ICCJ. Decizia nr. 4477/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4477/2010
Dosar nr.10084/1/2010
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă:
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 168/P/2010 din data de 20 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Neamţ, s-a dispus condamnarea inculpatului S.V., la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen. şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 august 2008 până la 20 octombrie 2010.
În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
S-a luat act că partea vătămată C.G., domiciliat în comuna Horia, sat Cotu Vameş, nu s-a constituit parte civilă.
În temeiul art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen., art. 998 C. civ. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006 a fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile în sumă de 50,23 lei către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă P.D.N.O. Iaşi şi de 765,60 lei către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean Neamţ.
S-a luat act că inculpatul a fost asistat de apărător ales.
În temeiul art. 189 şi art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 2300 lei cheltuieli judiciare.
S-a reţinut în sarcina inculpatului S.V. comiterea infracţiunii prev. de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., fapta constând în aceea că la data de 7 august 2008, i-a aplicat victimei C.G., în mod repetat, mai multe lovituri pe întreg corpul, lovituri în urma cărora la data de 11 august 2008 a decedat.
Inculpatul a fost arestat preventiv la data de 28 august 2008 prin încheierea nr. 26 din aceeaşi dată a Tribunalului Neamţ, în temeiul art. 1491 C. proc. pen., rap. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsură ce ulterior a fost prelungită şi apoi menţinută în condiţii legale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, cauza primind termen de judecată la data de 14 decembrie 2010.
Instanţa de apel a stabilit pentru data de 7 decembrie 2010 un termen intermediar în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul S.V.
Prin încheierea din 7 decembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în Dosarul nr. 43213/103/2008, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. în referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive dispusăfaţă de inculpat şi s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului S.V. şi s-au respins, ca nefondate cererile de revocare a măsurii arestării preventive şi, respectiv de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara reţinându-se că temeiurile care au determinat arestarea inculpatului impun în continuare privarea de libertate a acestuia, că nu au încetat şi nici nu s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, fapt dovedit cu probatoriul administrat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o ca fiind netemeinică, întrucât s-a apreciat în mod greşit că lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare să se dispună revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu sau ţara.
Recursul este nefondat.
Analizând hotărârea recurată, actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a disp. art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., constată că aceasta este legală şi temeinică, urmând a o menţine ca atare.
Astfel, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, instanţa, dacă constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea, de îndată în libertate a inculpatului. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, impun în continuare privarea de libertate, aceasta dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Din probatoriul administrat în cauză respectiv - procesul verbal de cercetare la faţa locului, procesul verbal de conducere în teren cu planşă fotografică, raportul de necropsie medico - legală nr. din 03 noiembrie 2008 întocmit de I.M.L. Iaşi, adresele emise de unităţile de spitalizare, declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor S.M., M.I., A.L., E.D., E.P., P.V.M., A.C.R., C.C., S.E.S., C.M., raport de expertiză medico - legală psihiatrică din 06 octombrie 2008 efectuat de I.N.M.L. M.M. Bucureşti, avizul Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale din 15 septembrie 2010, toate coroborate cu declaraţiile inculpatului, rezultă presupunerea rezonabilă că acesta a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată şi faţă de care s-a dispus condamnarea sa de către prima instanţă, aspect reţinut în mod corect de instanţă.
În raport de gravitatea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, de urmarea produsă, de frecvenţa infracţiunilor de acelaşi gen şi de necesitatea unei prevenţii generale, s-a constatat în mod corect că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, subzistă şi că se impune menţinerea acestei măsuri.
În aprecierea persistenţei pericolului social concret pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O., (cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001), prin care s-a statuat că în măsura în care dreptul naţional recunoaşte prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Într-adevăr privarea de libertate este o măsură gravă iar menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenţia preventivă. Din perspectiva C.E.D.O. apărarea ordinii publice, este pertinentă şi suficientă dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că punerea în libertate a inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.
Menţinerea stării de arest a inculpatului poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţie, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală.
În cauză, în raport de gravitatea infracţiunii pentru care este judecat inculpatul, de împrejurările concrete în care se presupune că a fost comisă fapta, de urmarea produsă, s-a apreciat în mod corect că inculpatul prezintă un pericol concret şi actual pentru ordinea publică.
Menţinerea măsurii privative luată faţă de inculpat este necesară în continuare pentru a se asigura un sentiment de securitate, prin reacţia fermă a autorităţilor judiciare în asigurarea unei înfăptuiri a justiţiei, în cazul acestor infracţiuni deosebit de grave, ca o ripostă a autorităţilor pentru protejarea interesului general al societăţii, evitându-se astfel posibilităţile de calificare ca lipsite de eficienţă a decursurilor judiciare.
Susţinerea recurentului inculpat potrivit căreia perioada cât a fost arestat preventiv în cauză echivalează cu o durată rezonabilă aşa cum a fost definită de reglementările europene, este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragr. 3 din Convenţie, modificat prin Protocolul nr. 11, potrivit cărora „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente (Decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau „o dată anterioară" ex. data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante. Astfel, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee care este corelativă noţiunii de „urmări importante" privitoare la situaţia învinuitului (Decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunţării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (Decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).
Curtea Europeană a avut în vedere şi „comportamentul acuzatului" cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei).
Instanţa de fond aplicând aceste principii la speţa dedusă judecăţii, a reţinut, în mod just că, durata arestării preventive a inculpatului, nu poate fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluţionare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menţinerii măsurii arestului preventiv este conformă şi cu aceste dispoziţii.
Astfel, şi din această perspectivă s-a apreciat corect că lăsarea inculpatului în libertate, în această fază a procesului penal ar genera, o stare de insecuritate socială, întrucât prezintă un pericol concret pentru ordinea publică temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. examinate prin raportare la probele administrate se menţin.
În ceea ce priveşte criticile recurentului inculpat,vizând respingerea cererii sale de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, acestea nu pot fi analizate, întrucât potrivit disp. art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de înlocuire a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
Pentru considerentele arătate cum nici din oficiunu s-au indicat motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii recurate, văzând şi disp. art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.V. împotriva încheierii din 7 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău pe care o menţine ca legală şi temeinică.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., urmează a dispune obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.V. împotriva încheierii din 7 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 43213/103/2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4328/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4518/2010. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
