ICCJ. Decizia nr. 871/2010. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 871/2010
Dosar nr. 213/99/2009
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursului penal de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 535 din data de 11 septembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia penală, s-au dispus următoarele:
A condamnat pe inculpatul G.N., fiul lui N. şi M., născut la 2 septembrie 1967 în mun. Iaşi, cu domiciliul în jud. Iaşi, studii 10 clase şi şcoală profesională, muncitor, necăsătorit, pentru săvârşirea infracţiunii de ";tentativă la omor";, prev. şi ped. de art. 20 rap. la art. C. pen., la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare.
Pe durata şi în condiţiile prev. de art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza disp. art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului G.N., iar în baza disp. art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive, respectiv de la 9 decembrie 2008 la zi.
În baza disp. art. 14, 346 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, a obligat inculpatul G.N. să plătească următoarele sume:
- 2.936,85 RON, către Spitalul Clinic de Urgenţă ";Sf. S. - Iaşi"; reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate cu partea vătămată C.G., sumă la care se va adăuga dobânda de referinţă a BNR calculată până la achitarea integrală a debitului;
- 225 RON, către Serviciul de Ambulanţă Jud. Iaşi, reprezentând cheltuieli de transport efectuate cu aceeaşi parte vătămată.
A constatat că partea vătămată C.G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza dispoziţiilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen., obligă inculpatul să plătească statului cheltuieli judiciare în sumă de 1.500 RON, din care 200 RON reprezintă onorariul avocatului desemnat din oficiu în faza de urmărire penală, ce va fi avansat Baroului de Avocaţi Iaşi din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Fapta inculpatului G.N., care în seara zilei de 7 decembrie 2008, a încercat să suprime viaţa părţii vătămate C.G., prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit în zona toraco-abdominală, cauzându-i leziuni care au fost de natură a-i pune viaţa în pericol, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ";tentativă la omor";, prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la 174 alin. (1) C. pen.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul G.N.N.
În motivele de apel, sentinţa a fost criticată sub următoarele aspecte:
Solicită schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tentativă de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) C. pen. întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor. Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea de omor se săvârşeşte cu intenţie, ori, în cauză nu s-a dovedit în niciun fel că inculpatul a încercat suprimarea vieţii părţii vătămate în acea seară. În susţinerea acestor afirmaţii, se reţine declaraţia părţii vătămate dată în faţa instanţei de fond, unde, aceasta arată că s-a certat cu inculpatul, a aruncat cu un lemn de la sobă în el şi luând un cuţit de bucătărie de pe sobă, l-a împins pe pat încăierându-se. În aceste împrejurări, se impune legitima apărare, având în vedere că partea vătămată a iniţiat întreg conflictul şi a fost cea care l-a agresat pe inculpat cu cuţitul, ignorând starea avansată de ebrietate în care acesta se afla. Nu există nicio probă cu privire la faptul că inculpatul a avut intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate, motiv pentru care fapta nu poate fi calificată ca infracţiune contra vieţii.
De asemenea, lipsa intenţiei inculpatului G.N. de a ucide partea vătămată, reiese şi din împrejurarea că, în ciuda faptului că aceasta i-a adresat injurii, s-au certat, au existat anumite discuţii, partea vătămată avea intenţia să se despartă de acesta, să rupă acea legătură de concubinaj, s-a opus ca în acea dimineaţă inculpatul să sacrifice în curtea casei sale un viţel. Inculpatul a ignorat poziţia părţii vătămate, motiv pentru care erau foarte supăraţi.
La un moment dat chiar, partea vătămată l-a ameninţat cu moartea spunându-i că îl omoară, aspect relatat şi de singurul martor prezent până la un moment dat în bucătăria unde s-a săvârşit fapta. De altfel, tot în declaraţia de la instanţa de fond, partea vătămată a relatat că nu-şi explică cum s-a întâmplat şi că ştie că s-a înjunghiat în zona stângă. Din încăierare, prin rostogolire şi în cădere, acest lucru este posibil. Inculpatul nu a ţinut nicio secundă cuţitul în mână, partea vătămată fiind cea care s-a rostogolit asupra acestuia. Inculpatul nu a făcut altceva decât să se apere.
Lipsa intenţiei de a ucide rezultă şi din faptul că inculpatul dacă ar fi dorit să suprime viaţa părţii vătămate, nu ar fi fost nevoie de mai multe lovituri de cuţit, putea să-i aplice mai multe lovituri într-o zonă vitală.
De asemenea, nu a fost vorba de 3 lovituri profunde ci de două, iar pe braţ partea vătămată a declarat că nu a avut nicio zgârietură.
Instanţa de fond, prin sentinţa apelată a considerat că sunt suficiente probele de la dosar, fără să aibă în vedere contradicţiile mai mult decât evidente între declaraţiile pe care singurul martor audiat le-a făcut. De altfel, acest martor a fost prezent până la un anumit moment, întrucât, aşa cum a declarat: ";au început să arunce cu bunuri din bucătărie unul în celălalt, eu mi-am luat copiii şi am ieşit afară de frică să nu fiu lovit. Eu nu am văzut când a fost lovită partea vătămată."; Deci nu se poate reţine că acest martor este un martor ocular la momentul săvârşirii faptei.
Partea vătămată de asemenea, a declarat că se enervează repede şi că a luat un cuţit de bucătărie şi l-a împins pe inculpat pe pat. De altfel, nu este singura dată când partea vătămată îl agresează pe inculpat. Cu un an în urmă, tot într-o încăierare i-a rupt piciorul inculpatului, aceasta fiind o persoană care reacţionează violent, enervându-se foarte repede.
De altfel, inculpatul, datorită stării de beţie şi în încercarea de a se apăra, nu a realizat că partea vătămată a fost tăiată, aflând acest lucru abia a doua zi dimineaţă, întrucât în acea seară a plecat la mama sa.
Pentru niciunul din cele două cuţite găsite nu s-a făcut o expertiză, cum nu s-a făcut o expertiză nici la faţa locului. Nu s-a stabilit cui aparţinea sângele din curte. Nu există o probă ştiinţifică care să-l incrimineze pe inculpat, ci numai declaraţiile contradictorii ale unui martor şi ale părţii vătămate, care, la urmărirea penală era supărată şi a vrut să se răzbune, iar în faţa instanţei de fond a dorit să îndrepte lucrurile, şi să ajute la stabilirea situaţiei de fapt.
În acea dimineaţă, inculpatul, trecând peste voinţa părţii vătămate, la rugămintea unei vecine - martora G.M., a cărei audierea a fost respinsă de instanţă -, a sacrificat un viţel, au intrat în bucătărie, au luat diverse obiecte, aşa explicându-se sângele de pe pragul uşii de la intrare, pe podeaua din bucătărie şi din curte. Drept răsplată martora i-a dat nişte carne, pe care inculpatul a pus-o într-un lighean în bucătărie. La momentul altercaţiei partea vătămată supărată că nu a fost ascultată, a aruncat ligheanul, aşa explicându-se urmele de sânge de pe pereţii din bucătărie.
În urma tăieturilor avute de partea vătămată pe corp, aşa cum s-a constatat în certificatul medico-legal, nu putea să ţâşnească sânge prin toată bucătăria, aceasta fiind îmbrăcată cu un tricou şi o bluză groasă. Datorită acestor haine, sângele care a curs în urma tăieturilor, s-a îmbibat şi nu a stropit bucătăria.
Nu există probe certe din care să rezulte vinovăţia inculpatului. Probele administrate în cauză nu sunt în măsură să convingă instanţa că inculpatul este vinovat de fapta reţinută în sarcina sa.
În apărarea susţinută pentru inculpat, s-au invocat disp. art. 44 alin. (3) C. pen. dispoziţii pe care înţelege să le susţină şi în faţa instanţei de apel.
Instanţa de fond a reţinut că violenţele exercitate de partea vătămată - tragerea de păr şi de haine - nu pot constitui acte de violenţă care să pună în pericol grav persoana inculpatului, însă, partea vătămată a declarat că a aruncat cu un lemn în inculpat, după care a luat cuţitul de bucătărie, fapt confirmat şi de martorul audiat.
A apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine legitim apărare.
Tribunalul a mai reţinut că inculpatul a declarat că partea vătămată l-a atacat cu cuţitul şi că aceste lucruri nu au fost dovedite, dar, nici martorul ocular nu relatează că inculpatul ar fi atacat-o pe partea vătămată cu cuţitul.
În speţa de faţă există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, fiind necesar a se fac aplicarea principiului ";in dubio pro reo";.
La individualizarea pedepsei instanţa de fond a reţinut că inculpatul pe întreg parcursul procesului penal a avut o poziţie de nerecunoaştere, însă inculpatul nu are ce să recunoască, nefiind vinovat de săvârşirea acestei fapte.
Având în vedere aceste motive, solicită admiterea apelului, schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, reţinând în favoarea inculpatului disp. art. 44 alin. (3) C. pen.
Faţă de situaţia prezentată, a solicitat instanţei să dispună achitarea inculpatului în baza disp. art. 11 alin. (2) lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 162 din data de 10 decembrie 2009 Curtea de Apel Iaşi, secţia penală pentru cauze cu minori, a dispus următoarele:
A respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul G.N., deţinut în Penitenciarul Iaşi, fiul lui N. şi M., născut la 2 septembrie 1967 în Iaşi, împotriva Sentinţei penale nr. 535 din 11 septembrie 2009 pronunţară de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 213/99/2009, sentinţă penală pe care a menţinut-o.
A menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus arestarea preventivă a inculpatului, de la 11 septembrie 2009.
A obligat pe apelant să plătească statului suma de 100 RON cu titlul de cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Aşa fiind, în cauză a fost dată o corectă încadrare a faptei în baza dispoziţiilor art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., iar solicitarea în apel de reţinere a dispoziţiilor art. 184 alin. (2) C. pen. este nefondată.
Neîntemeiat este şi motivul invocat de apelant privind aplicarea în cauză prevederilor art. 44 alin. (2) C. pen.
Împrejurarea invocată de inculpat privind agresarea sa cu un cuţit de către partea vătămată nu este dovedită, iar împingerea ori tragerea inculpatului de păr şi de haine nu reprezintă în sensul legii penale un atac material, direct imediat, injust de natură să pună în pericol persoana inculpatului.
Verificând hotărârea apelată şi sub aspectul tratamentului sancţionator aplicat inculpatului, Curtea constată că prima instanţă a efectuat o justă individualizare a pedepsei, atât sub aspectul cuantumului acesteia, cât şi ca modalitate de executare, fiind respect criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Înalta Curte, asupra recursului penal de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Împotriva deciziei penale mai sus-menţionată, în termen legal inculpatul G.N.N. a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
S-a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 14 în sensul că pedeapsa aplicată recurentului inculpat a fost greşit individualizată, solicitându-se a se da o mai mare relevanţă circumstanţelor reale ale faptei şi circumstanţelor personale ale recurentului, ca şi dispoziţiilor art. 74 - 76 C. pen. (circumstanţe atenuante judiciare) având drept consecinţă reducerea pedepsei sub minimul special şi aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, scopul pedepsei putând fi atins fără privarea de libertate a recurentului-inculpat.
Recursul declarat de inculpatul G.N.N. este nefondat, pentru următoarele motive:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivul de recurs invocat, cât şi din oficiu, ambele hotărâri conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au reţinut în mod corect situaţia de fapt şi au stabilit vinovăţia recurentului-inculpat pe baza unei juste aprecieri a materialului probator administrat în cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurent prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:
Se constată că ambele instanţe au făcut o justă individualizare a pedepsei atât sub aspectul cuantumului acesteia cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, s-a ţinut seama de gradul ridicat de pericol social al faptei comise prin ale cărei modalităţi de săvârşire s-a atentat la dreptul la viaţă, de urmările produse, precum şi de elementele ce caracterizează persoana inculpatului - atitudinea procesuală necorespunzătoare adoptată, nivelul de pregătite intelectuală, comportamentul în familie şi societate.
Toate aceste aspecte au fost avute în vedere la cuantificarea pedepsei aplicate inculpatului, căruia i s-a acordat suficientă clemenţă prin dozarea pedepsei în cuantum orientat spre minimul special prevăzut de textul sancţionator, apreciind corect că va fi în măsură să constituie o replică socială adecvată pericolului social concret al faptei şi făptuitorului şi va asigura realizarea scopurilor de exemplaritate şi educative ale pedepsei, dându-i posibilitatea unei resocializări viitoare pozitive.
În consecinţă, manifestările de clemenţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar face decât să încurajeze, la modul general, un astfel de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea corectă a legii.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. h), C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul formulat de recurent.
În baza art. 192 C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv onorariu apărătorilor din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva Deciziei penale nr. 162 din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 decembrie 2008 la 5 martie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 826/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 874/2010. Penal. Ameninţarea (art. 193 C.p.).... → |
|---|
