ICCJ. Decizia nr. 1702/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1702/2011
Dosar nr. 483/59/2011
Şedinţa publică din 27 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele
Prin încheierea nr. l22/PI din 14 aprilie2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 483/59/2011, în temeiul art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.C.B. - născut la 20 ianuarie 1967 în localitatea Berzasca, jud. Caras - Severin, fiul lui I. şi M., domiciliat în localitatea Moldova Nouă, aflat în arestul secţiei 6 Poliţie Bucureşti, ca neîntemeiată.
În temeiul art. 192 alin. (2). C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin încheierea din 09 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 1249/2/2011 s-a dispus admiterea propunerii formulată de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., iar în temeiul art. 1491 C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen., art. 148 lit. f) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.C.B. pe o perioadă de 29 zile, de la data de 10 februarie 2011 până la 10 martie 2011, fiind emis mandatul de arestare preventivă din 09 februarie 2011.
Pentru luarea acestei măsuri s-a reţinut în fapt că: în perioada octombrie 2010 - ianuarie 2011, acţionând în cadrul grupului infracţional organizat, în calitate de lucrător vamal, şef de tură, a permis introducerea ilegală de ţigări în ţară, în mod susţinut, a împărţit mita rezultată în schimbul său cu lucrătorii de poliţie şi a încurajat traficanţii în comiterea actelor de contrabandă, asigurându-le totodată şi sprijin; în data de 05 ianuarie 2011, în jurul orelor 19,30, B.C.B., şef tură al lucrătorilor vamali din P.T.F. Naidaş, i-a remis investigatorului cu identitate reală G.H.C., desemnat şef de grupă în cadrul punctului de poliţie de frontieră, 550 euro şi 800 lei, din sumele de bani colectate pe parcursul acelei zile, de la traficanţii de ţigări, cu titlu de mită, pentru a fi împărţită lucrătorilor de poliţie din schimbul respectiv; în data de 09 ianuarie 2011, în jurul orelor 19,30, B.C.B., şef de tură al lucrătorilor vamali, i-a dat agentului de poliţie D.D., în prezenţa investigatorului cu identitate reală G.H.C. jumătate din sumele colectate de la traficanţii de ţigări, cărora le-a facilitat introducerea în ţară a diferite cantităţi de ţigări, pentru care se percepea, cu titlu de mită, 50 euro/ bax şi respectiv 1 euro/ cartuş. Suma primită de agentul de poliţie a fost de 940 euro şi 625 lei; în jurul orelor 19.50 B.C.B. i-a mai dat investigatorului cu identitate reală încă 150 euro şi 100 lei, rezultată din împărţirea banilor proveniţi de la traficanţii de ţigări cu titlu de mită; în data de 20 noiembrie 2010, i-a dat şefului de tură S.I.I., ofiţer de poliţie de frontieră, jumătate din banii colectaţi cu titlu de mită de la traficanţii de ţigări în P.T.F. Naidaş, pentru a fi împărţiţi lucrătorilor de poliţie de către acesta din urmă; în data de11 ianuarie 2011, în jurul orelor 06.00 i-a dat agentului principal de poliţie L.C.D., în prezenţa investigatorului G.H.C., suma de 525 euro şi 300 lei, reprezentând o jumătate din mita colectată de la traficanţii de ţigări pe tura de noapte, pentru a o împărţi poliţiştilor; în data de 07 ianuarie 2011, în jurul orelor 07.25, a împărţit cu L.D.C., suma de bani colectată din mita primită de la traficanţii de ţigări, în ultima parte a turei, atât lucrătorilor vamali, cât şi poliţiştilor revenindu-le câte jumătate din banii încasaţi; în data de 19 ianuarie 2011, în jurul orelor 07.15 a numărat banii colectaţi cu titlu de mită de la traficanţii de ţigări, în prezenţa investigatorului G.H.C. şi a lui M.V. şi i-a dat acestuia din urmă jumătate din sumă, pentru a o împărţi lucrătorilor de poliţie din schimbul de noapte.
Prin încheierea din 5 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 3103/2/2011, s-a dispus admiterea propunerii Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., prelungindu-se măsura arestării preventive, pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 10 aprilie 2011 până la data de 09 mai 2011 faţă de inculpatul B.C.B. şi s-a respins ca neîntemeiată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, formulată de acesta.
Curtea de apel a constatat că inculpatul „are vocaţie" de a beneficia de liberare provizorie sub control judiciar în raport cu dispoziţiile art. 1604 alin. (1) raportat la art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. privind maximul pedepsei prevăzute de lege, însă cererea nu este întemeiată, având în vedere natura şi gravitatea faptei pentru care este cercetat şi împrejurările concrete în care a fost comisă.
În acest sens, s-a reţinut că din întreg probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală rezultă indicii că inculpatul ar fi comis infracţiunile de aderare la un grup infracţional organizat şi luare de mită, în formă continuată prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 39/2003.
Din starea de fapt cu privire la care există indicii în cauză, instanţa a constatat şi că infracţiunile de care este acuzat inculpatul sunt grave, cu impact social deosebit, implicând activitatea mai multor persoane, iar lăsarea în libertate a acestuia nu ar face altceva decât să sporească sentimentul de nesiguranţă şi să conducă la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţia a organelor statului. în plus, s-a reţinut că asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, conduc la pericolul întreţinerii climatului infracţional, creând făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Mai mult, s-a apreciat că specificul valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul juridic al infracţiunilor imputate inculpatului constând in comportarea cinstită, onestă şi corectă a oricărui funcţionar public sau salariat în raporturile de serviciu ale acestora cu cetăţenii, dezinhibiţia cu care au săvârşit faptele, caracterul continuu al acestora, susţinând ideea unui potenţial infracţional ridicat, precum şi impactul social uriaş pe care acest gen de infracţiuni îl propagă în rândul opiniei publice, face ca prevalarea acestuia de circumstanţe personale, respectiv o viaţă de familie organizată, starea de sănătate a sa sau a membrilor familiei, studii, să nu poată justifica cercetarea sa în stare de libertate.
Împotriva încheierii nr. 122/ PI din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.C.B., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat, şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al articolului anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. 1 C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda"), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al articolului 1602 C. proc. pen. să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-1 împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date" conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus şi instanţa de fond - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului B.C.B., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
Se reţine, de asemenea, că susţinerea inculpatului în sensul că instanţa de fond nu a avut în vedere circumstanţele sale personale nu este întemeiată, având în vedere că acestea au fost analizate, însă nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.B..
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.B. împotriva încheierii nr. 122/ PI din 14 aprilie2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 483/59/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1648/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 204/2011. Penal → |
|---|
