ICCJ. Decizia nr. 969/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 969/2010
Dosar nr. 2987/88/2008
Şedinţa publică din 30 martie 201.
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 325 din 24 noiembrie 2009, Tribunalul Tulcea, în temeiul art. 254 alin. (2) C.pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul L.D. la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. proc. pen. pe o durată de 2 ani.
În conformitate cu art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. proc. pen.
În conformitate cu art. 861, art. 862 şi art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei de 4 ani închisoare şi a pedepsei accesorii, sub supraveghere pe o durată de 6 ani, care constituie termen de încercare.
În conformitate cu art. 863 C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea;
- să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
A atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor revocării suspendării sub supravegherea executării pedepsei, prevăzute de art. 864 C. pen. cu referire la art. 83 C. pen.
S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat în perioada 25 noiembrie 2008 -22 decembrie 2008.
În conformitate cu art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească în folosul statului suma de 5.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul L.D. ocupa funcţia de preşedinte – director general al C.A.S. Tulcea. În calitatea de manager al sistemului, la nivel local, în conformitate cu prevederile art. II al contractului de management din 1 august 2005 încheiat între Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi inculpat, acestuia din urmă i-a fost încredinţată organizarea, conducerea şi administrarea C.A.S. Tulcea, precum şi gestionarea patrimoniului, a mijloacelor materiale şi băneşti.
Denunţătorul N.G.M. a fost administratorul cabinetului medical individual „Dr. N.G.M." S.R.L. din Sulina, funcţie deţinută în prezent de soţia sa. În luna august 2008, N.M., administratorul cabinetului medical individual din Sulina, a solicitat C.A.S. Tulcea, acordarea unei suplimentări de fonduri. Aceasta deoarece cabinetul medical, în baza relaţiilor contractuale cu C.A.S. Tulcea presta şi servicii medicale de urgenţă postspitalicească şi de transport medical. Sumele de bani pentru aceste activităţi erau stabilite pentru fiecare lună în parte, conform contractului şi se decontau lunar. Astfel, decontările se efectuau conform bugetului solicitat, iar eventualele depăşiri de buget trebuiau decontate prin regularizare.
N.M. a solicitat în august 2008 majorarea bugetului alocat cu 100.000 lei, sumă ce avea în vedere depăşirea bugetului aferent trimetrului al III-lea cu 68.000, precum şi sumele necesare trimestrului IV, iar în jurul datei de 16 octombrie 2008, a solicitat o nouă suplimentare, de aproximativ 60.000 lei.
Inculpatul L.D. l-a contactat telefonic pe doctorul N.G.M., spunându-i că trebuie să aibă o întrevedere pentru a stabili suma exactă de care avea nevoie ca suplimentare de buget. Cei doi s-au întâlnit în biroul inculpatului, la sediul C.A.S. Tulcea, în ziua de 16 octombrie 2008. Cu ocazia acestei întrevederi, conform declaraţiilor martorului N.G.M., inculpatul i-a pretins suma de 10.000 lei în schimbul suplimentării solicitate.
La 19 noiembrie 2008, inculpatul l-a contactat telefonic pe N.G.M., spunându-i că printr-o circulară a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, s-a dispus sistarea oricărei suplimentări de buget şi orice mutare de fonduri dintr-un cont în altul. În finalul convorbirii, au stabilit să se întâlnească pentru a mai discuta.
Cea de-a doua întâlnire a avut loc tot în biroul inculpatului, când acesta l-a asigurat pe N.G.M. că banii aferenţi lunilor noiembrie şi decembrie, respectiv suma de 52.000 lei îi vor fi alocaţi din fondul Ambulanţei Delta. Tot cu această ocazie, au stabilit să se întâlnească pe 24 noiembrie 2008, dată la care N.G.M. trebuia să-i aducă inculpatului suma de 10.000 lei şi să semneze actul adiţional la contract.
La data de 24 noiembrie 2008, N.G.M. a intrat în biroul inculpatului, au discutat despre faptul că actul adiţional era semnat de celelalte părţi, mai puţin de N.G.M., după care, martorul i-a înmânat suma de bani pretinsă de inculpat, făcând precizarea că nu a avut bancnote care să însumeze 10.000 lei, astfel că îi dă 8.100 lei şi 500 Euro. Inculpatul a afirmat că nu este nici o problemă şi a luat banii înmânaţi, mulţumindu-i, iar N.G.M. s-a dus să semneze actul adiţional nr. 4, conform înţelegerii.
În baza autorizaţiei emise de Tribunalul Tulcea, în ziua de 24 noiembrie 2008 a fost efectuată o percheziţie în biroul inculpatului L.D. unde, pe masa de lucru, în partea stângă, lângă monitorul unităţii de calcul, sub o coală de hârtie format A4, au fost găsite sumele de 8.100 RON şi 500 Euro.
În ceea ce priveşte actul adiţional nr.4, pe care martorul N.G.M. l-a semnat la 24 noiembrie 2008, după momentul înmânării sumei pretinse de inculpat, martora V.A. a arătat că a fost întocmit la data de 20 noiembrie 2008, pe ştampila aplicată menţinându-se data de 14 noiembrie 2008, deoarece aşa a solicitat inculpatul. Martora a mai arătat că la data de 20 noiembrie 2008, deşi avea cerere de concediu începând cu această zi, i s-a spus de către inculpatul L.D. să mai rămână la birou şi să întocmească Actul adiţional nr. 4, precum şi actul pentru diminuarea bugetului doctorului B.I. Tot la data de 20 noiembrie 2008, martora V.A. a transmis prin fax la Cabinetul doctorului N., din Sulina, Actul adiţional numărul 4, care era semnat de celelalte părţi, (reprezentanţii Casei de Asigurări de Sănătate Tulcea), mai puţin furnizorul de servicii.
Obiectul actului adiţional nr. 4 îl constituie suma de 52.000 lei, reprezentând cheltuielile aferente lunilor noiembrie şi decembrie 2008 (sumă luată din bugetul Ambulanţei Tulcea, prin dispoziţia inculpatului). Abia după semnarea acestui act, de toate părţile, deci inclusiv de furnizorul de servicii, se putea emite ordonanţarea de plată, ceea de înseamnă că înainte de a fi semnat şi de doctorul N.G.M. nu se putea emite ordonanţarea la plată.
Suma de 67.638 lei, ce a fost virată la 21 noiembrie 2008 cabinetului medical individual „Dr. N.G.M." reprezintă decontările pentru lunile ianuarie-septembrie 2008, în conformitate cu actul adiţional nr. 2 din 16 octombrie 2008.
Inculpatul L.D., audiat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată – întrucât nu a putut nega primirea banilor – a insistat să precizeze, inclusiv în notele scrise, dar şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, că nu a pretins aceşti bani şi nu a condiţionat acordarea suplimentării de fonduri de remiterea sumei de 10.000 lei.
În urma analizei materialului probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul L.D. există, a fost săvârşită cu vinovăţie în forma intenţiei directe şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Pentru aceste considerente, instanţa fondului a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii, iar ca modalitate de executare a dispus suspendarea sub supraveghere în conformitate cu dispoziţiile art. 86/1 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal prevăzut de art. 383 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA şi inculpatul L.D.
Apelul declarat de parchet a vizat netemeinicia pedepsei aplicate, cât şi nelegalitatea sentinţei, constând în omisiunea aplicării pedepsei complementare.
Apelul declarat de inculpat a vizat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, apreciind că nu există probe din care să rezulte săvârşirea infracţiunii de luare de mită, nici în modalitatea pretinderii şi nici în modalitatea primirii unei sume de bani în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu în vreun anumit fel.
În subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de luare de mită în cea de primire de foloase necuvenite.
Ca modalitate de executare s-a apreciat că dispoziţiile art. 81 C. pen. sunt incidente în cauză, solicitând aplicarea acestora în cazul condamnării la pedeapsa închisorii.
Prin Decizia penală nr. 81/P din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Constanţa a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpatul L.D. împotriva sentinţei penale nr. 325 din 24 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr. 2987/88/2008.
A desfiinţat, în parte, hotărârea apelată şi, rejudecând, a dispus:
În temeiul art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în actul de sesizare a instanţei în sarcina inculpatului L.D., din infracţiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. 2 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 256 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
În temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul L.D., pentru săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prev. şi ped. de art. 256 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 2 ani închisoare.
A aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) ( teza a II-a), şi lit. b) C. pen.
A menţinut aplicarea art. 861, art. 862, art. 863 C. pen. faţă de inculpat pe un termen de încercare de 4 ani.
A dedus perioada reţinerii si a arestării preventive a inculpatului de la 25 noiembrie 2008 până la 22 decembrie 2008.
A menţinut măsura obligării inculpatului L.D. de a nu părăsi ţara.
În temeiul art. 256 alin. (2) C. pen., a confiscat suma de 8.100 lei şi 500 Euro oferită inculpatului de făptuitorul denunţător N.G.M. şi ridicată ca mijloc de probă de organele de urmărire penală.
Au fost înlăturate din sentinţă dispoziţiile contrare prezentei decizii şi au fost menţinute celelalte dispoziţii.
În temeiul art. 189 alin. (2) C. proc. pen. a dispus plata din fondul Ministerului Justiţiei a onorariului cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 50 lei.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat în procesul penal au rămas în sarcina acestuia.
La pronunţarea acestei decizii, instanţa de prim control judiciar a reţinut că hotărârea primei instanţe îşi întemeiază dispoziţiile referitoare la încadrarea juridică şi dispoziţia de condamnare a inculpatului pe elemente de fapt ce rezultă din declaraţiile numitului N.G.M., atât cele consemnate până la începerea urmăririi penale pe parcursul actelor premergătoare, cât şi cele consemnate după începerea urmăririi penale până la emiterea rechizitoriului care cuprinde şi dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de făptuitorul denunţător N.G.M., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită întrucât există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, respectiv art. 255 alin. (3) C. proc. pen.
De asemenea prima instanţă a audiat, în calitate de martor, pe aceeaşi persoană dând elementelor de fapt relatate de acesta aceeaşi valoare probatorie cu cele rezultate din declaraţia unui martor imparţial şi fără interese în cauză, deşi cele susţinute de către acesta cu privire la starea de fapt de dinainte de aprobarea suplimentării de fonduri pentru cabinetul soţiei sale nu pot fi coroborate cu nici un alt mijloc de probă şi apar ca neverosimile in raport de atitudinea procesuală a denunţătorului.
Astfel, se constată că acesta, deşi a declarat în autodenunţ cât şi în celelalte declaraţii consemnate in cauză că încă din data de 19 noiembrie 2008 a fost contactat telefonic de către L.D. si că s-a întâlnit cu acesta în biroul inculpatului, inculpatul pretinzându-i o sumă de bani în sensul redistribuirii unei sume de bani în bugetul CAS Tulcea de la cele alocate contractului încheiat cu cabinetul medical Dr. I.B. la Cabinetul Medical Dr. N.G.M., aceste aspecte nu sunt confirmate de alte probe administrate în cauză şi apar ca neverosimile, întrucât se constată că denunţătorul a aşteptat până la momentul în care exista certitudinea suplimentării contractului cabinetului medical în care soţia sa avea interese şi apoi a formulat autodenunţul.
Se constată că nota de informare pentru efectuarea acestei realocări de fonduri a fost încheiată cu mult înaintea datei de 19 noiembrie 2008, urmându-şi traseul normal fiind aprobată suplimentarea sumei contractate cu cabinetul medical Dr. N.G.M. înainte chiar de data când denunţătorul susţine că a fost contactat de către inculpat.
Practic, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, executarea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului cu privire la redistribuirea de fonduri a constat în avizarea ca favorabilă a documentaţiei necesare luării deciziei de către organul colectiv de conducere a C.A.S. Tulcea şi ulterior în executarea formalităţii semnării din partea C.A.S. a actului adiţional nr. 4 la contract, semnare care a avut loc în data de 14 noiembrie 2008 cu câteva zile înainte de data când denunţătorul susţine că inculpatul i-a pretins o sumă de bani pentru executarea acestei atribuţii.
Ca atare, instanţa de apel constată că în cauză nu sunt probe legal administrate, pertinente, concludente şi verosimile din care să rezulte că înainte de exercitarea atribuţiilor de serviciu de către inculpat acesta să pretindă sau să primească vreo sumă de bani sau vreun alt folos.
În schimb, din probele administrate în cauză, respectiv din cele rezultate din procesul verbal de executare şi constatare a infracţiunii flagrante coroborate cu celelalte declaraţii administrate în cauză rezultă că, inculpatul L.D. a primit în mod direct suma de 8100 lei şi 500 Euro oferită de către făptuitorul denunţător N.G.M. după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat in temeiul acesteia, respectiv după ce a avizat favorabil documentaţia necesară unei redistribuiri de fonduri în favoarea unui cabinet medical unde făptuitorul denunţător avea interes, întrucât activitatea de medic de familie era desfăşurată de soţia sa.
Fapta inculpatul astfel cum este descrisă mai sus întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 alin. (1) C. pen. făcându-se şi aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în raport de calitatea funcţiei inculpatului preşedinte-director general al C.A.S. Tulcea, funcţie de conducere cu atribuţii de control la o instituţie publică, şi nu aceea de luare de mită prev. de art. 254 C. pen., întrucât primirea foloaselor a avut loc după îndeplinirea actelor de serviciu, iar elementul factual vizând modalitatea alternativă a pretinderii de foloase nu este dovedită în mod pertinent şi concludent, ea fiind afirmată doar de către făptuitorul denunţător pentru a justifica activitatea sa penală şi pentru a-şi ascunde posibil propria iniţiativă în iniţierea discuţiilor cu inculpatul, mai ales că făptuitorul a sesizat organele de urmărire penală doar după ce rectificarea de buget a fost aprobată practic de abia după ce şi-a realizat propriile interese vizând cabinetul unde funcţiona soţia sa şi în care iniţial funcţionase acesta din urmă.
Ca modalitate de executare a pedepsei, instanţa de prim control judiciar apreciază că suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este aptă să contribuie la reabilitarea şi reinserţia socială a inculpatului.
În raport de soluţia adoptată, apreciază instanţa de apel că apelul declarat de parchet apare ca nefondat, sub aspectul criticilor referitoare la netemeinicia pedepsei.
Reţine însă instanţa de prim control judiciar că apelul parchetului este întemeiat sub aspectul omisiunii instanţei de fond de a dispune confiscarea sumelor primite de inculpat de la denunţător, astfel încât, în baza art. 256 alin. (2) C. pen. a confiscat sumele de 8100 lei şi 500 Euro de la inculpatul L.D.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 385/3 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA – Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpatul L.D.
Criticile formulate de procuror vizează greşita schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, caz de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 17 C. proc. pen.
De asemenea, criticile formulate de procuror se referă şi la netemeinicia pedepsei aplicate, atât cu privire la cuantum cât şi la modalitatea de executare a pedepsei, caz de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen.
În recursul inculpatului sunt invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 12, 13, 17/1 şi 18 C. proc. pen., solicitând a se reţine că încadrarea juridică a faptei stabilită de instanţa de apel este corectă, însă arată că în raport de noua încadrare juridică a faptei se impune achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în sensul că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive, respectiv, vinovăţia.
Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare invocate conform art. 385/6 alin. (2) C. proc. pen., cât şi din prisma dispoziţiilor art. 385/9 alin. (3) C. proc. pen., apreciază Înalta Curte că doar recursul declarat de parchet este întemeiat şi numai în anumite limite, după cum urmează.
Reţine Înalta Curte că situaţia de fapt, modalitatea de comitere a faptei ca şi încadrarea juridică a faptei au fost corect stabilite de instanţa fondului care, în mod justificat, a apreciat că sunt întrunite în cauză elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod eronat instanţa de prim control judiciar a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de primire de foloase necuvenite, soluţie nesusţinută de materialul probator administrat în cauză.
Infracţiunea de primire de foloase necuvenite poate fi asemănată cu infracţiunea de luare de mită, însă între cele două infracţiuni există diferenţe substanţiale, cea mai importantă fiind cea referitoare la existenţa unei înţelegeri anterioare îndeplinirii sau neîndeplinirii de către funcţionar, a actului în scopul căruia a fost săvârşită infracţiunea, în cazul infracţiunii de luare mită, or, în cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite nu există o asemenea înţelegere între funcţionar şi beneficiarul actului, cel dintâi primind doar foloasele după îndeplinirea actului respectiv.
Revenind la cauza dedusă judecăţii, reţine Înalta Curte că modul în care a acţionat inculpatul, conturează convingerea instanţei că între inculpatul L.D. şi martorul N.G.M. a existat o asemenea înţelegere în baza căreia inculpatul a pretins şi primit suma de 10.000 lei de la martor pentru a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu.
Declaraţiile martorului N.G.M. sunt elocvente în acest sens, acesta declarând că la momentul în care inculpatul i-a pretins remiterea sumei de 10.000 lei pentru aprobarea suplimentării fondurilor, i-a făcut mai multe aluzii cu privire la faptul că avea cheltuieli mari cu membrii comisiei de doctorat de la o universitate din Republica Moldova unde îşi susţinea teza de doctorat.
Declaraţiile martorului N.G.M. se coroborează şi cu transcrierea înregistrării discuţiilor purtate între cei doi în mediul ambiental în ziua de 24 noiembrie 1008, când a fost remisă suma de 10.000 lei, ocazie cu care inculpatul a reluat discuţiile privind cheltuielile ocazionate de susţinerea tezei de doctorat, indicând numele restaurantului la care urmau să fie invitaţi membrii comisiei de doctorat, împrejurare ce denotă existenţa unei discuţii anterioare pe această temă.
De asemenea, atitudinea inculpatului de nerespingere a sumei remise de către martor, conduce la concluzia neechivocă a existenţei unui moment al pretinderii acestei sume.
Şi modalitatea încheierii actului adiţional de către inculpat conduce implicit la existenţa unei înţelegeri prealabile între cei doi, înţelegere pe care inculpatul a încercat să o ascundă tocmai prin înserarea în actul adiţional a unor aspecte necorespunzătoare adevărului.
Astfel martora V.A. a declarat în mod constant pe parcursul procesului penal că, deşi actul adiţional a fost încheiat la data de 20 noiembrie 2008, la cererea inculpatului, a aplicat pe act ca dată a întocmirii, data de 14 noiembrie 2008.
De asemenea, mai arată martora că tot în data de 20 noiembrie 2008, inculpatul a purtat o discuţie telefonică cu directorul B. pentru a obţine acordul acestuia pentru diminuarea bugetului alocat de CAS Tulcea şi a menţionat ca dată a întocmirii documentelor, data de 14 noiembrie 2008, tot la dispoziţia inculpatului.
Instanţa de prim control judiciar îşi întemeiază soluţia de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de primire de foloase necuvenite exclusiv pe împrejurarea că semnarea actului adiţional a avut loc la data de 14 noiembrie 2008, în pofida probelor existente la dosar, din care rezultă fără putinţă de tăgadă că întocmirea acestuia a avut loc la data de 20 noiembrie 2008, dată la care a fost transmis Cabinetului medical al martorului N.G.M. spre semnare.
Infracţiunea de luare de mită ca de altfel, toate celelalte infracţiuni de corupţie, este o infracţiune de pericol, astfel încât ea se consumă în momentul în care se realizează una din modalităţile alternative prevăzute de lege.
Referitor la cauza dedusă judecăţii rezultă din probele existente la dosar, că inculpatul L.D. a pretins suma de 10.000 lei înainte de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, infracţiunea consumându-se în acel moment, iar faptul că obiectul mitei a fost remis după întocmirea actului adiţional nu produce efecte în plan juridic.
Ca atare, reţine Înalta Curte, că fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, fapt pentru care va casa în totalitate Decizia penală atacată şi va menţine soluţia pronunţată de instanţa de fond, sub aspectul modului de soluţionare a laturii penale.
Faţă de soluţia adoptată, Înalta Curte reţine că recursul declarat de inculpat, în sensul achitării sale nu este fondat, aspectele invocate cu privire la existenţa unui „complot" pus la cale de martorii V.A. şi N.G.M. nefiind verosimile şi nici în măsură să conducă la adoptarea unei soluţii contrare celei pronunţate de instanţa de fond.
Întrucât instanţa de fond a omis să dispună confiscarea sumei de bani obţinută de inculpat din săvârşirea infracţiunii de luare de mită, Înalta Curte va înlătura această nelegalitate prin casarea în parte a sentinţei penale şi va dispune confiscarea de la inculpat a sumelor de 8.100 lei şi 500 Euro în favoarea statului.
Referitor la pedeapsa aplicată inculpatului de instanţa de fond, reţine Înalta Curte că a fost corect individualizată, în deplin acord cu criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei reglementate de dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Natura faptei comise, respectiv faptă de corupţie, modalitatea de comitere a faptei constând în atitudinea inculpatului de a pretinde şi primi foloase materiale pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, calitatea în care inculpatul a comis fapta, aceea de director a CAS Tulcea, sunt împrejurări care justifică pedeapsa aplicată atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare.
Este adevărat că fapta comisă de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social, însă la individualizarea pedepsei s-au avut în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, care este la primul conflict cu legea penală, având un comportament pozitiv înainte de săvârşirea infracţiunii, infracţiune în raport de care s-a apreciat că nu se impune stabilirea unei sancţiuni penale cu executare în regim de detenţie.
Înalta Curte, în propria analiză apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului este aptă să contribuie la atingerea scopului preventiv şi educativ al pedepsei, neexistând indicii care să impună înăsprirea sancţiunii penale nici sub aspectul cuantumului şi nici sub aspectul modalităţii de executare.
Faţă de gradul de instruire al inculpatului, Înalta Curte apreciază că reinserţia socială a acestuia se poate realiza fără privare de libertate, măsurile de supraveghere cărora trebuie să se supună fiind o garanţie că acesta nu va continua să comită fapte penale.
Reţine Înalta Curte că pedeapsa principală aplicată de instanţa fondului satisface funcţiile pedepsei, respectiv cea educativă, coercitivă şi de exemplaritate, fapt pentru care consideră că toate criticile formulate de parchet în acest sens, nu sunt întemeiate.
Faţă de toate argumentele prezentate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 385/15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., să admită recursul parchetului, va casa în totalitate Decizia şi în parte sentinţa penală în ceea ce priveşte neaplicarea dispoziţiilor referitoare la confiscarea specială şi rejudecând, va menţine sentinţa penală în ceea ce priveşte latura penală a cauzei.
Va dispune confiscarea sumelor de 8.100 lei şi 500 Euro de la inculpat.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În baza art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie - Serviciu Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 81/P din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Casează în totalitate Decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr.325 din 24 noiembrie 2009 a Tribunalului Tulcea numai în ceea ce priveşte neaplicarea dispoziţiilor referitoare la confiscarea specială şi rejudecând în fond:
Menţine sentinţa penală nr. 325 din 24 noiembrie 2009 a Tribunalului Tulcea în ceea ce priveşte latura penală a cauzei.
Dispune confiscarea sumelor de 8100 lei şi 500 Euro de la inculpatul L.D. ce au fost dobândite în mod vădit din săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei .
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 675/2010. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 4223/2010. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs → |
|---|
