ICCJ. Decizia nr. 1365/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1365/2011
Dosar nr. 2357/2/2011
Şedinţa publică din 5 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011) s-a admis cererea formulată de inculpatul S.M.C. şi în baza art. 1602 şi art. 1602a C. proc. pen. s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului.
În baza art. 1602 alin. (3) C. proc. pen. şi a art. 1602 alin. (3)1 lit. c) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să respecte pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, următoarele obligaţii:
- să nu depăşească teritoriul României fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;
- să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţă, ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv secţia de poliţie în a cărei rază teritorială domiciliază inculpatul, conform planului de supraveghere întocmit de organul de poliţie, sau ori de câte ori este chemat;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura liberării provizorii, respectiv Curtea de Apel Bucureşti;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
- să nu se apropie de celelalte persoane cercetate în aceeaşi cauză, sau de martori şi nici să nu comunice cu aceştia.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 16010 C. proc. pen.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.M.C. îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, atât condiţia pozitivă prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., infracţiunea de trafic de influenţă fiind o infracţiune intenţionată, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, cât şi cerinţele negative, prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora „liberarea provizorie nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte."
În considerarea acestor din urmă condiţii s-a reţinut că din actele dosarului nu rezultă indicii care să justifice temerea că inculpatul ar săvârşi alte infracţiuni, dacă s-ar afla în libertate, având în vedere circumstanţele personale favorabile în sensul că nu este cunoscut cu antecedente penale, are resurse materiale, un domiciliu stabil, este de profesie avocat în cadrul Baroului Bucureşti, activând totodată, şi în domeniul financiar-contabil, iar din susţinerile sale - necontestate -reiese că este autorul a numeroase acte de caritate, a înfiinţat burse pentru actori tineri, fără posibilităţi materiale, a sponsorizat diverse evenimente artistice şi culturale, iar în luna ianuarie 2011 a finanţat cu suma de 50.000 Euro participarea României la finalele unui concurs de coregrafie de balet pentru elevi de liceu.
Totodată, s-a reţinut că inculpatul are în întreţinere 5 copii (dintre care doi din prima căsătorie) şi că, aşa cum rezultă din declaraţiile mamelor acestor copii, inculpatul se implică constant în activităţile de creştere şi educare a acestor copii, asigurând toate mijloacele financiare necesare în acest scop.
În egală măsură, s-a apreciat că cercetarea inculpatului în stare de libertate nu ar putea împieta buna desfăşurare a procesului penal avându-se în vedere, pe de o parte, faptul că urmărirea penală este aproape finalizată, mijloacele de probă neputând fi alterate sau distruse, iar pe de altă parte, lipsa indiciilor că inculpatul ar întreprinde acte de natură să influenţeze probatoriul cauzei.
Prin urmare, s-a apreciat că, din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., nu pot fi identificate argumente care să susţină o soluţie de respingere a cererii inculpatului.
Totodată, s-a reţinut că, deşi infracţiunea de care este acuzat inculpatul - în măsura în care se va dovedi că există şi a fost săvârşită cu vinovăţie - este gravă, afectând imaginea şi credibilitatea unor instituţii importante ale statului, cum ar fi A.N.A.F., Garda Financiară sau Administraţia Naţională a Vămilor, natura şi gravitatea faptei nu pot constitui criterii care să excludă, de plano, pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii.
Astfel, s-a apreciat că a considera că o persoană acuzată că a săvârşit o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la soluţionarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este o opinie ce contravine legii.
Pentru considerentele anterior menţionate, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de librare provizorie, dar şi a celor referitoare la temeinicia cererii, apreciind că scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei) poate fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii va fi din nou arestat.
Pe cale de consecinţă, prima instanţă a admis cererea şi a dispus punerea inculpatului în libertate provizorie sub control judiciar, instituind în sarcina acestuia obligaţiile prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., precum şi a celei prevăzute de art. 1602 alin. (3)1 lit. c) C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie care a criticat hotărârea atacată sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor negative prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. prin prisma gravităţii faptelor comise de inculpat şi a împrejurării că acesta s-a folosit de calitatea de avocat în comiterea faptelor.
Totodată, s-a invocat şi faptul că o astfel de măsură este inoportună având în vedere faptul că la dosarul cauzei există date că se exercită presiuni asupra denunţătorilor.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate, iar în rejudecare, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate de inculpatul S.M.C.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie este nefondat pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.
Inculpatul S.M.C. este cercetat în dosarul nr. 383/P/2010 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie sub aspectul săvârşirii a trei infracţiuni de trafic de influenţă, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 257 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 257 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 257 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real.
Prin încheierea de şedinţă din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în dosarul nr. 1892/2/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului S.M.C., pentru săvârşirea infracţiunilor mai sus menţionate, reţinându-se că în luna august 2009, inculpatul S.M.C. a primit de la denunţătorul C.A. suma de 50.000 Euro, prin intermediul SC A.E.L.T.D. - societate de tip off shore - pentru a interveni pe lângă comisari din cadrul Gărzii Financiare - Comisariatul General, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influenţă, pentru a nu se constata, cu prilejul unei verificări la firma la care denunţătorul era acţionar, fapte de evaziune fiscală şi de contrabandă.
S-a mai reţinut că în cursul lunii noiembrie 2010, inculpatul S.M.C. a pretins aceluiaşi martor denunţător suma de 30.000 de Euro din care a primit suma de 21.000 Euro pentru a interveni pe lângă comisari din cadrul Gărzii Financiare - Comisariatul General, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influenţă, pentru a nu fi constatate, cu prilejul verificărilor aflate în curs, fapte de evaziune fiscală şi de contrabandă la firma la care acesta era acţionar denunţătorul.
Totodată, s-a reţinut că în cursul aceleiaşi luni, inculpatul S.M.C. a acceptat promisiunea denunţătorului C.A. ca prin intermediul său să se remită suma de 1.000.000 Euro unei persoane din conducerea A.N.A.F., pretinzând pentru sine, în contul intervenţiei, un procentaj de 10%. În schimb, denunţătorul urma să fie protejat în activitatea de contrabandă cu ţigări pe care intenţiona să o desfăşoare printr-o fabrică clandestină situată în localitatea Videle.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub nr. 2357/2/2011, inculpatul S.M.C. a solicitat punerea sa în libertate sub control judiciar, în condiţiile art. 1602 C. proc. pen.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., dar şi cele de temeinicie întrucât se află în imposibilitate de a zădărnici aflarea adevărului în cauză, deoarece toate probele au fost deja administrate şi nici nu are cum să altereze conţinutul interceptărilor telefonice şi al înregistrărilor din mediul ambiental.
Inculpatul a mai argumentat că este singurul întreţinător al familiei sale, fiind tată a 5 copii şi că are o serie de credite bancare de achitat.
Totodată, a menţionat că nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere reputaţia şi poziţia sa socială deosebită, precum şi împrejurarea că în calitate de avocat şi, totodată, de contabil în domeniul financiar, a participat la susţinerea numeroase acte de caritate.
Prin încheierea din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2357/2/2011(1034/2011), care face obiectul controlului în cauza pendinte, s-a admis cererea formulată de inculpatul S.M.C. şi în baza art. 1602 şi art. 1602a C. proc. pen. s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului, instituindu-se în sarcina acestuia respectarea pe timpul liberării provizorii a obligaţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 1602 alin. (3)1 lit. c) C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor legale care reglementează liberarea provizorie sub control judiciar şi a criticilor formulate în recursul parchetului, înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie sub control judiciar dedusă judecăţii întruneşte toate cerinţele legale pentru a fi admisă, soluţia primei instanţe fiind temeinică şi legală.
În acest sens se reţine că dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului statuează că „ orice persoană arestată sau deţinută... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".
În dreptul naţional, dispoziţiilor art. 1601 C. proc. pen. stabilesc că ,,în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune".
De asemenea, dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. statuează că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Liberarea provizorie poate fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură distinctă, fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal, în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului în faza de urmărire penală şi instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive.
În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4)- s-a stabilit că cea de-a doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între trimiterea in judecată într-un termen rezonabil şi o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esenţă, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menţinerea în arest încetează a mai fi rezonabilă.
Aşadar, continuarea detenţiei nu se mai justifică intr-o speţă dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie( McKay împotriva Regatului Unit, nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006).
Din această perspectivă se constată că în mod constant, jurisprudenţa CEDO a statuat că la individualizarea măsurilor preventive, (liberarea provizorie fiind considerată o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive), se va respecta principiul proporţionalităţii măsurii preventive cu gravitatea acuzaţiei aduse unei persoane, respectiv cu cel al necesităţii unei astfel de masuri pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa.
Examinând actele dosarului, înalta Curte constată că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului S.M.C. este de natură să atingă scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., circumstanţele personale ale inculpatului constituind garanţii ale adoptării de către acesta a unei conduite adecvate faţă de procedura judiciară desfăşurată faţă de acesta, aptă să asigure normala desfăşurare a procesului penal.
Din această perspectivă, înalta Curte, în consonanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O. care a statuat că la luarea unei măsuri preventive, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968), consideră că în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar prevalente sunt datele care ţin de circumstanţierea persoanei inculpatului în raport de care se face evaluarea îndeplinirii condiţiei negative prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., în sensul că nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească adevărul prin influenţarea unor părţi, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.
În considerarea condiţiei negative prevăzute de textul de lege mai sus menţionat, Înalta Curte constată că în criticile formulate, parchetul a subliniat faptul că în raport de gravitatea faptei aflată în curs de judecată, cererea de liberare provizorie ar fi neîntemeiată.
În opinia Înaltei Curţi însă o asemenea apreciere este eronată deoarece ar institui o prevalentă de nedorit unor criterii subiective asupra celor obiective, reprezentate de cerinţele textului legal incident.
În acest sens, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., dar si cu practica instanţelor naţionale, înalta Curte consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepţie si că aceasta trebuie luată şi menţinută doar în situaţia în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speţei (cauza Wemhoff contra Germaniei).
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, si Hendriks împotriva Olandei, nr. 43.701/04, 5 iulie 2007).
Pe de altă parte, astfel cum s-a statuat constant în practica instanţelor, gradul de pericol social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urma fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.
În acest sens Înalta Curte apreciază ca fiind corectă argumentaţia primei instanţe în sensul că, deşi infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul S.M.C., în măsura în care se va dovedi că există şi că au fost săvârşite cu vinovăţie de acesta, sunt grave, afectând imaginea şi credibilitatea unor instituţii importante ale statului, cum ar fi ANAF, Garda Financiară sau Administraţia Naţională a Vămilor, natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii.
În plus, temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familiala, daca are cazier etc.
Or, în speţă, prin documentele depuse în probaţiune este dovedit că recurentul inculpat nu are antecedente penale, este cunoscut în societate ca o persoană integră, cu o conduită ireproşabilă, a avut o activitate meritorie ca avocat şi este tată a cinci copii, a beneficiat de stabilitate locativă, familială şi profesională.
În incidenţa acestor circumstanţe personale ale inculpatului trebuie evaluate şi inconvenientele detenţiei preventive care în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezintă o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, producând o ruptură în mediul familial şi profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească, în raport de avantajele pe care le prezintă aceeaşi măsură preventivă, respectiv, împiedică persoana suspectă să fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârşirea unor noi infracţiuni.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauza pendinte acuzarea nu a prezentat date concrete din care să rezulte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului, gravitatea faptei neputând constitui temei pentru menţinerea în continuare a stării de arest a inculpatului.
În concluzie, Înalta Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatului, aceasta este şi întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei), putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii va fi din nou arestat.
Pe cale de consecinţă, constatând că hotărârea atacată este temeinică şi legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011), privind pe inculpatul S.M.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1360/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1422/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
