ICCJ. Decizia nr. 952/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 952/2010
Dosar nr. 7698/2/2009
Şedinţa publică din 12 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 335 din 18 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a hotărât admiterea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a recunoscut efectele Hotărârii penale nr. 003691 pronunţată de Curtea cu Juri a Arondismentului Administrativ Bruxelles, dispunând transferarea condamnatului M.V. (fiul lui G. şi R.) într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare.
S-a dedus perioada executată de la 18 august 2004 la zi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin sesizarea din 7 august 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a cerut instanţei recunoaşterea Hotărârii penale nr. 003691 a Curţii cu Juri a Arondismentului Administrativ Bruxelles punerea în executare a acesteia conform art. 145 din Legea nr. 302/2004 şi transferarea condamnatului M.V. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei aplicate.
A mai reţinut că instanţa belgiană l-a condamnat pe M.V. - cetăţean român la 20 ani închisoare şi la pedeapsa complementară de interdicţia ocupării unor funcţii publice, de a alege, de a purta decoraţii, de a fi jurat, expert, martor asistent, de a fi tutore sau curator pentru infracţiunile de furt calificat şi omor prevăzute de art. 66, 392, 393, 461, 463, 468, 471 C. pen. belgian.
În fapt s-a reţinut că în noaptea de 17/18 august 2004, condamnatul a ucis-o pe M.Z. şi i-a furat banii ce-i aparţineau.
Curtea de Apel Bucureşti a motivat că în cauză este îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. a) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferului de persoane condamnate, faptele condamnatului au corespondent în legislaţia penală română şi realizează conţinutul infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1), (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. c) şi art. 174 - art. 176 lit. d) C. pen.
A mai motivat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia Europeană asupra transferului şi art. 129 lit. a) din Legea nr. 302/2004 condamnatul fiind cetăţean român iar hotărârea de condamnare este definitivă de la 11 octombrie 2006.
Persoana condamnată nu şi-a dat consimţământul la transferare într-un penitenciar din România dar în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană.
În rezumat s-a conchis că sunt îndeplinite condiţiile art. 145 şi 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 pentru recunoaşterea efectelor hotărârii instanţei belgiene şi pentru transferul condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare.
Împotriva sentinţei a declarat recurs condamnatul – persoană transferabilă M.V.
În recursul lui s-a cerut, în esenţă, casarea sentinţei şi respingerea acordului statului român solicitat de transferare pentru executarea restului de pedeapsă în România întrucât nu şi-a dat acordul la transfer.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte observă că Serviciul Public Federal de Justiţie prin Direcţia Generală de Legislaţie şi a Libertăţilor, autoritate centrală desemnată de statul belgian în aplicarea dispoziţiilor convenţiilor internaţionale în materie penală a cerut ca cetăţeanul român V.M. – condamnat la 20 de ani închisoare de o instanţă din Belgia pentru omor şi furt calificat deţinut în prezent în penitenciarul V.S. (Belgia) – să fie transferat fără consimţământul său în România pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar românesc (f. 10 dosar parchet).
Ca temei al transferului autoritatea centrală a statului belgian solicitant a invocat Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, încheiate la Strasbourg la 21 martie 1983 şi a transmis autorităţii centrale a statului român solicitat documentele prev. de art. 6 paragr. 2 al Convenţiei.
În referire la această cerere autoritatea centrală a statului român – solicitat, M.J.L.C. prin Direcţia de Drept Internaţional şi Tratate – Serviciul cooperare judiciară internaţională în materie penală a transmis-o Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care a sesizat instanţa prin rezoluţia din 4 august 2009 cu recunoaşterea hotărârii Curţii cu Juri a Arondismentului Administrativ Bruxelles şi punerea în executare a acesteia conform art. 145 sau 146 din Legea nr. 302/2004.
Curtea de Apel Bucureşti a admis sesizarea astfel cum a fost sesizată.
Înalta Curte mai observă că România este parte la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate încheiată la Strasbourg la 21 martie 1983 din iulie 1996.
Potrivit art. 2 paragr. 2 al Convenţiei o persoană condamnată pe teritoriul unei părţi poate în conformitate cu dispoziţiile prezentei convenţii să fie transferată pe teritoriul altei părţi, pentru a executa aici condamnarea care i-a fost aplicată.
Art. 3 al Convenţiei reglementează „Condiţiile transferării" potrivit cărora condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare, hotărârea trebuie să fie definitivă, durata condamnării pe care condamnatul o mai are de executat să fie de cel puţin 6 luni, transferul să fie consimţit de condamnat.
Prin excepţia de la regula consimţământului la transfer al condamnatului, Protocolul din 18 decembrie 1997 la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate – ratificat de România 31 august 1999 prin Ordonanţa nr. 92/1999 – prevede la art. 3 paragr. 1 că statul de executare poate, la cererea statului de condamnare să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acestuia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acestuia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră.
Condiţiile formale ale aplicării acestei dispoziţii sunt potrivit paragr. 2 al art. 3 ca statul de condamnare să pună la dispoziţia statului de executare: o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate şi o copie de pe măsura de expulzare ori conducere la frontieră.
În cauză, din înscrisul aflat la fila 13 al dosarului întocmit de parchet rezultă că persoana condamnată M.V. a dat un aviz negativ cererii statului belgian solicitant de transferare în România.
Prin urmare este îndeplinită condiţia formală de transfer prevăzută la art. 3 paragraful 2 lit. a) din Protocol.
Înalta Curte observă că prin Hotărârea nr. O.E./4986029 Serviciul Public Federal de Interne – Direcţia Generală a Oficiului pentru Străini din Ministerul de Interne al Belgiei a dispus expulzarea lui M.V. de pe teritoriul Regatului Belgiei cu interdicţia de a veni timp de 10 ani. La fila 12 dosar s-a transmis de autoritatea centrală belgiană această hotărâre.
Prin urmare, în cauză sunt întrunite condiţiile art. 3 al Protocolului la Convenţie în sensul că în lipsa consimţământului condamnatului împotriva lui a fost dată o hotărâre administrativă de expulzare, urmare a condamnării.
Aşa fiind, hotărârea instanţei de fond de exprimare a acordului la transferarea condamnatului de către autoritatea belgiană pentru continuarea executării pedepsei în România este legală.
Înalta Curte mai observă că trimiterea instanţei de fond la unele texte legale în baza cărora se realizează transferul nu este în întregime adecvată fără ca aceasta să constituie în sine un motiv de casare.
Astfel obiectul solicitării formulate de autoritatea centrală belgiană se referă la transfer.
Transferul operează în baza Protocolului adiţional la Convenţia menţionată fiind realizate condiţiile legale ale acestuia pentru ca statul român să-şi dea acordul la transfer.
Art. 129 din Legea nr. 302/2004 la care referă instanţa fondului reglementează condiţiile transferului cu consimţământul condamnatului ceea ce n-a fost cazul în prezenta cauză, iar art. 149 din aceeaşi lege, de asemenea invocat în motivare inadecvat se referă la ipoteza unei cereri de transfer formulată de un resortisant român condamnat în alt stat şi nu la ipoteza reglementată în art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Faţă de considerentele mai sus expuse recursul condamnatului persoană transferabilă M.V. va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă M.V. împotriva sentinţei penale nr. 335 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4258/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 96/2010. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
