ICCJ. Decizia nr. 4258/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4258/2010
Dosar nr. 464/42/2010
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 102 Curtea de Apel Ploieşti a respins, în baza art. 2781 pct. 8 lit. a) C. proc. pen., ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.G. împotriva Rezoluţiilor nr. 757/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi nr. 379/II/2/2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti menţinând rezoluţiile atacate.
Pentru a pronunţa astfel, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut următoarele:
Prin plângerea formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen., petentul B.G., a criticat Rezoluţiile nr. 757/P/2009 din 26 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi nr. 379/II/2/2010 din 13 aprilie 2010 a Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, pentru nelegalitate şi netemeinicie. Petentul a susţinut că soluţia de neîncepere a urmăririi penale a intimatei R.N., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, este dispusă fără să se efectueze o analiză efectivă a probelor indicate în sesizarea sa, că argumentele nu corespund dispoziţiilor legale, şi nu s-a ţinut seama că în mod abuziv intimata nu a respectat Decizia nr. 1148 din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Prahova, respectiv nu a dispus începerea urmăririi penale faţă de intimatul P.D.I., aşa cum a dispus instanţa.
Petentul a arătat că a formulat plângere faţă de intimata făptuitoare pentru o singură infracţiune, aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) nu şi pentru infracţiunea de favorizare a infractorului (art. 264 C. pen.) cum s-a reţinut în rezoluţiile criticate.
Examinând plângerea petentului, instanţa de fond a constatat că prin Rezoluţia nr. 757/P/2009 din 26 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale a numitei N.R., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, cercetată sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 264 C. pen., întrucât faptele nu există.
În cuprinsul Rezoluţiei nr. 757/P/2009 s-a arătat că intimatei N.R. i-a fost repartizat spre instrumentare Dosarul nr. 3441/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, având ca obiect o altă plângere a petentului, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale fiind desfiinţată prin Decizia nr. 1148 din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Prahova, cauza fiind trimisă procurorului în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimatul P.D.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de calomnie prev. de art. 206 C. pen.
După efectuarea cercetărilor potrivit considerentelor deciziei de casare, intimata a dispus prin rezoluţia cu acelaşi număr din data de 09 octombrie 2009, neînceperea urmăririi penale faţă de P.D.l. cu motivarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, soluţie care a fost menţinută de primul-procuror şi de către instanţa de fond.
Având în vedere activitatea desfăşurată de intimată, Curtea a reţinut că aceasta a procedat conform dispoziţiilor art. 273 alin. (11) C. proc. pen., dispoziţiile instanţei fiind obligatorii numai sub aspectul faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă indicate, iar începerea urmăririi penale se dispune numai în condiţiile prevăzute de lege, aşa cum legiuitorul a prevăzut expres în textul de lege.
S-a mai arătat că, în acest sens, este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, care a statuat prin Decizia penală nr. 206 din 22 ianuarie 2008, într-o situaţie similară, că dispoziţia instanţei nu este obligatorie pentru procuror în sensul de a dispune începerea urmăririi penale, ceea ce este obligatoriu a fi respectat sunt dispoziţiile instanţei sub aspectul faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă indicate.
Totodată s-a mai reţinut că pentru existenţa infracţiunii sesizate de petent este necesar ca funcţionarul public să-şi exercite abuziv îndatoririle de serviciu, fie printr-o omisiune, -neîndeplinirea unui act -, fie printr-o acţiune, - îndeplinirea defectuoasă a unui act - care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane, elemente care nu sunt îndeplinite în cauză şi nu subzistă nici infracţiunea de favorizare a infractorului, neexistând o persoană care a săvârşit anterior o infracţiune, căreia intimata să-i fi acordat ajutor.
Plângerea formulată de petent împotriva acestei soluţii a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Rezoluţia nr. 379/II/2/2010 din 13 aprilie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, motivându-se că soluţia de neîncepere a urmăririi penale a intimatei N.R. este legală, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele obiective şi subiective ale faptelor reclamate şi din actele premergătoare efectuate, nu s-a făcut dovada că aceasta ar fi produs vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
Curtea de Apel Ploieşti analizând criticile formulate de petent, în raport de actele şi lucrările dosarului, a constatat că plângerea este nefondată respingând-o cu motivarea că magistraţii judecători şi procurori se supun numai legii, pronunţând soluţii în funcţie de probele administrate iar nemulţumirea părţilor faţă de soluţia adoptată şi etichetarea acesteia drept abuzivă şi partinică, fără a prezenta niciun element solid de natură să susţină această calificare nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii penale a procurorului care a dispus-o.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, petentul solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei penale recurate şi rejudecând să se admită plângerea, să se dispună desfiinţarea rezoluţiilor atacate iar intimata să îşi primească pedeapsa cuvenită prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În motivele de recurs petentul a susţinut, în esenţă, că sentinţa este străină unui adevărat act de justiţie, este rezumatul selectiv al celor două rezoluţii şi conţine multe inexactităţi.
Analizând motivele de recurs formulate de petent, Înalta Curte constată că acestea nu conţin nicio critică pertinentă pentru a examina, prin prisma acestora, legalitatea şi temeinica hotărârii atacate. Totuşi fiind vorba despre o sentinţă care se atacă direct cu recurs, în temeiul art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., va examina din oficiu, legalitatea şi temeinicia Sentinţei penale nr. 102 din 18 august 2010 a Curţii de Apel Ploieşti.
Astfel, petentul prin plângerile formulate împotriva Rezoluţiilor nr. 757/P/2009 şi respectiv nr. 379/II/2/2010, a solicitat antrenarea răspunderii penale a magistratului-procuror N.R., pentru aspecte ce ţin de măsuri dispuse de către aceasta în cadrul soluţionării unei cauze penale în care petentul a avut calitatea de persoană vătămată.
Înalta Curte reţine că intimata N.R. a interpretat corect dispoziţiile legale în materie, respectiv prev art. 273 alin. 11 C. proc. pen., care prevăd expres că începerea urmăririi penale se dispune în condiţiile prevăzute de lege şi că dispoziţiile instanţei sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală sub aspectul faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă indicate.
Cum nu s-a constatat nicio încălcare a atribuţiilor de serviciu din partea intimatei şi nu s-a făcut dovada vreunei vătămări a intereselor legale ale petentului, în mod corect Curtea de Apel Ploieşti a respins plângerea petentului, după o riguroasă analiză a activităţii magistratului-procuror.
Faţă de cele arătate mai sus, Înalta Curte urmează ca în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă recursul petentului. în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.G. împotriva Sentinţei penale nr. 102 din 18 august 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4257/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 952/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
