ICCJ. Decizia nr. 3952/2010. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3952/2010

Dosar nr. 5001/4/2008

Şedinţa publică din 8 noiembrie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1031 din 09 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în Dosar nr. 50/4/2008, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul D.D., pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 C. pen.

Instanţa a luat act că partea vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C., nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 4 din 27 decembrie 2008 din Dosarul de urmărire nr. 7499/P/2004 a fost trimis în judecata, în stare de libertate, inculpatul D.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 306 C. pen.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că inculpatul ar fi întrebuinţat violenţe fizice şi verbale faţă de minorul D.D.M., până în luna aprilie 2004, când mama acestuia, I.C.C. a părăsit domiciliul conjugal împreună cu minorul, ulterior divorţând de inculpat. S-a arătat că la momentul când inculpata a fost adăpostită la aşezământul social P.l.M. pentru mame şi copii, victime ale violenţei în familie, s-a constatat că minorul se află într-o stare avansată de traumatizare psihică, iar inculpatul a încercat să pătrundă cu forţa în aşezământ ceea ce a determinat părăsirea acestuia de mamă şi copil, aceştia fiind adăpostiţi în Adăpostul Fundaţiei S., minorul beneficiind de asistenţă psihologică. S-a arătat în rechizitoriu că inculpatul a manifestat un comportament neadecvat faţă de minor, faţă de declaraţia martorei M.I., care a arătat că inculpatul a fost un copil nedorit, cu o copilărie nefericită şi faţă de declaraţia martorei D.D.M., care a arătat că acesta ar fi violat-o la vârsta de 8 ani. De asemenea, s-a arătat că din declaraţia martorilor audiaţi rezultă că inculpatul manifesta repulsie faţă de copil, l-a trântit în pat, l-a scuipat, l-a închis în debara, l-a ţinut în întuneric, a aruncat apă rece peste el pentru a-l trezi. S-a mai arătat că minorul a avut mai multe manifestări nefireşti constatate după ce a părăsit domiciliul conjugal spunând că acestea (îndreptarea unei furculiţe asupra altcuiva sau strângerea cu un cordon de gât) ar fi fost făcute de „tata D.". Apoi s-a precizat că o bună perioadă de timp minorul a suferit de enurezis, aceasta fiind o urmare a fricii pe care inculpatul i-ar fi insuflat-o, copilul urinând pe el atunci când se certau părinţii săi de faţă cu el.

În raport de materialul probator administrat în cauză, respectiv, plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, adrese ale Patriarhiei Române - Asociaţia D., adeverinţe medicale privind copilul minor şi alte acte medicale, rapoarte de evaluare ale minorului, fişă psihologică a minorului, rapoarte de întrevedere şi de evaluare a cazului privind pe I.C. şi D.D., mai multe hotărâri judecătoreşti privind pe minor, declaraţii de martor precum şi declaraţii inculpat, instanţa de fond a apreciat că faptele inculpatului nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 C. pen., motiv pentru care acesta a fost achitat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi partea vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C.

Prin Decizia penală nr. 128/ A din 19 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au respins ca nefondate apelurile declarate.

Pentru a pronunţa această decizie Tribunalul a avut în vedere următoarele: în mod corect, instanţa de fond în raport de materialul probator administrat în cauză, respectiv, plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, adrese ale Patriarhiei Române Asociaţia D., adeverinţe medicale privind copilul minor şi alte acte medicale, rapoarte de evaluare ale minorului, fişă psihologică a minorului, rapoarte de întrevedere şi de evaluare a cazului privind pe I.C. şi D.D., mai multe hotărâri judecătoreşti privind pe minor, declaraţii de martor precum şi declaraţii inculpat, a apreciat că faptele inculpatului nu întrunesc elementele materiale ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 C. pen.

A mai reţinut Tribunalul Bucureşti că, din întregul material administrat în cauză rezultă că între inculpat si fosta sa soţie I.C.C., pe parcursul căsătoriei si convieţuirii în acelaşi imobil, au avut loc o serie de certuri si divergenţe cu privire la modul de viaţă pe care trebuie să-l ducă o familie, certuri care posibil să se fi răsfrânt negativ şi asupra dezvoltării psihice a copilului, căsătoria dintre cei doi fiind desfăcută din culpă comună.

Tribunalul nu a primit motivele de apel formulate de către Pachet si partea vătămată în sensul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală si temeinică, apreciindu-se în mod just că nu pot fi considerate obiective declaraţiile martorilor D.M. (bunica copilului si mama lui I.C.C., fosta soacră a inculpatului), I.G.M. (mătuşa minorului), din motive lesne de înţeles având în vedere legăturile de rudenie existente între reprezentanta legală si aceşti martori. De asemenea, declaraţia martorei B.G. nu prezintă aspecte relevante care să conducă la concluzia că inculpatul ar fi exercitat asupra minorului agresiuni fizice sau psihice, martora întâlnind pe copil la aproximativ o lună după ce acesta părăsise imobilul împreună cu mama sa, martora la rândul ei, aflându-se într-o situaţie similară, adică locuind într-un aşezământ, mai mult decât atât, fiind martoră şi în procesul de divorţ dintre inculpat şi I.C., recunoscând că nu se află în relaţii foarte bune cu inculpatul. De altfel, martora avea să declare în faţa instanţei de fond că, în realitate, nu l-a văzut pe inculpat având un comportament agresiv în sensul de a pătrunde cu forţa în Aşezământul unde locuia copilul său (astfel cum declarase în faza de urmărire penală) ci cunoaşte aceste aspecte de la directoarea Aşezământului.

De asemenea, Tribunalul a considerat că instanţa de fond în mod corect, a apreciat că concluziile rapoartelor psihologice efectuate în cauză, ale căror concluzii atestă faptul că minorul ar suferi de diferite afecţiuni psihice (rapoartele sunt totuşi efectuate în afara cazurilor strict reglementate de lege, respectiv, nu au fost efectuate de către I.N.M.L., reprezentanta legală a minorului refuzând acest lucru) nu conduc în mod automat la ideea că vinovat de acele afecţiuni s-ar face inculpatul. De altfel, un copil de la vârsta de 2 ani care trăieşte numai cu mama sa, este lesne de influenţat în gândire si comportament astfel încât, cu uşurinţă, i s-ar putea insufla acestuia temerea, resentimente faţă de o anume persoană.

În concluzie, Tribunalul a apreciat că puternicele resentimente din timpul căsătoriei şi de după desfacerea acesteia prin divorţ, existente între foştii soţi, au determinat-o şi o determină pe reprezentanta legală a minorului ca prin orice mijloace (civile sau penale) să împiedice pe inculpat de a lua contact cu propriul copil, în acest sens fiind introdusă şi acţiunea civilă (suspendată în acest moment), reprezentanta legală fiind perfect conştientă şi dorind acest lucru pentru că obţinerea interdicţiei inculpatului de a avea legături cu copilul său ar constitui pentru inculpat un imens prejudiciu afectiv şi moral.

Împotriva sentinţei penale şi a deciziei penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea vătămată D.D.M., prin reprezentant legal.

Prin Decizia penală nr. 940 din 19 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de partea vătămată D.D.M.împotriva sentinţei penale nr. 1031 din 9 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti si a Deciziei penale nr. 128/A din 19 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penala. A fost casată Decizia penală atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor Parchetului şi părţii vătămate la aceeaşi instanţă, respectiv Tribunalul Bucureşti. Pentru a pronunţa aceasta decizie Curtea, verificând actele şi lucrările de la dosar, examinând sentinţa penală şi Decizia penală recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 385⁶ pct. 3 C. proc. pen., a constatat că cele două recursuri declarate sunt întemeiate pentru că Tribunalul Bucureşti trebuia să examineze sentinţa penală din perspectiva dispoziţiilor art. 371 pct. 2 C. proc. pen. care prevăd că „instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept".

Or, într-un prim aspect, Tribunalul nu a răspuns argumentat la toatele motivele de apel invocate de Parchet, cel de-al treilea motiv nefiind analizat sub nici o formă, cu toate că aceasta se impunea. Potrivit acestui motiv de apel, instanţa, în exercitarea rolului activ în aflarea adevărului, ar fi trebuit să procedeze la ascultarea minorului D.D.M. Pe de altă parte, nu există o motivare pertinentă a înlăturării din aprecierea materialului probator a raporturilor de evaluare psihologică care, din contră, în opinia Curţii de Apel Bucureşti, trebuiau coroborate cu celelalte probe administrate şi apoi formulată o concluzie finală, respectiv dacă depoziţiile martorilor audiaţi sunt sau nu subiective, analiză ce cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen.

S-a mai reţinut că Tribunalul nu a analizat în acelaşi context şi achitarea inculpatului pe dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., şi anume, care sunt acele elemente care lipsesc infracţiunii prevăzute de art. 306 C. pen., şi de ce nu a pronunţat achitarea pe alt text de lege cum ar fi art. 10 lit. a) C. proc. pen. Tribunalul nu a supus unei minime analize nici motivele de apel formulate de partea vătămată prin reprezentant.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penala, sub nr. 50.01/4/2008.

Prin Decizia penală nr. 128/ A din 19 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5001/4/2008, au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi de către apelanta-parte vătămată D.D.M., a fost desfiinţează sentinţa penală nr. 1031 din 09 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi, rejudecând: în baza art. 306 C. pen. a condamnat pe inculpatul D.D., la pedeapsa închisorii de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a, lit. b), d) şi e) C. pen. din momentul în care hotărârea de condamnare rămâne definitivă şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, de la data executării sau considerării ca executate a pedepsei de 4 ani închisoare aplicate prin prezenta.

În baza art. 86¹ C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei închisorii aplicate, pe un termen de încercare de 6 ani stabilit în condiţiile art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ alin. (1) C. pen. pe durata termenului de încercare, s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

-să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existentă.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

S-a luat act că partea vătămată D.D.M., nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 17 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 346 alin. 1) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat la plata către partea vătămată a sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, legiuitorul a înţeles să incrimineze punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.

Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului presupune existenţa unor subiecte, pasiv şi activ, calificate, în cazul de faţă, partea vătămată şi inculpatul întrunind condiţiile speciale pe care le presupune infracţiunea prevăzută de art. 306 C. pen., aceştia fiind minorul şi, respectiv, părintele care, în perioada în care se reţine că s-ar fi săvârşit infracţiunea, convieţuia şi se ocupa, alături de mama minorului, de creşterea şi educarea acestuia.

În cazul de faţă, tratamentele prin care inculpatul, aşa cum s-au arătat în continuare, a pus în pericol dezvoltarea părţii vătămate, sunt anterioare încetării, în luna aprilie 2004, a convieţuirii dintre mamă şi copil, pe de o parte, şi tată, pe de altă parte.

Dacă declaraţiile date de reprezentantul legal al părţii vătămate, inculpat, rudele şi afinii acestora, ar putea fi privite cu suspiciune, raporturile de rudenie sau de duşmănie, ori, în cazul inculpatului, dorinţa de a evita angajarea răspunderii sale penale, putând afecta obiectivitatea declaraţiilor date de aceştia, nu acelaşi lucru se poate invoca în privinţa punctelor de vedere exprimate de mai mulţi psihologi care au avut ocazia să îl examineze pe minor după data plecării acestuia împreună cu mama din apartamentul în care locuiseră cu inculpatul, unele dintre evaluările ale căror rezultate sunt consemnate în înscrisuri aflate la dosar, realizându-se la date foarte apropiate de momentul plecării din fostul domiciliu comun. Astfel, în cuprinsul adresei din 13 mai 2004 (fila 14 dosar urmărire penală), Asociaţia D. din cadrul Patriarhiei Române confirma că, potrivit opiniei psihologului Aşezământului P.J.M. social pentru mame cu copii, victime ale violenţei în familie, unde erau găzduiţi partea vătămată şi mama acesteia, minorul se afla într-o stare avansată de traumatizare psihică, rezultat al agresiunilor fizice şi psihice la care a fost supus de tatăl său, motiv pentru care se recomanda "îndepărtarea de tatăl agresor". Din adresa din 24 mai 2004 emisă tot de către Asociaţia D. din cadrul Patriarhiei Române, adresă semnată şi de un psiholog, rezultă că la momentul internării, minorul prezenta tulburări comportamentale, agresivitate, somn agitat, frică nejustificată, anxietate, fapt pentru care a beneficiat de şedinţe de psihoterapie. S-a mai reţinut că relaţia mamă-fiu este deosebit de afectuoasă, mama fiind un real sprijin psihic, în vederea depăşirii de către acesta a perioadei critice. S-a apreciat că rămânerea în focarul de violenţă cu tatăl agresor nu este recomandată, acest lucru reprezentând un real pericol pentru sănătatea fizică şi psihică a copilului (fila 15 dosar urmărire penală). La filele 28 şi 29 ale dosarului de urmărire penală se regăseşte raportul de evaluare şi monitorizare a cazului părţii vătămate în cuprinsul căruia se consemnează constatările psihologilor Serviciului Anchete psiho-sociale, consiliere psihologică şi exprimarea liberă a opiniei copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1. Potrivit acestui raport, " la intrarea în centru copilul suferea de enurezis nocturn, manifesta anxietate crescută faţă de bărbaţi şi se exprima la adresa tatălui său folosind un limbaj trivial"; "pe parcursul şedinţelor de evaluare, D.D.M. a manifestat comportament agresiv faţă de jucării, acest comportament fiind acompaniat de furie"; "când aude numele tatălui, D. devine agresiv şi anxios"; "în multe situaţii, copilul preferă jocurile cu tematică agresivă, având capacitate scăzută de a renunţa la acestea la sugestia celorlalţi". Concluzia psihologului în urma mai multor întrevederi cu minorul în perioada iunie-iulie 2004 a fost aceea că au fost evidenţiate perturbări ale dezvoltării emoţional-afective". în urma reluării, la solicitarea mamei părţii vătămate, a procesului de consiliere, s-a mai concluzionat că minorul "exprimă convingerea că agresivitatea conferă putere şi preferă rolul de agresor celui de victimă, situaţie în care ajung frecvent persoane supuse abuzurilor", că în momentul în care se încerca, în cadrul unui joc cu păpuşi, să i se inducă ideea că tăticii îşi iubesc copiii, îi iau în braţe şi îi mângâie, îi laudă în faţa colegilor de serviciu, şi, în plus, recunosc când au greşit şi îşi cer iertare, "ochii i se umezesc şi nu răspunde". S-a mai adăugat că minorul este "deosebit de rezistent" la încercarea de a i se vorbi despre tatăl lui.

Şi în cuprinsul adeverinţei din 01 septembrie 2005, emisă de Fundaţia S. (fila 37 dosar urmărire penală), semnată de către un asistent social şi un psiholog, se menţionează că "în urma abuzurilor fizice şi emoţionale la care a fost supus copilul din partea tatălui, s-a impus necesitatea integrării acestuia într-un proces de consiliere psihologică".

În cuprinsul fişei psihologice aflate la fila 131 dosar urmărire penală, semnată şi de domnul psiholog D.N., se menţionează, printre altele, şi că "se pare că există un nucleu traumatic provocat de un abuz fizic şi emoţional când avea vârsta de 1-3 ani", fişa fiind întocmită în data de 22 martie 2006 în Dosarul nr. 130 înregistrat la D.G.A.S.P.C. - Sector 1 în data de 31 mai 2005.

Fată de modalitatea de redactare a înscrisurilor enumerate mai sus, se observă că aspectele învederate de mama părţii vătămate, care ar putea fi suspectată că, din dorinţa de răzbunare, ar fi prezentat date neconforme cu realitatea, sunt menţionate separat de concluziile la care specialiştii au ajuns în urma examinării nemijlocite a comportamentului minorului, recurgând în acest sens la metode specifice ştiinţei psihologiei. Tribunalul nu a avut motive să pună la îndoială profesionalismul psihologilor, aptitudinea celor care, de-a lungul timpului, au evaluat-o pe partea vătămată, de a sesiza manifestările, replicile minorului care ar putea fi rezultatul influenţei exercitate asupra sa, intenţionat sau nu, de către mama sa. Pentru specialiştii în faţa cărora sunt prezentaţi frecvent minori despre care se pretinde că sunt victime ale abuzului fizic sau emoţional, nu constituie un secret faptul că minorul este posibil să fi fost influenţat de părintele în grija căruia se află. Astfel, Tribunalul a apreciat că nu are motive să concluzioneze că opiniile psihologilor exprimate în actele de mai sus, ar fi rezultatul unei acceptări necritice a susţinerilor mamei părţii vătămate şi ale părţii vătămate, acestea din urmă, datorate influenţei exercitate asupra sa de către mama sa. O dovadă în acest sens este şi declaraţia dată în calitate de martor de către domnul psiholog N.F.D. la termenul din 21 aprilie 2008 în faţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, din care a rezultat că posibilitatea influenţării minorului de către mama sa a fost avută în vedere. Mai mult decât atât, rezultă că s-a avut în vedere inclusiv posibilitatea ca dezechilibrul afectiv al minorului să fi fost exclusiv rezultatul asistării de către acesta la certurile dintre părinţii săi, unele dintre ele soldate cu agresarea mamei (fac dovada atmosferei conflictuale şi chiar a agresării mamei minorului, spre exemplu, sentinţa penală nr. 3125 din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, adresa din 23 aprilie 2004 a Serviciului Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 4 Bucureşti-fila 19 dosar urmărire penală, declaraţia martorului Petrescu Nicu dată la termenul din 19 mai 2008, care a menţionat că a auzit discuţii contradictorii purtate de cei doi soţi pe un ton mai ridicat).

Ca o constantă a referatelor de mai sus, încă de la primele evaluări, este menţionarea atitudinii ocrotitoare, afectuoase a mamei părţii vătămate faţă de aceasta, dar şi atitudinea minorului faţă de mamă, de profund ataşament, neremarcându-se nici o reacţie din care ar fi rezultat că prezenţa acesteia i-ar fi provocat temere.

Tribunalul a avut în vedere şi argumentul, subliniat de martorul N.F.D., al imposibilităţii mimării de către un copil atât de mic, a unui comportament specific persoanelor abuzate (de exemplu, asumarea rolului agresorului), a unor reacţii atât de convingătoare de spaimă vizavi de persoana inculpatului. Edificator în acest sens este incidentul prezentat de către psiholog în raportul de întrevedere din 05 mai 2006: psihologul relatează cum, în timp ce se jucau împreună cu plastilina, după ce au făcut un omuleţ, în momentul în care a încercat să îi pună omuleţului nişte ochi de plastilină roşie, copilul, îngrozit, a început să ţipe foarte tare "E rău, este rău! Nu face asta! E rău!". A mai menţionat psihologul că, după ce a reuşit să îl calmeze pe copil, a înţeles de la acesta că acestuia i se întâmplase să fie lovit de tatăl său cu capul de masă, cu această ocazie curgându-i sânge de la nas, sânge care i-a intrat şi în ochi. Şedinţa respectivă a continuat cu eforturile psihologului şi ale mamei de a-l linişti pe minor şi de a-l asigura că aşa ceva nu se va mai întâmpla. Se observă că incidentul a fost declanşat de un gest al psihologului, care a provocat o reacţie de o promptitudine şi o intensitate ce nu îşi poate avea explicaţia decât într-o experienţă personală profund traumatizantă (cu atât mai mult cu cât trecuseră cel puţin 2 ani de la incident). Este de neacceptat, având în vedere vârsta copilului de la momentul respectiv, de nici 5 ani, ipoteza unei mimări a acestei reacţii.

Fată de aceste adrese, referate, note etc. întocmite de psihologi, care concluzionează în sensul unei conduite abuzive a inculpatului faţă de copilul său minor, nu se justifică înlăturarea ca neconforme cu realitatea a declaraţiilor martorilor propuşi de partea vătămată prin reprezentant legal, este vorba despre numitele I.G.M., sora mamei părţii vătămate, D.M., mama numitei I.C.C. şi B.G. Aceasta din urmă relatează mai multe reacţii ale părţii vătămate, pe care le-a constatat în perioada imediat următoare celei în care partea vătămată şi mama acesteia au plecat de la adresa unde locuiseră cu inculpatul, astfel încât nu se poate susţine că ar fi existat răgazul necesar ca mama părţii vătămate să fi influenţat deja reacţiile minorului. Este vorba de manifestări violente, verbal şi fizic, pe care, întrebat fiind, le justifica prin faptul că în acelaşi fel proceda "tata D.", reacţii de spaimă cauzate de amintirea unor incidente în care fusese implicat tatăl său ( incidentul de la tobogan, reacţia sa în momentul în care martora dorea să stingă lumina, să îi închidă fermoarul la geacă), frica sa de pedeapsă (deşi nu făcuse nimic care să justifice o sancţiune, o implora pe martoră să nu îl bată, spunându-i că e cuminte-declaraţia de la termenul din 21 aprilie 2008).

Tribunalul a apreciat că aplicarea cu caracter de excepţie a unor corecţii, inclusiv corporale, care ar putea fi încadrate în limitele oarecum fireşti ale măsurilor pe care un părinte le ia pentru corijarea conduitei copilului său de a cărui creştere se ocupă, nu ar fi fost de natură să o afecteze psiho-afectiv în aşa măsură pe partea vătămată, încât aceasta să aibă nevoie de consiliere pentru o perioadă atât de îndelungată de la încetarea oricărui contact cu tatăl (este vorba de cel puţin doi ani, dacă ne raportăm doar la incidentul din 05 mai 2006 prezentat mai sus, când minorul încă dovedea că este profund marcat de experienţa convieţuirii cu tatăl său).

În ceea ce priveşte audierea minorului în cameră de consiliu la data de 14 decembrie 2009, Tribunalul a concluzionat că minorul, aflat acum la vârsta de 8 ani, are convingerea că tatăl său este animat de dorinţa de a-i face rău cu orice preţ, fapt care îi provoacă o temere puternică. Tribunalul nu poate, însă, aprecia, în ce măsură această convingere îi este alimentată minorului, voit sau nu, şi de mama sa. Este evident că acestuia i-au fost relatate de către mamă sau alţi membri ai familiei cu care păstrează legătura, o serie de detalii legate de tatăl său, pe care i-ar fi fost imposibil să le fi perceput personal (de exemplu, faptul că tatăl său nu ar fi adus nimic la botez, şi că mama acestuia ar fi adus o oală), sau să le fi reţinut (spre exemplu, perioada din an şi durata spitalizărilor). Este evident că anterior audierii, mama l-a avertizat pe copil cu privire la consecinţele grave pe care declaraţia sa le-ar putea avea, acest aspect putându-l determina pe copil să mintă, să exagereze, pentru a se asigura că astfel de consecinţe nu se vor produce. Astfel, copilul a menţionat la un moment dat, că speră că instanţa nu are de gând să permită inculpatului să vină la el acasă, iar în momentul în care judecătorul l-a întrebat de ce crede că există un astfel de risc, acesta a precizat că mama lui i-a spus că aşa se va întâmpla dacă "va pune întrebări greşite" (probabil intenţia sa a fost de a spune că în ipoteza în care va da răspunsuri greşite) cu ocazia acestei audieri.

Tribunalul a apreciat, însă, că această audiere nu este de natură să aducă modificări concluziei la care a ajuns deja, conform căreia inculpatul a avut faţă de copilul său minor o conduită de natură să îi pună în pericol grav evoluţia psiho-afectivă. Important pentru stabilirea existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii este faptul că în trecut, în perioada care a premers părăsirii domiciliului comun de către mamă şi copil, inculpatul a avut o astfel de conduită, nu faptul că, în prezent, atitudinea copilului faţă de tatăl său este influenţată sau nu de mamă.

În ceea ce priveşte neefectuarea în cauză a unei expertize psihiatrice, aceasta este justificată faţă de condiţiile prealabile pe care le-ar fi presupus, aşa cum sunt acestea menţionate şi în cuprinsul punctului de vedere exprimat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, prin adresa din 14 decembrie 2006, (fila 174 dosar urmărire penală), la solicitarea Secţiei 15 Poliţie (fila 173 dosar urmărire penală). În cuprinsul acestei adrese se menţionează: "deoarece investigarea în acest caz presupune construirea unei relaţii psihoterapeutice de durată care să se desfăşoare într-un cadru securizant afectiv pentru copil, atunci este nevoie de timp îndelungat pentru ca acesta să investească psihic şi să îşi poată exprima traumele suferite".

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, Tribunalul a ţinut cont de gravitatea faptei, care nu doar a pus în primejdie, ci chiar a afectat dezvoltarea psiho-afectivă a părţii vătămate, posibilitatea eliminării definitive şi complete a efectelor acestei fapte fiind incertă. Instanţa a avut în vedere atitudinea nesinceră a inculpatului, dar şi prezentarea sa constantă în faţa autorităţilor judiciare, pe întreaga durată, considerabilă, a procedurii, atitudinea sa procesuală corectă. Tribunalul a apreciat, însă, că aplicarea, la mai mult de 5 ani de la săvârşirea faptei, a unei pedepse foarte aspre ar fi disproporţionată, mai ales în condiţiile în care nu există dovezi că inculpatul perseverează într-o atitudine care să pericliteze în vreun fel dezvoltarea minorului, mai mult decât atât, inculpatul întemeindu-şi între timp o familie. Pentru aceste motive, Tribunalul a aplicat o pedeapsă orientată către minimul special, de 4 ani închisoare.

În baza art. 86¹ C. pen., Tribunalul a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei închisorii aplicate, pe un termen de încercare de 6 ani stabilit în condiţiile art. 86² C. pen., apreciind că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. Astfel, pedeapsa ce a fost aplicată inculpatului nu va fi mai mare de 4 ani, inculpatul nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. În plus, Tribunalul a apreciat că, evoluţia inculpatului în perioada care a urmat săvârşirii infracţiunii (acesta are un loc de muncă onorabil, şi-a întemeiat o familie, nu i se mai pot imputa noi acţiuni vătămătoare la adresa dezvoltării psiho-afective a părţii vătămate), neplăcerile evidente resimţite de acesta ca urmare a participării sale la un proces penal, conştientizarea consecinţelor pe care le-ar atrage săvârşirea unei noi infracţiuni, sunt argumente suficiente pentru a aprecia că scopul pedepsei, de a asigura prevenţia specială, va putea fi atins şi fără executarea pedepsei.

Totodată, tribunalul a luat act că partea vătămată D.D.M. nu s-a constituit parte civilă.

Potrivit art. 17 C. proc. pen., în cazul în care cel vătămat prin infracţiune este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, acţiune civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, instanţa fiind obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă. în cazul de faţă, Tribunalul a apreciat că este evidentă suferinţa resimţită de partea vătămată ca urmare a tratamentelor la care a fost supusă de către inculpat, pentru limitarea efectelor acestora asupra stării psiho-afective a părţii vătămate fiind necesară o perioadă îndelungată de terapie. Pentru aceste motive, în baza art. 17 alin. 3) C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., Tribunalul l-a obligat pe inculpat la plata către partea vătămată a sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale.

Împotriva deciziei, a declarat recurs inculpatul D.D. care, în motivele scrise depuse la dosar, a invocat, nelegalitatea şi netemeinicia acestei hotărârii, invocând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 385¹⁵ pct. 10 şi 18 C. proc. pen.

În motivarea recursului inculpatul, prin apărător ales, a criticat, în esenţă, omisiunea instanţei de apel de a dispune efectuarea de către I.N.M.L. a unei expertize medico-legale psihiatrice care să stabilească cu certitudine dacă dezvoltarea minorului a fost pusă în primejdie gravă.

Curtea, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu, potrivit art. 385⁶ alin. (3) din acelaşi cod, a constatat următoarele:

Critica formulată de inculpat constând în omisiunea instanţei de a dispune efectuarea unei expertize medico-legale asupra minorului a fost greşit încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 385¹⁵ pct. 18 C. proc. pen., urmând a fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385¹⁵ pct. 171 C. proc. pen., invocat în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) din Codul de procedură.

În art. 385⁹ alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., înainte de abrogarea prin textul declarat neconstituţional, se prevedea că o hotărâre este supusă casării când este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Raportat la critica din recursul inculpatului, Curtea a constatat că prin Decizia recurată s-a făcut o greşită aplicare a legii, în sensul că, în mod eronat, s-a apreciat de către instanţa de apel că dispunerea unei expertize medico-legale psihiatrice asupra minorului, nu este necesară, în condiţiile în care dispoziţiile art. 116 C. proc. pen., obligau instanţa să administreze o asemenea probă.

Astfel, instanţa de apel a arătat în considerentele hotărârii că neefectuarea în cauză a unei expertize psihiatrice este justificată faţă de condiţiile prealabile pe care le-ar fi presupus, aşa cum sunt acestea menţionate şi în cuprinsul punctului de vedere exprimat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 şi anume "investigarea în acest caz presupune construirea unei relaţii psihoterapeutice de durată care să se desfăşoare într-un cadru securizant afectiv pentru copil, atunci este nevoie de timp îndelungat pentru ca acesta să investească psihic şi să îşi poată exprima traumele suferite".

Potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. pen., când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de condamnare a inculpatului pe înscrisurile extrajudiciare depuse de reprezentanta legală a minorului, care conţin concluziile unor psihologi, ceea ce implicit demonstrează că a apreciat necesare concluziile unor specialişti. Astfel, pentru a demonstra că prin conduita sa a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a fiului său, minorul D.D., instanţa de apel a avut în vedere înscrisuri obţinute de reprezentantul legal al minorului, în afara procesului penal, şi anume: adresa din 24 mai 2004 emisă de către Asociaţia D. din cadrul Patriarhiei Române, raportul de evaluare şi monitorizare a cazului părţii vătămate în cuprinsul căruia se consemnează constatările psihologilor Serviciului Anchete psiho-sociale, consiliere psihologică şi exprimarea liberă a opiniei copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, adeverinţei din 01 septembrie2005, emisă de Fundaţia S. şi fişa psihologică emisă de psihologul D.N.

Or, dacă instanţa de apel a considerat că pentru dezlegarea situaţiei de fapt sunt necesare cunoştinţele unui specialist era obligată să le obţină într-un cadru judiciar adecvat, prin dispunerea unei expertize, conform art. 116 C. proc. pen., care nu instituie a facultate în acest sens.

Din interpretarea art. 116 C. proc. pen. rezultă că ţine de aprecierea instanţei să stabilească dacă într-o cauză are nevoie părerea unui expert, însă dacă pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări decide că sunt necesare cunoştinţele unui specialist, este obligată să dispună efectuarea unei expertize.

Dispunerea unei expertize se impunea cu atât mai mult cu cât inculpatul a contestat, în mod constant, înscrisurile depuse de reprezentanta legală a minorului dar şi împrejurarea că, fiind obţinute extrajudiciar, la cererea acesteia, sunt susceptibile de a conţine păreri subiective.

Este cert că pentru a stabili dacă prin conduita sa, inculpatul a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a fiului său, minorul D.D. sunt necesare cunoştinţele unui expert şi acest fapt a fost demonstrat în cauză prin aceea că s-a apelat la evaluările psihologice anterior menţionate, chiar dacă au fost obţinute într-un cadru extrajudiciar.

Dintr-o altă perspectivă, efectuarea unei expertize medico legale psihiatrice în cadrul procesului penal era necesară pentru a răspunde cerinţei de previzibilitate a dispoziţiilor art. 306 C. pen., în condiţiile în care sintagma „punerea în primejdie gravă" din conţinutul acestui text, este un element descriptiv imprecis, fiind o referire de ordin cantitativ, care nu furnizează suficiente elemente pe baza cărora să se poată ajunge la o interpretare certă a incriminării şi în consecinţă, solicită judecătorului o judecată de valoare .

Prin urmare, pentru a se ajunge la o interpretare certă a textului sunt necesare probe suficiente pentru ca sfera de cuprindere a textului să nu depindă exclusiv de judecata de valoare pe care o face judecătorul.

Tocmai lipsa unei expertize medico-legale psihiatrice, administrate în cursul procesului penal, care să conţină concluziile unor specialişti cu privire la împrejurarea că dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului, parte vătămată, a fost pusă în primejdie gravă de către inculpat, a făcut instanţele ca pe baza aceloraşi probe să dispună achitarea şi apoi condamnarea inculpatului.

Prin urmare, rejudecând în apel cauza, instanţa de apel trebuia să dispună efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice a minorului în cadrul căreia se realizează şi o evaluare psihologică a acestuia.

De altfel, din conţinutul încheierii de şedinţă din 21 octombrie 2009, rezultă că, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile instanţei de casare în sensul că trebuie să se pronunţe doar asupra unuia dintre motivele de apel ale parchetului, privitor la necesitatea ascultării minorului. In realitate, nepronunţarea asupra motivului de apel al parchetului a atras trimiterea spre rejudecare a cauzei iar instanţa de recurs sesizând această nelegalitate nu mai putea analiza celelalte critici formulate în apel, inclusiv solicitarea inculpatului de a se efectua o expertiză medico-legală asupra minorului. De altfel, instanţa de recurs nici nu putea să se pronunţe asupra acestei cereri din moment ce inculpatul fusese achitat de către instanţa de fond.

A mai reţinut Curtea de Apel Bucureşti că dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., care au dus la admiterea recursului, nu atrag soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare, acest caz de casare nefiind prevăzut printre cele enumerate de art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen. Argumentele avute în vedere de legiuitor la instituirea unei atare soluţii (trimitere spre rejudecare) pentru cazul în care se constată neefectuarea expertizei psihiatrice inculpatului când aceasta era obligatorie (art. 385⁹ alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.) sunt însă pe deplin incidente şi în prezenta situaţie, când rejudecarea este impusă de atât de necesitatea, dar şi de caracterul obligatoriu al efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice părţii vătămate.

Pentru toate aceste considerente, prin Decizia nr. 562/ R din 7 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursul formulat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr. 708/ A din 22 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.

A casat în totalitate Decizia recurată şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 şi partea vătămată D.D.M. Şi împotriva acestei din urmă decizii respectiv, a Deciziei penale nr. 562/ R din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs partea vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 50.01/4/2008.

În cursul soluţionării recursului, la data de 01 noiembrie 2010, partea vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C. a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a învederat Înaltei Curţi că îşi retrage recursul declarat la data de 15 aprilie 2010, recurs pe care l-a declarat fără o prealabilă consultare cu avocatul său, aflat în străinătate la acel moment.

Examinând hotărârea recurată, din oficiu, astfel cum impun dispoziţiile art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 385¹⁵ alin. lit. a) teza a II-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de recurentul partea vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C., este inadmisibil.

Potrivit dispoziţiilor art. 385⁴ C. proc. pen. părţile pot renunţa la recurs potrivit dispoziţiilor art. 368 şi pot retrage recursul în condiţiile art. 369, care se aplică în mod corespunzător, instanţa putând lua act de renunţarea la judecata cererii formulate de către recurent.

Înalta Curte reţine însă că, inadmisibilitatea, este o excepţie care primează celei de renunţare la calea de atac a recursului, astfel că nu se mai impune analizarea celorlalte cereri, respectiv cea de retragere a recursului sau analizarea celorlalte motive de recurs invocate.

Totodată, Înalta Curte constată că, inadmisibilitatea, reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

În prezenta cauză, prin Decizia atacată cu prezentul recurs, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr. 708/ A din 22 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a casat în totalitate Decizia recurată şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 şi partea vătămată D.D.M.

Decizia atacată cu prezentul recurs este definitivă.

Prevederile art. 385¹ C. proc. pen. enumera hotărârile precum şi încheierile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs.

Dispoziţiile art. 417 C. proc. pen. prevăd că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.

Căile ordinare de atac sunt strict şi limitativ reglementate prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor ce le pot folosi, precum şi a condiţiilor, cazurilor şi termenelor în care pot fi exercitate.

Exercitând o cale de atac în afara condiţiilor stabilite de lege, demersul astfel realizat va fi sancţionat cu inadmisibilitatea.

Faţă de considerentele precizate, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ alin. (1) pct. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de partea vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C. împotriva Deciziei penale nr. 562/ R din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, va obliga recurentul parte vătămată la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat partea vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C. împotriva Deciziei penale nr. 562/ R din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul parte vătămată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3549/2010. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 3851/2010. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3457/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3549/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3954/2010. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 C.p.). Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 4156/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 4291/2010. Penal