ICCJ. Decizia nr. 1511/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1511/2011
Dosar nr. 3103/1/2011
Şedinţa publică din 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 07 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 356/36/2011, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul C.V., ca neîntemeiată.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat petentul inculpat C.V. să plătească statului suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 1 aprilie 2011 inculpatul C.V., a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul din 28 martie 2011 a Parchetului de pe lângă I.C.C.J. - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa, pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 C. pen., în Dosarul nr. 356/36/2011 al Curţii de Apel Constanţa a formulat cerere pentru liberarea sa provizorie sub control judiciar. În motivarea cererii, petentul inculpat C.V. a susţinut că, infracţiunea de trafic de influenţă, pentru care este cercetat în cauză, este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 10 ani şi, întrucât, nu este depăşită limita de 18 ani închisoare, prev. de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. aceasta este admisibilă în principiu. Cu privire la fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, raportat la cerinţele art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. s-a susţinut, în esenţă, că nu există date din care să rezulte că lăsarea sa în libertate l-ar predispune la săvârşirea de noi infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, experţi, prin alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau alte asemenea fapte, în condiţiile în care a recunoscut în totalitate faptele, a cooperat cu organele de anchetă la descoperirea tuturor făptuitorilor, aspect confirmat de solicitarea parchetului de a i se aplica prev. art. 19 din OUG nr. 43/2002, privind reducerea la jumătate a limitelor legale de pedeapsă. S-a mai invocat, în susţinerea cererii, că starea de sănătate este foarte precară datorită afecţiunilor grave de care suferă, respectiv cancer ganglionar, diabet zaharat de tip 2, hepatită cronică de tip B şi, urmare unui infarct miocardic i s-au implantat două stenturi, iar în stare de deţinere nu i se pot asigura medicamentele necesare şi nici administrarea corespunzătoare a lor. în acelaşi sens s-a susţinut că, în condiţiile menţionate dar şi a diminuării considerabile a pericolului concret pentru ordinea publică şi a inexistenţei temeiului de arestare preventivă prev. de art. 148 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cererea de liberare provizorie sub control judiciar este întemeiată şi a solicitat admiterea ei, angajându-se să respecte toate obligaţiile ce-i vor fi impuse. La dosarul cauzei au fost ataşate acte medicale ce atestă afecţiunile de care suferă inculpatul petent.
În Dosarul nr. 356/36/2011 al Curţii de Apel Constanţa, inculpatul C.V. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul din 28 martie 2011 al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 C. pen.
Ca situaţie de fapt, prin rechizitoriu, s-a reţinut că inculpatul C.V. i-a pretins denunţătoarei T.B. procentele de 25% şi respectiv 30% din cele două tranşe din despăgubirile în sumă totală de aproximativ 129.000 RON, pe care urma să le încaseze de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în temeiul Legii nr. 9/1998, în schimbul exercitării influenţei pe care a pretins că o are pe lângă funcţionarii din cadrul respectivei instituţii, pentru a obţine urgentarea soluţionării dosarului şi a încasat de la denunţătoare la data de 15 noiembrie 2010 suma de 39.400 RON şi suma de 65.000 RON la data de 28 februarie 2011.
Arestarea preventivă a inculpatului C.V. a fost dispusă prin încheierea nr. 20 din 1 martie 2011 a Tribunalului Constanţa şi a fost menţinută, conform prevederilor art. 3001 şi ale art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. prin Decizia penală nr. 1276 din 30 martie 2011 a I.C.C.J.
În cauză, cercetarea judecătorească nu a început, primul termen de judecată fiind fixat la 21 aprilie 2011.
Infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 C. pen., pentru care este trimis în judecată inculpatul C.V., este pedepsită de lege cu închisoarea de la 2 la 10 ani.
Limita maximă a pedepsei aplicabilă fiind sub limita de 18 ani închisoare prev. de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., curtea constată ca îndeplinită cerinţa privind limita legală de pedeapsă şi, că cererea de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului C.V. este admisibilă în principiu.
Din perspectiva cerinţelor prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., curtea a apreciat că, la momentul prezent, nu este oportună liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.V., cel puţin până la începerea cercetării judecătoreşti, în primă instanţă, când se administrează probatoriul pe baza căruia să se stabilească faptele, făptuitorii şi, dacă este sau nu cazul, să se antreneze răspunderea penală a acestora.
Chiar dacă inculpatul C.V. a cooperat cu organele de urmărire penală în sensul descoperirii tuturor făptuitorilor angrenaţi în activitatea pretins infracţională, instanţa de judecată trebuie să stabilească nemijlocit situaţia de fapt, dar şi poziţia fiecărui inculpat în raport de învinuirile aduse.
În condiţiile în care inculpatul C.V. este persoana care a negociat cu denunţătoarea direct termenii în care îi va oferi serviciile sale şi mai este cercetat pentru alte fapte asemănătoare, în legătură cu care s-au disjuns cercetările, este necesar, în vederea aflării adevărului, ca acesta să nu poată influenţa celelalte părţi în declaraţiile lor.
Necesitatea împiedicării inculpatului de a încerca, în orice fel, să denatureze adevărul, în faza cercetării judecătoreşti, inclusiv, cu privire la ceilalţi inculpaţi, justifică, în opinia curţii, inoportunitatea admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar la acest moment.
Starea de arest preventiv nu este o piedică în restituirea de către inculpat a sumelor încasate de la denunţătoare, el având posibilitatea să acţioneze în acest sens prin persoana mandatată ori, într-o atare ipoteză această împrejurare nu poate justifica admiterea cererii sale de liberare provizorie sub control judiciar.
Chiar dacă inculpatul a făcut dovada că suferă de nişte afecţiuni grave, în condiţiile în care nu s-a probat temeinic, eventual printr-o expertiză medico-legală că, nu poate suporta regimul privativ de libertate şi are asigurată supravegherea şi tratamentul în spitalul penitenciar, nu se poate dispune liberarea sa provizorie pe acest temei.
Împotriva acestei încheieri în termen legal, a declarat recurs, inculpatul C.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursul declarat de inculpatul C.V. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte, reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă. În alin. (2) al aceluiaşi text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive. Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice. îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragr. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie.
Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragr. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă. Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului C.V. întrucât este insuficient, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea acestuia în arest, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin rechizitoriul din 28 martie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.V. - fiul lui I. şi F., pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 C. pen.
Situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriul menţionat, pe baza probelor administrate la urmărirea penală referitor la inculpatul C.V., a constat, în esenţă, în aceea că acesta i-a pretins denunţătoarei T.B. procentele de 25% din prima tranşă, respectiv de 30% din cea de-a doua tranşă, reprezentând în total aproximativ 129.000 RON din despăgubirile în valoare de aproximativ 450.000 RON pe care aceasta urma să le obţină de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în baza Legii nr. 9/1998, în schimbul exercitării influenţei pe care a pretins că o avea pe lângă funcţionarii din cadrul acestei instituţii în vederea obţinerii urgentării soluţionării dosarului şi virarea efectivă în contul denunţătoarei a sumei de bani, inculpatul primind efectiv la data de 15 noiembrie 2010 suma de 39.400 RON şi suma de 65.000 RON la data de 28 februarie 2011.
Înalta Curte, reţine că din materialul probator administrat pe parcursul urmăririi penale - probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată, şi faţă de care s-a şi dispus măsura arestării preventive, însă la acest moment. Însă, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului întrucât s-ar fi antepronunţat.
S-a apreciat că, pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, Curtea considerând că nici o altă măsură preventivă,restrictivă de libertate, nu este suficientă, iar, menţinerea detenţiei preventive nu anticipează aplicarea pedepsei şi nici nu încalcă prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată respectiv, de trafic de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 C. pen., la împrejurarea că cercetarea judecătorească este la început, impunându-se administrarea probatoriilor, Înalta Curte, apreciază că există „date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, reţinând că la momentul depistării în flagrant a inculpatului, asupra acestuia s-au găsit înscrisuri sub semnătură privată cu privire la alte două persoane, în dreptul cărora erau menţionate sume de bani şi procentele de 25% şi respectiv 30% şi în legătură cu care, inculpatul a declarat că Ie-a ajutat anterior să obţină despăgubiri în condiţii similare cu acelea stabilite cu denunţătoarea din prezenta cauză, apreciindu-se că inculpatul pregăteşte săvârşirea de noi infracţiuni.
În aceste condiţii, Înalta Curte, apreciază că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva C.E.D.O. (inculpatul fiind arestat la data de 01 martie 2011, măsură menţinută prin Decizia nr. 1276 din 30 martie 2011 a I.C.C.J.), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Cu privire la afecţiunile medicale grave invocate de către inculpat, în condiţiile în care nu s-a efectuat o expertiză medico-legală care să stabilească expres că inculpatul nu poate suporta regimul privativ de libertate şi nu i se poate asigura supravegherea şi tratamentul în spitalul penitenciar, nu poate constitui temei al liberării provizorii sub control judiciar.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.V.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat C.V. va fi obligat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva încheierii de şedinţă din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 356/36/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1496/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 155/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
