ICCJ. Decizia nr. 4004/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4004/2010
Dosar nr. 11624/2/2010
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Prin Sentinţa penală nr. 50 din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul D.V.F. împotriva rezoluţiei din 25 septembrie 2009 dispusă în Dosarul nr. 1068/P/2008 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a rezoluţiei din 26 noiembrie 2009 dispusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în lucrarea nr. 1789/II/2/2009.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că la 25 iunie 2008, petentul D.V.F., prin apărător, a formulat plângere penală împotriva numitului F.G. - comisar şef de poliţie în cadrul I.G.P.R. - D.G.C.C.O. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 249, art. 289 şi art. 291 C. pen.
În motivarea plângerii penale, petentul a susţinut că făptuitorul, în calitate de lucrător de poliţie judiciară, la instrumentarea Dosarului penal nr. 316/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., a întocmit la 9 iunie 2005 un proces-verbal în care a analizat numerele de telefon apelate de petent, care avea în acea cauză penală calitatea de inculpat şi a reţinut că la data de 30 august 2004, ora 16,27, petentul ar fi apelat de la numărul de telefon x, care îi aparţinea, pe numitul ";R."; din Olanda la numărul de telefon y, împrejurare care nu corespunde realităţii iar acest înscris, a constituit singura probă care a condus la condamnarea sa în cauza penală respectivă.
Din actele premergătoare efectuate de procuror rezultă că prin rechizitoriul nr. 316/P/2004 din 22 noiembrie 2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. a fost trimis în judecată inculpatul D.V.F. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la trafic ilicit de droguri, complicitate la infracţiunea de trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc, organizare a traficului ilicit de droguri de mare risc, trafic ilicit de droguri de mare risc urmată de moartea persoanei, aderarea şi sprijinirea unui grup infracţional organizat cu scopul săvârşirii infracţiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, şi prin Decizia nr. 981 din 18 martie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 43318/3/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, inculpatul a rămas condamnat definitiv la 12 ani închisoare pentru săvârşirea acestor infracţiuni.
Prin rezoluţia nr. 1068/P/2008 din 25 septembrie 2009, procurorul a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de F.G. comisar şef de poliţie pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 289 art. 291 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), rezoluţie pe care a motivat-o în sensul că persoana vătămată a fost trimisă în judecată şi ulterior a fost condamnată de instanţe pe baza întregului material probator şi nu doar a procesului-verbal din 9 iunie 2005, aşa cum susţine iar din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că lucrătorul de poliţie a întocmit cu intenţie înscrisul respectiv şi cu atât mai puţin a urmărit folosirea lui iar actul procedural respectiv a fost supus controlului judiciar al procurorului şi apoi al instanţei. Despre infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), procurorul a apreciat că nu există.
Împotriva acestei rezoluţii, persoana vătămată D.V.F., prin apărător ales a formulat plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 1789/II/2/2009 din 26 noiembrie 2009 de către procurorul general al Curţii de Apel Bucureşti.
La motivarea acestei soluţii, procurorul ierarhic a reţinut că pentru a se ajunge la condamnarea inculpatului D.V.F. a fost administrat un probatoriu amplu, procesul-verbal incriminat nu a reprezentat decât una din probele administrate iar din actele premergătoare efectuate rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 289 şi 291 C. pen., deoarece a lipsit intenţia ofiţerului de poliţie iar infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 din acelaşi cod nu există.
Persoana vătămată D.V.F. a formulat din nou plângere la instanţă, prin apărător ales, împotriva celor două rezoluţii ale procurorului pe care le-a apreciat nelegale, deoarece fapta lucrătorului de poliţie F.G. de a consemna, în procesul-verbal din 9 iunie 2005 că petentul l-ar fi apelat în ziua de 30 august 2004, ora 1627 pe numitul R. din Olanda întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi dacă se admite că a săvârşit fapta din culpă, atunci se face vinovat şi de săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. art. 249 din acelaşi cod, considerente din care se impune desfiinţarea acestor rezoluţii şi trimiterea cauzei la procuror.
Prin Sentinţa penală nr. 50 din 24 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 11624/2/2009 (2865/2009), în baza art. 2781 pct. 8 lit. a) C. proc. pen. Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins plângerea petentului ca nefondată, instanţa apreciind că intimatul F.G. a întocmit procesul-verbal la care face petentul referire pe baza listingurilor existente la dosar, în baza unei delegaţii primite de la procuror. Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004, sub directa coordonare şi controlul nemijlocit al acestuia, astfel că în mod corect în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal petentul D.V.F. şi prin apărătorul ales, a susţinut în esenţă că procesul-verbal incriminat a condus la pronunţarea unei sentinţe de condamnare a recurentului petent iar fapta intimatului F.G. a fost săvârşită cu intenţie, astfel că se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale.
La termenul din 29 septembrie 2010 a depus concluzii şi intimatul F.G. în care a susţinut, printre altele că recursul nu a fost motivat în condiţiile art. 38520 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. iar, pe de altă parte, demersul petentului-recurent are ca scop revizuirea cauzei în care a fost condamnat, în condiţiile în care activitatea sa infracţională a fost probată.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Din analiza actelor premergătoare rezultă că recurentul petent D.V.F. a fost cercetat, trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, infracţiuni pentru care, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, potrivit art. 209 alin. (3) raportat la art. 27 pct. 1 lit. d) C. proc. pen. iar de la adoptarea Legii nr. 508 din 23 noiembrie 2004, urmărirea se efectuează de un procuror specializat din cadrul D.I.I.C.O.T. - structură a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este adevărat că potrivit art. 9 din acest din urmă act normativ, procurorul specializat poate delega ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară desemnaţi nominal, potrivit Legii, să efectueze anumite acte de cercetare, sub directa coordonare şi controlul său nemijlocit iar ";actele întocmite de ofiţerii de poliţie din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia";.
Evident, prevederile analizate, sunt derogatorii de la prevederile art. 135 C. proc. pen. privind delegarea în sensul că, potrivit normei generale, organul de urmărire penală delegat, efectuează actul de procedură în nume propriu, în limitele obiectului delegării, dar şi imposibilitatea de a pune şi alte întrebări, dacă necesitatea rezultă în cursul audierii pe când, în cazul delegării din legea specială arătată, ofiţerii şi agenţii de poliţie care îndeplinesc acte de cercetare penală sunt desemnaţi nominal, efectuează numai actele dispuse de procuror iar actele procedurale sunt realizate în numele acestuia prin voinţa expresă a legii, astfel că şi eventuala răspundere pentru exactitatea actului respectiv, revine titularului actului, respectiv procurorului.
Pe de altă parte, a intrat în puterea lucrului judecat împrejurarea că vinovăţia inculpatului D.V.F. - recurentul petent din cauza de faţă, a fost stabilită pe baza declaraţiilor coinculpatului Ş.F.D., procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, declaraţiile martorilor R.T., V.M., C.M.L., A.D.T., Ş.M., procese-verbale de investigaţii, procese-verbale de verificare a agendei telefonice a telefonului mobil aparţinând lui L.A., ridicat de la Ş.M., în care s-au găsit mesaje tip SMS trimise de inculpatul D.V.F., la care se adaugă şi înlesnirea traducerii unor conversaţii telefonice purtate de inculpatul Ş.F.D. şi victima L.A. cu numitul R. din Olanda şi nicidecum pe baza procesului-verbal din 9 iunie 2005.
Este de observat că actul procedural incriminat prin plângerea recurentului petent a fost întocmit la 9 iunie 2005 astfel că la 9 iunie 2010 s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale a oricărei persoane, potrivit art. 122 lit. d) C. pen.
La cele de mai sus adăugăm şi faptul că actele procedurale, în conţinutul lor pot fi adăugate, corectate, suprimate, îndreptate, din oficiu sau la cererea celui interesat, potrivit prevederilor art. 194 - 196 C. proc. pen. iar recurentul petent nu a solicitat procurorului sau instanţei aplicarea acestor prevederi pe parcursul desfăşurării procesului penal anterior, respectiv în intervalul iunie 2005 - martie 2008, şi numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a formulat plângerea penală analizată.
Apare verosimilă susţinerea intimatului F.G. în sensul că pagina din listingul convorbirilor telefonice în care se afla şi convorbirea din 30 august 2004 nu a fost depusă cu plângerea penală sau chiar să lipsească din dosar, dar astfel de împrejurări nu mai pot avea relevanţă juridică în cauza de faţă. În schimb, nu poate fi primită susţinerea aceluiaşi intimat în sensul că recursul nu a fost motivat cu cel puţin 5 zile înainte de primul termen de judecată, care a fost la data de 16 iunie 2010, deoarece în cauză sunt incidente prevederile art. 38510 alin. (3) raportat la art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. norme potrivit cărora, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluţiei nr. 1068/P/2008 din 25 septembrie 2009 şi a rezoluţiei nr. 1789/II/2/2009 este temeinică şi legală.
Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul D.V.F.
În baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.V.F. împotriva Sentinţei penale nr. 50 din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1736/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1742/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
