ICCJ. Decizia nr. 3696/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3696/2010
Dosar nr. 8361/1/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 04 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 43614/3/2009 (886/2010), a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatei A.V.C. (fiica lui C. şi F.) şi a dispus menţinerea acestei stări de arest preventiv.
Pentru a dispune astfel, instaţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 171 din 03 octombrie 2010 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, inculpata A.V.C. a fost condamnată la pedeapsă rezultantă de 4 (patru) ani închisoare pentru savirsirea infracţiunii de trafic de minori şi constituire a unui grup infracţional organizat în scopul săvârşirii de infracţiuni, menţinându-se, totodată, starea de arest preventiv a inculpatei.
Împotriva acestei decizii penale au declarat apel M.P. şi inculpata A.V.C.
La acest termen, verificând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că la luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatei au fost respectate toate dispoziţiile legale în materie. Totodată, s-a constatat nu numai că temeiurile care au determinat arestarea inculpatei se menţin, ci şi impun în continuare privarea de libertate a acesteia, în acord cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal.
Astfel, probatoriul administrat până la acest moment procesual nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 143 C. proc. pen. De altfel, relevanţă sub acest aspect a prezentat şi faptul că a intervenit o hotărâre de condamnare a inculpatei în primă instanţă pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată. De asemenea, s-a constatat că subzistă şi temeiul prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât pentru infracţiunile pentru care este cercetata inculpata pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă în continuare un pericol pentru ordinea publică, căci în pofida circumstanţelor personale favorabile invocate de inculpată, aceasta este totuşi judecată pentru infracţiuni grave (trafic de minori şi constituire a unui grup infracţional organizat în scopul săvârşirii de infracţiuni), ce prezintă un grad de pericol social ridicat (reliefat de împrejurările şi modalităţile concrete de comitere, dar şi de urmările grave). Or, este drept că pericolul social al faptei nu se confundă cu pericolul pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpaţilor, însă nu mai puţin adevărat este că aprecierea celei de-a doua noţiuni nu se poale face prin ignorarea primeia.în contextul reţinut mai sus, Curtea a apreciat că nu se justifică nici luarea faţă de inculpată a unor măsuri alternative la privarea de libertate.
Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs inculpata A.V.C.
La termenul de astăzi 20 octombrie 2010, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpată, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea inculpatei în stare de libertate, considerând că acesta nu poate influenţa cursul judecării cauzei, solicitând şi ca instanţa să aibă în vedere faptul că inculpata este arestată preventiv din data de 7 iunie 2009, că are un copil minor în îngrijire, iar instanţa a reţinut în favoarea sa dispoziţiile art. 74 C. pen.
Examinând recursul declarat de inculpata A.V.C. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor urma.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel este legală şi justificată. Astfel, procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului preventiv în temeiul art. 3002 C. proc. pen., cu art. 160b C. proc. pen., „dacă instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanţa menţine prin încheiere motivată, arestarea preventivă". Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva inculpaţilor nu s-au schimbat.
Alegerea şi menţinerea măsurii de prevenţie se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor de împrejurările concrete în care se presupune că s-au comis, etc.
Privită din perspectiva criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, s-a raportat şi prin prisma circumstanţelor concrete ale cauzei, cum ar fi: consecinţele produse sau care s-ar fi putut produce, frecvenţa infracţiunilor de acest gen şi necesitatea unei prevenţii generale şi nu în ultimul rând la atitudinea procesuală a apelanţilor inculpaţi.
Prin lăsarea în libertate a apelantei-inculpate s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranţă, în opinia publică fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalităţii actului de justiţie, în condiţiile în care cetăţenii ar constata că persoane acuzate de săvârşirea unor infracţiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în libertate.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate apelantei-inculpate trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franţei (de exemplu cauza Letellie, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
În cauza dedusă judecăţii s-a constatat, pentru aspectele mai sus prezentate, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, subzistă şi în prezent, infracţiunile pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată apelanta-inculpată de instanţa de fond sunt în măsură, prin natura lor şi consecinţele produse şi care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert, real şi actual pe care l-ar prezenta inculpata pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragr. 3 din Convenţie, modificat prin Protocolul nr. II, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Referindu-se la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statut ca acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente(Decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privinţă, Curtea Europeană face precizarea ca noţiunea de "acuzaţie penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de "urmări importante" privitoare la situaţia învinuitului (Decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunţării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (Decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).
Curtea Europeană a avut în vedere şi "comportamentul acuzatului" cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei).
Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a apelantei-inculpate nu a putut fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluţionare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menţinerii măsurii arestului preventiv este conformă şi cu aceste dispoziţii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că lăsarea apelantei-inculpate în libertate, în această fază a procesului penal ar genera, aşa cum se arăta, o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea publică şi că prin operaţiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. a fost examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă, precum şi celelalte probe administrate, acestea fiind cele care au conferit elemente în susţinerea pericolului concret pentru ordinea publică, şi pe cale de consecinţă pentru menţinerea măsurii arestului preventiv a inculpatei.
Desigur că în aprecierea pericolul concret pentru ordinea publică, care nu se confundă cu gradul de pericol social al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei, trebuie analizate şi împrejurările comiterii faptei, dar nici nu poate fi ignorată gravitatea acestora, presupuse a fi fost comise de inculpată, cât şi a urmărilor produse dar mai ales la amploarea pe care au cunoscut-o săvârşirea unor asemenea fapte în ultimul timp în ţara noastră; toate acestea însă reclamă intervenţia cât mai urgentă a autorităţilor în stoparea cât mai eficientă a unor asemenea fapte, ori o asemenea intervenţie se poate realiza prin aplicarea măsurii arestului preventiv, realizându-se astfel un act de justiţie eficient.
Menţinerea stării de arest a inculpatei s-a considerat a fi justificată şi prin prisma art. 5 paragr. 1 din C.E.D.O., inculpata fiind condamnată chiar nedefinitiv de o instanţă de judecată independentă şi imparţială.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatei este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatei este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Constatând că sunt întrunite atât cerinţele art. 148 lit. f), art. 3002 şi ale art. 160b alin. (3) C. proc. pen., cât şi prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpata inculpata A.V.C. împotriva încheierii de şedinţă din 04 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 43614/3/2009 (886/2010).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta inculpată A.V.C. va fi obligată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata A.V.C. împotriva încheierii de şedinţă din 04 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 43614/3/2009 (886/2010).
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3663/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3705/2010. Penal → |
|---|
