considerentele hotărârii (sentinţa penală nr. 278/2009) se face vorbire de împrejurarea că este beneficiarul unei graţieri parţiale de 3 ani, precum şi al unei eliberări anticipate de 360 zile aplicate de statul italian, Curtea de Apel Bucureşti nu a dedus aceste perioade din pedeapsa de 13 ani închisoare.
Se observă că, pe calea contestaţiei la executare, contestatorul încearcă să pună în discuţie eventuale greşeli de judecată pe care nu le-a valorificat în cadrul unui recurs, ceea ce este inadmisibil atât timp cât se aduce atingere autorităţii lucru judecat a unei hotărâri definitive.
Într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., se poate face contestaţie la executare când se invocă amnistia sau graţierea, dar numai dacă acestea intervin în cursul executării, deci după rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare. Ca atare, dacă amnistia sau graţierea au intervenit anterior rămânerii definitive a hotărârii, remediul procesual prin care este cenzurată neaplicarea acestor instituţii, este cel referitor la căile ordinare de atac şi nicidecum contestaţia la executare. Prevederile art. 461 lit. d) C. proc. pen. ar fi fost aplicabile în situaţia în care după rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare ar fi apărut un act de clemenţă (amnistie sau graţiere), şi potrivit art. 459 C. proc. pen., judecătorul delegat cu punerea în executare a hotărârilor penale nu l-ar fi pus în aplicare, ceea ce deschidea condamnatului posibilitatea legală de a formula contestaţie la executare, iar pe cale de consecinţă, acest act să-şi producă efectele.Tot astfel, şi eventuala eliberare anticipată de 360 de zile, potrivit legislaţiei italiene, preexista la data pronunţării sentinţei penale nr. 278/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, iar prin neexercitarea căii de atac a recursului împotriva sentinţei, contestatorul a lăsat să intre în puterea lucrului judecat această hotărâre, chiar dacă, aşa cum s-a menţionat, ea ar putea conţine şi dispoziţii greşite, evident nefavorabile acestuia.
S-a concluzionat că se încearcă pe o cale ocolită să se aducă atingere autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 278/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, atât timp cât în cauză nu este vorba de incidente ivite în cursul executării hotărârii respective, ci eventuale incidente preexistente pronunţării acesteia.
Împotriva sentinţei, în termen legal, M.P. şi contestatorul au declarat prezentele recursuri, motivele fiind cele menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursurile vor fi admise însă pentru motivele ce se vor arăta.
Este adevărat că, în principiu, partea - în virtutea principiului disponibilităţii procesuale - este liberă să aleagă calea procedurală pentru valorificarea drepturilor sale, această alegere incluzând şi natura juridică a unei căi de atac, precum şi indicarea textelor legale apreciate ca fiind adecvate acesteia.
Deopotrivă însă este adevărat că judecătorul este obligat - în virtutea principiului rolului activ - să pună în discuţie aspectele de drept care pot concura la legala şi temeinica soluţionare a cererii ori căii de atac cu care a fost investită.
În prezenta cauză, contestatorul a criticat împrejurarea că, deşi în partea expozitiva a sentinţei s-a făcut vorbire de graţiere, dar şi de o eliberare anticipată (ambele ca instituţii ale dreptului penal al Republicii Italiene), instanţa română - prin hotărârea de recunoaştere - nu a făcut aplicarea acestora, în opinia condamnatului instanţa română fiind obligată să le recunoască şi să dispună ca atare prin minut a întocmită (dispozitivul sentinţei).
Curtea de Apel Piteşti a greşit nepunând în discuţie temeiul de drept care ar fi fost, eventual, adecvat pentru soluţionarea contestaţiei condamnatului.
Temeiul de drept prin intermediul căruia ar fi posibilă examinarea contestaţiei este cel prevăzut de art. 461 lit. c) din C. proc. pen. „când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare".
Or, instanţa îndreptăţită să lămurească în ce măsură, potrivit legii române, trebuia - cu ocazia recunoaşterii hotărârii de condamnare de către statul român - să facă aplicarea celor două instituţii de drept italiene (graţierea parţială şi, respectiv, eliberarea anticipată), este cea care a dispus recunoaşterea hotărârii de condamnare şi, parţial, conversiunea pedepselor, adică Curtea de Apel Bucureşti (competentă conform art. 461 alin. (2) C. proc. pen.).
În consecinţă, Înalta Curte - potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. - va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti în vederea punerii în discuţie a temeiului de drept (cazului de contestaţie la executare) şi, în cazul în care se apreciază ca fiind incident cel prevăzut de art. 461 lit. c): din C. proc. pen., ori un altul, să procedeze la examinarea şi soluţionarea contestaţiei formulată de condamnat, urmând a fi avute în vedere şi aspectele de drept menţionate în recursul scris al M.P. cu privire la aplicabilitatea celor 2 instituţii de drept la care a făcut referire condamnatul (graţierea parţială de 3 ani şi, respectiv, eliberarea anticipată de 360 zile).
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi de contestatorul S.C. împotriva sentinţei penale nr. 68/ F din 09 iulie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează sentinţa penală sus-menţionată şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti spre competentă soluţionare.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3093/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3663/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
