ICCJ. Decizia nr. 406/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.406/2010
Dosar nr.9545/2/2009
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursurilor penale de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 328 din 16 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus respingerea, ca nefondată a plângerii formulată de petiţionarii P.O. şi M.L. împotriva ordonanţei nr. 1053/P/2007 din data de 12 august 2009 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a rezoluţiei nr. 1463/II-2/2009 din data de 16 septembrie 2009 a Procurorului General al aceluiaşi parchet.
A menţinut ordonanţa şi rezoluţia atacată.
A obligat petiţionarii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în fapt, următoarele:
La data de 26 mai 2004, petiţionarii P.O. şi M.L. au solicitat tragerea la răspundere penală a numitului A.R., solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals.
Din conţinutul plângerii a rezultat că în anul 1999, petiţionarii au cumpărat un apartament situat în Bucureşti, sector 1, lăsându-l în administrare numitului D.P.M. În împrejurări necunoscute, numitul A.R. a intrat în posesia contractului de vânzare - cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al petenţilor, iar în anul 2002 folosind două procuri false întocmite în Italia, acesta din urmă a vândut apartamentul proprietatea petiţionarilor către soţii R.C. şi R.A.
Deplasându-se la sediul notarului public I.M.C. (unde a fost autentificat contractul de vânzare - cumpărare), petenţii au constatat că, la dosarul notarial, existau două procuri prin care l-ar fi împuternicit pe A.R. să vândă apartamentul, procuri false, care nu au fost semnate de către petenţi şi care nu aveau apostilă. În privinţa procurii pretins date de către numita M.L. s-a invocat existenţa a două exemplare diferite, dar purtând acelaşi număr de înregistrare, verificările efectuate la notarul italian care ar fi întocmit în aparenţă aceste procuri relevând faptul că ele nu au fost redactate, semnate sau autentificate de către notarul menţionat.
Existând indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., de către notarul public I.M.C., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (căruia i-a fost trimisă plângerea prin declinare) a dispus reunirea acesteia cu dosarul având ca obiect sesizarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti privind efectuarea de cercetări faţă de acelaşi notar public cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În urma obţinerii avizului ministrului justiţiei pentru efectuarea urmăririi penale faţă de notarul I.M.C. şi a cercetărilor efectuate în cauză, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, prin ordonanţa nr. 1053/P/2007 din data de 12 august 2009, următoarele:
- scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului I.M.C. sub aspectul infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi aplicarea sancţiunii administrative a amenzii în cuantum de 1.000 lei;
- scoaterea de sub urmărire penală a aceluiaşi învinuit sub aspectul infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni sub aspectul laturii obiective, nerezultând că notarul ar fi înlesnit sau cunoscut activitatea de inducere în eroare desfăşurată de către A.R.;
- neînceperea urmăririi penale faţă de I.M.C. sub aspectul infracţiunii prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale conform art. 122 lit. d) C. pen.
- disjungerea cauzei privind pe numitul A.R. sub aspectul infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. art. 288 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi declinarea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti în vederea continuării cercetărilor.
Împotriva acestei ordonanţe, petenţii P.O. şi M.L. au formulat plângere în condiţiile prevăzute de art. 275 - 278 C. proc. pen. prin rezoluţia nr. 1463/II-2/2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea plângerii ca neîntemeiată.
Instanţa de fond, examinând plângerea în condiţiile prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., a reţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) s-a împlinit termenul de prescripţie, devenind incidente prevederile art. 122 lit. d) C. pen., actul pretins a fi încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legii datând din 28 august 2002.
În ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la înşelăciune se reţine că o eventuală participaţie a notarului public - la această faptă - autor fiind A.R. care i-a indus în eroare pe numiţii R.C. şi R.A. cu privire la calitatea de mandatar al proprietarilor apartamentului - în calitate de complice ar fi impus stabilirea unei înlesniri sau ajutor date cu intenţia numitului A.R. în vederea realizării rezoluţiei sale infracţionale.
Esenţial este, stabilirea împrejurării dacă înainte sau în timpul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 28 august 2002 între notarul I.M.C. şi numitul A.R. a existat o legătură de ordin subiectiv, legătură care a stat la baza actelor de executare de către notar şi a determinat un concurs efectiv al acestuia la inducerea în eroare a celor doi cumpărători.
Or, în cauza de faţă, nu există indicii din care să rezulte că a existat o înţelegere între pretinsul autor şi notarul public I.M.C.
Singurele elemente culpabile ce pot fi reţinute în sarcina notarului, sunt acelea că a luat în considerare două procuri care nu aveau apostilă, încălcându-se astfel prevederile art. 57 alin. (2), (3) din Legea nr. 236/1995 cât şi a prevederilor Convenţiei privind suprimarea cerinţei supralegalităţii actelor oficiale străine ratificată prin Ordonanţa nr. 66/1999.
Ca atare, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la înşelăciune, în mod corect s-a dispus scoaterea de sub urmărire penale.
În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), instanţa de fond a apreciat că sancţiunea administrativă a amenzii este suficientă în raport de împrejurările faptei şi de datele ce caracterizează persoana notarului I.M.C. Sub acest ultim aspect, se reţine lipsa de experienţă practică, împrejurarea că notarul nu a urmărit un scop pecuniar în detrimentul altor persoane, perioada lungă de timp de la data comiterii faptelor.
Pe de altă parte, petiţionarii nu au indicat motivele concrete pentru care au apreciat netemeinică soluţia dispusă de procuror sub aspectul infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În ceea ce priveşte nesoluţionarea laturii civile, instanţa de fond reţine că în cauză procurorul a dispus disjungerea faţă de numitul A.R., astfel încât cercetările vor continua şi doar finalizarea anchetei va putea stabili caracterul fals al înscrisului invocat.
Împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă au declarat recurs petiţionarii P.O. şi M.L., solicitând casarea acesteia şi, în cadrul rejudecării admiterea plângerii şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimatul notar public I.M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., rap. la art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte penale.
Actul de complicitate nu poate fi niciodată un act determinant al comiterii faptei, deoarece în acest caz se converteşte în instigare, după cum nu poate fi nici un act de săvârşire, de executare a acţiunii incriminate, întrucât în acest caz se converteşte în autorat.
Complicele este cel care pregăteşte realizarea faptei prevăzute de legea penală, i-a măsuri pentru ca ea să poată fi săvârşită, creează autorului condiţii propice pentru desfăşurarea activităţii sale.
Prin urmare complicele participă la săvârşirea infracţiunii prin activităţi indirecte şi imediate, atribuind contribuţiei sale caracterul unei participaţii accesorii, secundare.
Sub aspectul laturii obiective, pentru existenţa complicităţii ca formă a participaţiei penale este necesar:
- să se fi săvârşit de către autor o faptă prevăzută de legea penală;
- să se fi săvârşit de către complice, acte de înlesnire sau ajutor la comiterea acelei fapte;
- contribuţia complicelui să fi folosit efectiv la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
Pe de altă parte infracţiunea de înşelăciune presupune, sub aspectul laturii obiective, o acţiune de inducere în eroare iar sub aspectul laturii subiective aceasta se săvârşeşte numai sub forma de vinovăţie a intenţiei.
Analizând actele premergătoare efectuate în cauză, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute indicii care să justifice desfiinţarea soluţiei dispusă de procuror şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de notarul public I.M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
Nu rezultă existenţa unei înţelegeri între intimatul notar şi numitul A.R. - presupus autor al faptei de înşelăciune - cu privire la calitatea sa de mandatar al proprietarilor apartamentului în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust.
Astfel, cum reţine instanţa de fond, singura activitate ilicită ce poate fi reţinută în sarcina notarului este aceea că a luat în considerare două procuri ce nu aveau apostilă, încălcându-se prevederile art. 57 alin. (2), (3) din Legea nr. 36/1995. Pentru această faptă, însă, s-a dispus aplicarea unei sancţiuni administrative, urmare lipsei pericolului social al infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Pe cale de consecinţă, hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, neputând fi însuşite criticile formulate de recurenţii petiţionari.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va dispune respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de petiţionarii P.O. şi M.L. împotriva sentinţei penale nr. 328 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii petiţionari vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petiţionarii P.O. şi M.L. împotriva sentinţei penale nr. 328 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii petiţionari la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3939/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3727/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
