ICCJ. Decizia nr. 1250/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1250/2011
Dosar nr. 2610/1/2011
Şedinţa publică din 29 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 17 martie 2011, Curtea de Apel Iaşi, ca instanţă de apel, în baza disp. art. 300/2 rap. la art. 160/b C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului inculpaţilor U.A., şi V.A.L., deţinuţi în penitenciarul Iaşi, măsură preventivă pe care a menţinut-o.
Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reţinut următoarele:
Cauza se află în faza procesuală a apelului declarat de inculpaţii V.A.L. şi U.A. împotriva sentinţei penale nr. 31 din 11 februarie 2011a Tribunalului Vaslui prin care aceştia au fost condamnaţi la pedepse cu închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori în formă continuată, cu reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen.
Inculpaţii au fost arestaţi preventiv prin încheierea nr. 22 din 11 august 2010 a Tribunalului Vaslui, în temeiul art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsura fiind dispusă în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecăţii, în acord cu dispoziţiile art. 136, art. 143, art. 148 lit. f), art. 1491, art. 151 C. proc. pen., şi în acord cu dispoziţiile art. 3001 şi 2 şi art. 160b C. proc. pen. Prin sentinţa penală de condamnare, în baza art. 350 C. proc. pen. s-a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor şi s-a dedus durata arestării preventive la zi, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
Astfel, s-a constatat de instanţa de apel că măsura arestării preventive a inculpaţilor este legală şi temeinică, dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale prin care este reglementată. Baza factuală care constituie premisa arestării preventive a inculpaţilor nu s-a modificat, pentru aceasta existând probe şi indicii temeinice care justifică bănuiala rezonabilă că inculpaţii au săvârşit infracţiunile pentru care sunt judecaţi în prezenta cauză, în sensul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen.. Temeiul de arestare iniţial, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent şi continuă să fundamenteze măsura arestării preventive a inculpaţilor, atât sub aspectul duratei pedepsei prevăzută de lege cât şi sub aspectul pericolului concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpaţilor o reprezintă pentru ordinea publică, prezervarea ordinii publice continuând să fie prevalentă datelor ce ţin de persoana inculpaţilor.
În opinia instanţei de apel, pericolul pentru ordinea publică se deduce din modalitatea şi împrejurările concrete în care se presupune că s-au săvârşit a faptele, modalitatea şi circumstanţele reale ale comiterii lor, natura şi gradul de pericol social a acestora, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, frecvenţa comiterii unor infracţiuni de acelaşi gen. Măsura arestării preventive nu încalcă prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor în comiterea infracţiunilor, elementele de fapt şi de drept ce trebuie examinate şi analizate în cazul măsurilor preventive, nefiind aceleaşi cu cele care trebuie examinate şi care fundamentează faptele şi vinovăţia inculpaţilor, în urma cercetării judecătoreşti şi care constituie obiect al judecăţii. în cazul măsurii arestării preventive se examinează indicii şi probe care justifică bănuiala rezonabilă de comitere a faptelor prevăzute de legea penală precum şi incidenţa cazurilor de arestare preventivă prev. de art. 148 C. proc. pen. care nu înfrâng prezumţia de nevinovăţie.
Cu privire la durata arestării preventive a inculpaţilor, curtea de apel a apreciat că raportat la fazele procesuale parcurse în dosarul penal, cât şi la complexitatea cauzei, ansamblul probator administrat şi celeritatea desfăşurării procedurilor, aceasta se circumscrie duratei rezonabile de arestare a inculpaţilor.
În opinia instanţei de apel, cum temeiul iniţial de arestare preventivă, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., subzistă şi în prezent, nu s-a modificat şi nu s-a schimbat aşa încât să devină incidente dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen. privind înlocuirea sau revocarea măsurii preventive, temeiul de arestare preventivă impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, pentru considerentele că prezervarea ordinii publice continuă să fie prevalentă datelor ce ţin de persoana inculpaţilor, în desfăşurarea procedurilor penale intervenind o hotărâre penală de condamnare chiar nedefinitivă, temei al legitimei privări de libertate conform art. 5 lit. a) CEDO, condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. fiind îndeplinite sub ambele aspecte, ca şi dispoziţiile art.160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Împotriva încheierii, inculpaţii au declarat prezentele recursuri motivele fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursurile inculpaţilor vor fi respinse ca nefondate pentru următoarele motive:
Inculpaţii au fost condamnaţi, în primă instanţă, la pedepse rezultante de 5 ani închisoare pentru infracţiuni prevăzute de Legea nr. 678/2001.
Împotriva sentinţei, inculpaţii au declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, având deja stabilit termen pentru judecarea pe fond a apelurilor.
Înalta Curte îşi însuşeşte argumentele expuse de instanţa de apel pentru menţinerea stării de arest, apreciind că nu se impune reluarea acestora, argumente pe care le completează după cum urmează:
Potrivit art. 300/2 cu referire la art. 160/b şi art. 160/h C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menţinerea arestării preventive.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel, motivat, a dispus legal şi temeinic menţinerea stării de arest a inculpaţilor deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile iniţiale care au determinat arestarea nu a dispărut [art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.] şi acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 5 ani, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpaţi, este de natură să justifice continuarea privării de libertate in condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului in cauza Wemhoff contra Germaniei.
În raport de gravitatea faptei pentru care inculpaţii au fost trimişi in judecată, şi condamnaţi în primă instanţă, dar mai ales a împrejurărilor concrete descrise în sentinţa instanţei de fond, corect instanţa de apel a reţinut că se impune continuarea privării de libertate.
Înalta Curte constată, de asemenea, că instanţa de prim control judiciar a motivat convingător îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru menţinerea stării de arest [art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen.).
Argumentele apărării pentru punerea în libertate a inculpaţilor (vârsta, garantarea prezentării la termenele de judecată, durata arestării) sunt neîntemeiate deoarece:
- elementele personale favorabile inculpaţilor au produs efecte juridice prin aplicarea unei pedepse rezultante reduse;
- în condiţiile condamnării în primă instanţă la pedeapsa de 5 ani închisoare, chiar dacă sentinţa nu este definitivă, durata totală a arestării nu a depăşit o durată care să poată fi apreciată ca nerezonabilă.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea duratei arestării prealabile trimiterii în Judecată (arestare provizorie în înţelesul jurisprudenţei CEDO) care are ca temei un mandat de arestare preventivă emis de un judecător în cursul urmăririi penale, de durata arestării postcondamnatorii, privarea de libertate având ca temei sentinţa primei instanţe de judecată prin care s~a dispus condamnarea inculpaţilor la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare. Aceste delimitări se impun a fi observate prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt prevăzute, distinct, temeiuri ale privării de libertate a persoanei:
Potrivit art. 5 „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;„
Or, în prezent, aşa cum s-a menţionat, a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa rezultantă a închisorii de 5 ani, hotărâre pronunţată de către „un tribunal competent" care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpaţi, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaţilor.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii-inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii U.A. şi V.A.L. împotriva încheierii din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 2720/89/2010.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de cate 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 29 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1249/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1251/2011. Penal. Cerere de liberare... → |
|---|
