ICCJ. Decizia nr. 1268/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1268/2011
Dosar nr. 2635/1/2011
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 22 martie 2011 Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 6914/110/2010 a dispus în temeiul art. 3002 C. proc. pen. coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului V.G.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel, a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 41/D din 08 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul penal nr. 6914/110/2010 s-a dispus condamnarea inculpatului V.G. la o pedeapsă rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
S-a reţinut în esenţă că în noaptea de 26/27 iunie 22010, în jurul orei 4, în timp ce se afla în discoteca din judeţul Bacău a intenţionat să ucidă partea vătămată C.I., înjunghiind-o cu cuţitul în zona abdominală, împrejurare în care i-a produs leziuni corporale de natură să-i pună în primejdie viaţa.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul.
Procedând din oficiu la verificarea măsurii arestării preventive a inculpatului Curtea a reţinut următoarele:
Existenţa unei hotărâri de condamnare, chiar şi nedefinitive, face ca legalitatea şi temeinicia măsurii preventive să fie verificată prin prisma conformităţii dreptului intern cu dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însăşi Curtea Europeană statuând în acest sens (hotărârea Benham împotriva Regatului Unit). Potrivit acestui text scopul măsurii este legitim dacă persoana privată de libertate este deţinută legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent, fiind respinse cererile provenite de la persoane care folosesc ca argument faptul că instanţele de apel au constatat că verdictul de vinovăţie sau pedeapsa, a avut la bază erori de fapt sau de drept.
S-a apreciat că orice modificare sau dispariţia temeiurilor care au determinat luarea măsurii, ivite în evoluţia procesului penal şi rezultând din probele administrate sau depăşirea limitei rezonabile a măsurii arestării preventive, conduc la o altă soluţie, dar în cauză, neintervenind astfel de situaţii, s-a considerat că se justifică pe deplin menţinerea în continuare a arestării preventive, în raport de gravitatea concretă extrem de ridicată a faptei reţinute în actul de sesizare şi pentru care s-a dispus condamnarea în primă instanţă, în cauză fiind incidente prevederile art. 160b alin. (3) C. proc. pen. şi art. 3002 C. proc. pen. împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul V.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursul declarat de inculpatul V.G. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin sentinţa penală nr. 41/D din 08 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul penal nr. 6914/110/2010 s-a dispus condamnarea inculpatului V.G. la o pedeapsă rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174- 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În sarcina acestuia s-a reţinut în esenţă că, în noaptea de 26/27 iunie 22010, în jurul orei 4, în timp ce se afla în discoteca din judeţul Bacău a intenţionat să ucidă partea vătămată C.I., înjunghiind-o cu cuţitul în zona abdominală, împrejurare în care i-a produs leziuni corporale de natură să-i pună în primejdie viaţa.
Înalta Curte, a reţinut că din probatoriul administrat în cauză până la acest moment a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă, şi faţă de care s-a şi dispus măsura arestării preventive. La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală şi nici în primă instanţă, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului întrucât s-ar fi antepronunţat.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul V.G., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel Bacău s-a conformat acestor dispoziţii după înregistrarea dosarului la instanţa de apel. De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Conform dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Prin încheierea atacată, instanţa de fond, constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul V.G. a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv infracţiuni, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de fond este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul V.G. a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în fata autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune [lit. c)].
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţiei], în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Tribunalul Bacău şi Curtea de Apel Bacău prin care s-a verificat legalitatea măsurii preventive şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunţată în dosarul nr. 6914/110/2010.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cerea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive este neîntemeiată, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este în faza apelului - Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie a inculpatului este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - iar arestarea preventivă nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul V.G.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat V.G. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.G. împotriva încheierii de şedinţă din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 6914/110/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1252/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1283/2011. Penal → |
|---|
