ICCJ. Decizia nr. 4639/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4639/2010
Dosar nr. 10504/1/2010
Şedinţa publică din 29 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată la data de 14 decembrie 2010 în dosarul penal nr. 34884.01/3/2009 (3029/2010), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, - a dispus, între altele, respingerea, ca nefondată a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de apelantul inculpat R.E., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpat şi a menţinut starea de arest preventiv a acestuia.
În motivarea încheierii, instanţa a reţinut că inculpatul-apelant R.E. a solicitat punerea în libertate provizorie sub control judiciar susţinând, în esenţă, că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., în sensul că infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată sunt pedepsite de lege cu închisoarea ce nu depăşeşte 18 ani şi nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să comită alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, sau că lăsat în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Constatând că cererea formulată de inculpatul R.E. îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, instanţa de prim control judiciar a admis-o în principiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 1608 C. proc. pen.
Pe fondul cererii, curtea de apel a reţinut că prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu la data de 9 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus în baza art. 1491 alin. (10) şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului R.E. pentru 29 de zile, de la 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv.
Pentru a lua această măsură preventivă, judecătorul fondului a reţinut că din datele existente în cauză rezultă indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. de natură a forma bănuiala raţională că inculpatul a săvârşit infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 42 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În fapt, s-a reţinut că, în perioada noiembrie 2007- aprilie 2009, la intervale diferite de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu scopul obţinerii de date informatice, constând în date de identificare ale unor instrumente de plată electronică utilizate pentru efectuarea de plăţi la POS şi cu încălcarea măsurilor de securitate, inculpatul a accesat fără drept sistemele informatice aparţinând unor companii farmaceutice din SUA care utilizau programul informatic „Emporo’s Merchant Soft" şi sistemele informatice aparţinând companiei Brandi Inc./Burger King din SUA care utilizau pachetul Software ALOHA pentru procesarea plăţilor cu cărţi de credit, precum şi contul e-mail bks01@brandicompanies.com, aparţinând numitului R.H., director la compania susmenţionată.
S-a mai reţinut că inculpatul R.E. a interceptat fără drept în perioada noiembrie 2007- aprilie 2009, la diferite intervale de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, transmisiile de date informatice între sistemele implicate în realizarea/autentificarea plăţilor cu cărţi de credit, cu ajutorul unei aplicaţii informatice (program informatic) tip „Keylogger", instalată de inculpat fără drept pe acele sisteme informatice.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., instanţa care a dispus arestarea preventivă a inculpatului, reţinând că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care a fost cercetat este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Sub acest ultim aspect s-a reţinut că gradul de pericol social sporit al activităţii infracţionale presupusă a fi săvârşită de inculpat rezultă, în principal, din siguranţa afişată de acesta în executarea actelor materiale care compun latura obiectivă a infracţiunilor reţinute în sarcina sa, atitudinea sa subiectivă de desconsiderare a valorilor sociale ocrotite - inviolabilitatea domiciliului informatic, a comunicărilor de orice tip, patrimoniul – care au urmări nefaste asupra încrederii şi stabilităţii de care trebuie să se bucure mediul economic şi de afaceri, circulaţia şi folosirea instrumentelor de plată electronică în realitatea fizică, ori pe Internet.
Făcând referire la conţinutul dispoziţiilor legale cuprinse în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de prim control judiciar a constatat că liberarea provizorie este o măsură facultativă, şi nu un drept al inculpatului, neputând fi luată această măsură în mod automat, după verificarea îndeplinirii condiţiilor formale prevăzute în textul de lege menţionat, ci trebuie să fie analizată oportunitatea luării acesteia şi prin raportare la dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., care reglementează scopul şi categoriile măsurilor preventive.
În opinia curţii de apel, în condiţiile în care legea nu limitează şi nici nu indică criteriile ce urmează a fi avute în vedere, instanţa urmează a se raporta la elementele ce privesc fapta săvârşită, gradul ei de pericol social concret, împrejurările în care a fost comisă, urmările produse şi persoana inculpatului.
Astfel, având în vedere natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului (infracţiuni de efectuare de operaţiuni frauduloase cu instrumente de plată electronică, deţinerea unui program informatic fără drept, spălarea banilor), gradul ridicat de pericol social al acestor infracţiuni, dat în primul rând de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, modalitatea de săvârşire – folosirea unui program informatic şi a cunoştinţelor dobândite de inculpat cu scopul obţinerii unor mijloace financiare în mod ilicit, – perioada de timp pe durata căreia s-a desfăşurat activitatea reţinută în sarcina inculpatului, în decursul a aproape doi ani, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, conduita inculpatului care pentru a-şi ascunde activităţile presupus ilegale a aruncat laptop-ul pe geam, pentru a nu putea fi recuperate bazele de date, siguranţa afişată de acesta în săvârşirea presupuselor infracţiuni, modul în care a desfăşurat activităţile de accesare a conturilor pentru a nu fi depistat, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului care, în contradicţie cu vârsta sa, a folosit cunoştinţele în domeniul informatic pentru a crea un prejudiciu societăţilor părţi vătămate, a încercat să dea o valenţă legală sumelor de bani pretins a fi obţinute prin crearea aparenţei că sunt provenite din veniturile familiei, curtea a apreciat că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului.
Aspectele favorabile, ţinând de persoana şi familia inculpatului, în opinia curţii de apel, nu pot fi avute în vedere în mod exclusiv, cu ignorarea circumstanţelor reale în care s-au comis faptele de care acesta este bănuit.
În ce priveşte durata rezonabilă a detenţiei, în conformitate art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanţa de apel a reţinut că trebuie apreciată în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele menţinerii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la comiterea unei infracţiuni după trecerea unei perioade de timp, nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii acesteia.
Raportându-se la cauza dedusă judecăţii, curtea de apel a constatat că există suficiente elemente ce impun în continuare privarea de libertate a inculpatului şi a invocat, în concret, gravitatea particulară a faptelor, modul de comitere a acestora, durata mare de timp în care s-au săvârşit pretinsele activităţi ilicite (aproape doi ani), urmările faptelor – crearea unui prejudiciu important societăţilor comerciale părţi vătămate, reacţia publicului la săvârşirea unor asemenea infracţiuni, tulburarea socială de natură a justifica o detenţie provizorie, pericolul efectiv ca odată pus în libertate, acuzatul să comită activităţi nelegale similare celor pentru care este cercetat, pericolul concret de sustragere de la cercetare penală şi, nu în ultimul rând, existenţa unui risc general ce derivă din natura activităţilor infracţionale ale inculpatului.
A concluzionat instanţa de apel că soluţia ce se impune a fi pronunţată în cauză este aceea de respingere ca nefondată a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.
Deliberând asupra stării de arest a inculpatului, instanţa de apel a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - nr. 326/D/P/2008 din data de 1 septembrie 2009, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.E. pentru săvârşirea infracţiunilor de acces fără drept în sisteme informatice în formă continuată, interceptarea fără drept de date informatice în formă continuată, efectuarea de operaţiuni frauduloase cu instrumente de plată electronică în formă continuată, spălare a banilor în formă continuată, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 42 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.E. pentru comiterea infracţiunii de deţinere fără drept a unui program informatic, date informatice, cod, parole cu scopul comiterii uneia din infracţiunile prevăzute de art. 42-45 din Legea nr. 161/2003, şi de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 700 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul R.E. la pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare cu executare în condiţiile art. 57, art. 71 C. pen. pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Verificând actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel a constatat că şi la acest moment procesual, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului R.E. se menţin şi impun, în continuare privarea de libertate, fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Astfel, probatoriul administrat până la acest moment procesual nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 143 C. proc. pen.
De asemenea, relevanţă sub aspectul incidenţei în cauză a prevederilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. s-a reţinut a avea şi faptul că a intervenit o hotărâre de condamnare a inculpatului în primă instanţă.
Curtea a constatat ca fiind incidente şi disp. art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., respectiv, că există date, că inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului şi că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa este mai mare de 4 ani, iar lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea acestei ultime condiţii, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor presupus a fi fost comise de inculpat, modalitatea concretă de săvârşite a acestora (folosirea unor programe informatice prin care au fost copiate date de identificare a cardurilor şi utilizatorilor conturilor de card), perioada mare de timp în care au fost comise actele materiale( 2007-aprilie 2009), ceea ce creează presupunerea întemeiată că inculpatul va mai săvârşi şi alte infracţiuni, atitudinea acestuia de desconsiderare şi ignorare a valorilor sociale pe care legea penală le ocroteşte, urmările nefaste asupra încrederii şi stabilităţii de care trebuie să se bucure mediul economic şi de afaceri, prin vătămarea intereselor unor cetăţeni titulari ai instrumentelor de plată electronică legal utilizate, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului care, în ciuda vârstei sale, s-a folosit de cunoştinţele dobândite în domeniu pentru a produce un prejudiciu extrem de ridicat societăţilor părţi vătămate şi a folosit această activitate pentru a dobândi numeroase bunuri de valoare, a căror provenienţă a încercat să o ascundă prin crearea aparenţei că acestea sunt în proprietatea membrilor familiei sau a altor persoane.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen. şi ale art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, curtea de apel a menţinut starea de arest a inculpatului R.E.
Împotriva dispoziţiilor din încheiere, vizând respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar şi menţinerea stării de arest preventiv a declarat recurs inculpatul care, prin apărătorul ales a solicitat casarea încheierii şi judecarea sa în stare de libertate. A învederat faptul că, la motivarea soluţiei de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa de apel în mod greşit a avut în vedere menţinerea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive, în cauză, nefiind dovedită nici una dintre cerinţele înscrise în art. 160b alin. (3) C. proc. pen. A mai susţinut inculpatul că nu există date că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau că, odată pus în libertate va mai comite alte infracţiuni.
În ultimul cuvânt, inculpatul a cerut să fie pus în libertate pentru a-şi continua studiile şi a fi alături de familie, arătând că a colaborat cu organele de urmărire penală, a recunoscut săvârşirea faptelor, iar laptop-ul l-a aruncat, nu pentru a ascunde activitatea infracţională desfăşurată, ci datorită faptului că s-a speriat de organele de poliţie.
Examinând încheierea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În ce priveşte cererea prin care recurentul inculpat a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă ca nefondată de instanţa de prim control judiciar, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de parchet şi de inculpat împotriva sentinţei penale nr. 700 din 23 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti prin care a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare cu executare în condiţiile art. 57, art. 71 C. pen.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin încheierea din data de 9 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 15165/3/2009 s-a dispus în baza art. 1491 alin. (10) şi art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului R.E. pe o durată de 29 de zile, de la 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv.
Pentru a lua această măsură instanţa a reţinut că din datele existente la acel moment al anchetei, au rezultat indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. de natură a duce la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 42 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 44 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În fapt, s-a reţinut că în perioada noiembrie 2007- aprilie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu scopul obţinerii de date informatice, constând în date de identificare ale unor instrumente de plată electronică, utilizate pentru efectuarea de plăţi la POS şi cu încălcarea măsurilor de securitate, recurentul inculpat a accesat fără drept, sistemele informatice aparţinând unor companii farmaceutice din SUA care utilizau programul informatic „Emporo’s Merchant Soft", sistemele informatice aparţinând companiei Brandi Inc./ Burger King din SUA care foloseau pachetul Software ALOHA pentru procesarea plăţilor cu cărţi de credit, precum şi contul e-mail bks01@brandicompanies.com, aparţinând numitului Rady Horsley, director al companiilor susmenţionate.
S-a mai reţinut că recurentul inculpat R.E. a interceptat fără drept în perioada noiembrie 2007 - aprilie 2009, la diferite intervale de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, transmisiile de date informatice între sistemele implicate în realizarea/autentificarea plăţilor cu cărţi de credit cu ajutorul unei aplicaţii informatice tip „Keylogger", instalată de recurent, fără drept, pe acele sisteme informatice.
Ulterior, prin rechizitoriul nr. 326/D/P/2008 din data de 1 septembrie 2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, recurentul inculpat a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru comiterea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 42 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., procurorul reţinând, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
În perioada noiembrie 2007-aprilie 2009, recurentul-inculpat, la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a accesat fără drept, cu scopul obţinerii de date informatice, constând în date de identificare ale unor instrumente de plată electronică utilizate pentru efectuarea de plăţi la POS şi cu încălcarea măsurilor de securitate, sistemele informatice prin care se realiza controlul terminalelor de plată cu cărţi de credit (POS – Point of Sale) instalate în punctele de vânzare ale mai multor companii farmaceutice americane, dispozitive a căror mentenanţă/administrare era asigurată de la distanţă, prin aplicaţia LogMein şi programul informatic „Emporo’s Merchant Soft".
S-a mai reţinut că, în perioada decembrie 2008 – aprilie 2009, în scopul obţinerii de date informatice şi cu încălcarea măsurilor de securitate, recurentul inculpat a accesat fără drept mai multe sisteme informatice aparţinând companiei Brandi Inc./Burger King din Statele Unite ale Americii, care utilizau pachetul software ALOHA pentru procesarea plăţilor cu cărţi de credit, precum şi contul de e-mail bks01@brandicompanies.com aparţinând numitului Randy Horsley, director de operaţiuni la compania menţionată.
De asemenea, în perioada noiembrie 2007 – aprilie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, recurentul inculpat a interceptat fără drept transmisiile de date informatice între sistemele implicate în realizarea/ autentificarea plăţilor cu cărţi de credit, cu ajutorul unei aplicaţii informatice tip „Keylogger", instalată de inculpat fără drept pe acele sisteme informatice.
Punerea în executare a ordonanţei provizorii nr.283 din data de 27 august 2009, confirmată prin încheierea nr.901 din 28 august 2009, în raport de adresa e-mail gestapo09@gmail.com folosită de recurent, a pus în evidenţă faptul că programul ARDAMAX Keylogger, rămas instalat pe 5 sisteme informatice, dintre cele iniţial compromise în perioada decembrie 2008 – ianuarie 2009 transmitea în continuare sesiunile de date interceptate în căsuţa de poştă electronică gestapo09@gmail.com.
Percheziţia informatică executată asupra mediilor de stocare a datelor informatice ridicate de la recurent a evidenţiat faptul că acesta deţinea un program informatic tip „Keylogger", adaptat şi configurat pentru interceptarea de date informatice, precum şi date informatice de natura celor care permit accesul la un sistem informatic.
În scopul obţinerii de beneficii materiale, recurentul-inculpat a vândut datele instrumentelor de plată electronică interceptate, către diferite persoane – rezidenţi în Statele Unite ale Americii – care le-au utilizat fraudulos, prin achiziţionarea de bunuri sau servicii sau prin efectuarea de retrageri de numerar de la bancomate.
Pentru a ascunde provenienţa ilicită a sumelor de bani obţinute cu titlu de plată din vânzarea datelor cărţilor de credit capturate din sistemele informatice infectate cu aplicaţiile tip „Keylogger", recurentul-inculpat a dispus, în perioada noiembrie 2007 – aprilie 2009, transferul cu privire la diferite sume de bani, prin circuite financiare cu numerar de tip Western Union, dar şi cu unităţi de valoare de tip „Webmoney" (create în scopul de a ascunde atât destinatarul şi expeditorul). Recurentul inculpat a achiziţionat şi înstrăinat diferite bunuri de valoare, precum autoturismul marca BMW 318 CI cu numărul de înmatriculare, în valoare de circa 8.000 euro, autoturismul marca Infinity FX45 cu numărul de înmatriculare în valoare de aproximativ 30.000 Euro, indigenizând astfel beneficiul realizat/încasat prin intermediul circuitelor financiare cu numerar de tip Western Union, ori implicând unităţi de valoare de tip „Webmoney", personal sau prin interpuşi.
Potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Alin. (2) al textului de lege sus-menţionat dispune că „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar trebuie să fie îndeplinite trei condiţii, două pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar cea de-a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite [art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.].
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie [art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.].
Îndeplinirea condiţiilor sus-menţionate nu conferă însă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie – concluzie la care a ajuns şi instanţa de prim control judiciar şi care se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., care prevede că „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda ...", instanţa de judecată având facultatea şi nu obligaţia de a dispune liberarea celui aflat în stare de arest preventiv. Instanţa poate refuza liberarea provizorie dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa de judecată constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea pe toată durata procesului a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Cu valoare de principiu, instanţa europeană a decis că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţie este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă. A mai stabilit Curtea, că gravitatea unei fapte penale poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând dispoziţiile cuprinse în legea naţională (art. 1602 şi următoarele C. proc. pen.) coroborate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţie la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că la acest moment, un control judiciar instituit în sarcina recurentului-inculpat ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi că se impune menţinerea măsurii arestării preventive dispusă faţă de acesta, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea infracţiunilor pentru care recurentul inculpat a fost trimis în judecată.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, aspectele favorabile ţinând de persoana recurentului-inculpat, nu pot fi avute în vedere în mod exclusiv, cu ignorarea circumstanţelor reale în care s-au comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă.
Înalta Curte nu consideră întemeiată susţinerea apărării în sensul că, la analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu trebuie avute în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor deduse judecăţii, ci numai datele ce caracterizează persoana inculpatului şi care justifică admiterea cererii. Dimpotrivă, Înalta Curte apreciază că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta recurentul-inculpat dacă ar fi pus în libertate – condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. – şi care a constituit unul din temeiurile legale ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
A decide altfel, în sensul solicitat de recurent şi anume, a analiza instituţia liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condiţiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. şi la datele ce caracterizează persoana inculpatului, înseamnă ignorarea cu bună ştiinţă a dispoziţiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, printre care şi acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal. Tot astfel, ar însemna ca analizând numai condiţiile menţionate în art. 1602 C. proc. pen., să se ajungă la punerea în libertate a unei persoane care, în raport de infracţiunile grave pentru care a fost trimisă în judecată (acces fără drept în sisteme informatice, interceptare fără drept de date informatice, efectuare de operaţiuni frauduloase cu instrumente de plată electronică, spălare a banilor, deţinere fără drept a unui program informatic, date informatice, cod, parole, cu scopul comiterii uneia din infracţiunile prevăzute de art. 42-45 din Legea nr. 161/2003, toate săvârşite în formă continuată), de modalitatea concretă în care se reţine că au fost comise şi de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, ceea ce este în disonanţă cu prevederile legale sus-menţionate.
Nu lipsită de relevanţă este împrejurarea că există date din care rezultă că, odată pus în libertate, recurentul inculpat va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, condiţie prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi care a constituit temei al luării măsurii arestării preventive a recurentului inculpat.
Astfel, aşa cum rezultă din actele de la dosar, pentru a-şi ascunde activităţile presupus ilegale, recurentul-inculpat a aruncat laptop-ul pe fereastră, punând astfel în imposibilitate organele de cercetare penală să recupereze bazele de date necesare pentru a contribui la aflarea adevărului în cauză. De asemenea, pentru a ascunde provenienţa ilicită a sumelor de bani obţinute cu titlu de plată din vânzarea datelor cărţilor de credit capturate din sistemele informatice infectate cu aplicaţiile tip „Keylogger" (program informativ deţinut de inculpat, adaptat şi configurat pentru interceptarea de date informatice) recurentul a dispus în mod repetat transferul cu privire la diferite sume de bani, prin circuite financiare cu numerar tip Western Union, dar şi cu unităţi de valoare de tip „Webmoney", create în scopul de a ascunde atât destinatarul, cât şi expeditorul, a achiziţionat şi înstrăinat bunuri de valoare, indigenizând astfel beneficiul realizat/încasat prin intermediul circuitelor financiare cu numerar sau implicând unităţi de valoare de tip „Webmoney", personal sau prin interpuşi.
În consecinţă, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală şi temeinică, în acest moment procesual nefiind oportună punerea în libertate provizorie sub control judiciar a recurentului inculpat.
Referitor la menţinerea stării de arest preventiv a recurentului-inculpat, Înalta Curte constată că şi sub acest aspect încheierea care face obiectul recursului de faţă este legală şi temeinică, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului se menţin şi impun în continuare privarea sa de libertate, fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen. la care trimite art. 3002 C. proc. pen.
Aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, probatoriul administrat până la momentul sesizării instanţei cu apelurile declarate de procuror şi de inculpat împotriva hotărârii pronunţate de tribunal, nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că recurentul a comis infracţiunile pentru care a fost cercetat şi, ulterior trimis în judecată, fiind îndeplinită condiţia înscrisă în art. 143 C. proc. pen.
De asemenea, sunt incidente şi dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen. în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă a recurentului-inculpat, în sensul că există date din care rezultă că inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, prin distrugerea mijloacelor de probă, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea acestei din urmă condiţii, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, trebuie avute în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor presupus a fi comise de recurent, modalitatea concretă de săvârşire a acestora – folosirea unui program informatic şi a cunoştinţelor dobândite de inculpat în scopul obţinerii unor mijloace financiare în mod ilicit – perioada mare de timp în care au fost săvârşite actele materiale ce intră în conţinutul constitutiv al faptelor 2007 - aprilie 2009-, urmările produse, constând în crearea de prejudicii importante unor societăţi comerciale, ceea ce creează presupunerea rezonabilă că inculpatul, odată pus în libertate, va săvârşi şi alte infracţiuni, reacţia publicului la comiterea unor astfel de fapte penale, tulburarea socială de natură a justifica o detenţie provizorie, pericolul concret de sustragere de la cercetarea judecătorească şi, nu în ultimul rând, existenţa unui risc general ce derivă din natura presupuselor activităţi infracţionale desfăşurate de inculpat.
Nu lipsit de relevanţă este faptul că, în cauză, s-a pronunţat deja o instanţă, care a dispus condamnarea inculpatului recurent la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare cu executare în condiţiile art. 57, art. 71 C. pen.
În ce priveşte perioada de 1 an şi 10 luni de când recurentul inculpat se află în stare de detenţie, Înalta Curte constată că nu poate fi apreciată ca nerezonabilă, dată fiind complexitatea cauzei, determinată de multitudinea de acte materiale pretins a fi săvârşite de inculpat într-un interval de timp de aproximativ 2 ani şi de numărul mare al persoanelor vătămate prejudiciate prin activitatea infracţională a acestuia.
În consecinţă, reţinând că în cauză sunt îndeplinite, atât cerinţele art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., cât şi exigenţele art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Înalta Curte constată că la acest moment procesual nu este oportună punerea în libertate a recurentului-inculpat şi luarea faţă de el a unei măsuri preventive mai puţin intruzive, concluzie la care în mod corect a ajuns şi instanţa de apel.
Faţă de cele ce preced, recursul declarat de inculpatul R.E. se priveşte ca nefondat şi se va respinge ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.E. împotriva încheierii din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 34884.01/3/2009.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4572/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 578/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
