ICCJ. Decizia nr. 1512/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1512/2011
Dosar nr. 3148/2/2011
(1346/2011.
Şedinţa publică din 13 aprilie 201.
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
I. Prin încheierea de şedinţă din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 3148/2/2011 (1346/2011) s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul G.V.
A obligat inculpatul la 100 lei, cheltuieli judiciare, avansate către stat.
S-a reţinut că la data de 10 decembrie 2010, sub nr. 255/45/2011, pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, a fost înregistrată cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul G.V., încarcerat în Arestul Secţiei 4 Poliţie Bucureşti, în baza M.A.P. nr. 120/U.P. din 23 februarie 2011 emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 1581/2/2011.
În motivarea cererii, s-a susţinut - în esenţă - că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru admiterea ei, atât în ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu, cât şi în ceea ce priveşte temeinicia, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
Prin încheierea de şedinţă din data de 01 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi în baza art. 42 C. proc. pen. a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 05 aprilie 2011, sub nr. 3148/2/2011.
La termenul din 06 aprilie 2011 a fost respinsă excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, apreciindu-se că art. 160/6 alin. (4) C. proc. pen. trebuie interpretat în corelare cu dispoziţiile art. 146 alin. (2), art. 149/1, art. 155 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că, instanţa învestită cu soluţionarea propunerii de arestare şi de prelungire a duratei acestei măsuri este competentă să soluţioneze şi cererile de liberare provizorie formulate în cauza respectivă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine că inculpatul G.V. este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 şi de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În fapt, s-a reţinut că inculpatul G.V., în calitate de lucrător de poliţie în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Albiţa, judeţul Vaslui, în repetate rânduri şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pretins, primit şi acceptat, direct sau indirect (prin intermediul colegilor de tură), sume de bani şi bunuri de la persoanele care au tranzitat frontiera în perioada noiembrie 2010 – ianuarie 2011, în scopul neîndeplinirii ori îndeplinirii unor acte contrare îndatoririlor de serviciu privind controlul la frontieră, respectiv de a nu efectua o verificare strictă asupra documentelor persoanelor şi autovehiculelor şi de a permite introducerea în ţară a unor produse accizabile.
În sarcina aceluiaşi inculpat s-a mai reţinut că a constituit, împreună cu alţi colegi de serviciu, un grup infracţional organizat, ce a acţionat în mod coordonat în scopul comiterii de infracţiuni de corupţie (luare de mită) pentru a obţine beneficii materiale.
Conform art. 160/1 C. proc. pen. privind modalităţile liberării provizorii, în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
Conform art. 160/2 C. proc. pen. privind condiţiile liberării, liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani [alin. (1)], iar liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte [alin. (2)].
În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererii, instanţa reţine că sunt întrunite condiţiile prev. de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., legea prevăzând pentru infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
În ceea ce priveşte fondul cererii, instanţa reţine următoarele:
Pe lângă condiţiile impuse de acest text de lege, trebuie verificat însă, dacă, aşa cum prevede art. 136 alin. (2) C. proc. pen., scopul măsurii preventive, circumscris în dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei), poate fi atins sau nu prin liberare provizorie sub control judiciar.
Această verificare se face prin raportare la criteriile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 C. proc. pen., ce au condus instanţa învestită cu soluţionarea propunerii de luare a măsurii arestării preventive la luarea faţă de inculpat a acestei măsuri de prevenţie.
Or, procedând la verificarea aspectelor menţionate anterior, instanţa apreciază că, în cauza de faţă, deşi cererea inculpatului este admisibilă în principiu, scopul măsurii preventive nu poate fi atins prin liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia, întrucât asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal impune judecarea în continuare a inculpatului în stare de arest, în condiţiile în care subzistă temeiurile arestării, prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Curtea are în vedere modalitatea concretă de săvârşire a faptelor reţinute (aceasta sunt de natură să producă îndoieli nu numai cu privire la onestitatea inculpatului şi a serviciului din care face parte, dar şi cu privire la mecanismul de funcţionare a organelor de control ale statului), perioada de timp în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, caracterul organizat, bine pus la punct al activităţii ilicite, numărul mare de persoane implicate , toate aceste elemente impregnând faptelor un pericol social concret ridicat şi reliefând totodată o periculozitate sporită a inculpatului.
Chiar dacă, în condiţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, astfel cum acest text este interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inculpatul arestat preventiv are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil şi de a fi eliberat în cursul procedurii, instanţa reţine că oportunitatea liberării provizorii sub control judiciar urmează a fi evaluată prin raportare la stadiul actual al procedurii, probaţiunea nefiind în acest moment finalizată, cu atât mai mult cu cât data emiterii mandatului de arestare preventivă este recentă, respectiv 23 februarie 2011, iar, pe de altă parte, durata arestării preventive a inculpatului nu este disproporţionată în raport de importanţa şi complexitatea cauzei, precum şi de gravitatea faptelor imputate.
Faţă de cele expuse anterior, Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul G.V.
II. Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat recurs inculpatul G.V., criticând-o ca netemeinică, solicitând casarea încheierii recurate şi rejudecând pe fond, admiterea cererii de liberare sub control judiciar formulată, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., respectiv că inculpatul nu este recidivist, nu exista date care justifica temerea ca va săvârşi o altă infracţiune, nu va încerca sa zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, nu va altera ori distruge mijloacele de proba sau prin alte asemenea fapte.
S-a arătat că, inculpatul este cercetat pentru infracţiunea de luare de mită, însă nu exista mituitor, singura probă a acuzării fiind declaraţia unui martor cu identitate protejată.
Se mai susţine că în data de 31 martie 2011 a fost audiat inculpatul, dosarul a fost finalizat, peste două zile inculpatul va pleca la Penitenciarul Iaşi, cauza urmând a fi soluţionată la Curtea de Apel Iaşi.
Se mai invocă circumstanţele personale ale inculpatului, are doar 24 de acte materiale iar în urma prezentării materialului de urmărire penală s-a constatat că sunt doar 12 acte materiale, nu are antecedente penale, are un copil de 6 ani în întreţinere iar soţia este bolnavă având cancer benign. A susţinut că inculpatul are caracterizări favorabile la dosar, anterior acesta a fost învăţător, că este bolnav, şi necesita tratament special in vederea evitării unui soc anafilactic. Faţă de aceasta ultima menţiune, apreciază ca ii este pusa viata in primejdie, existând la dosar acte în circumstanţiere.
Examinând actele şi lucrările dosarului, încheierea recurată, în raport de motivele de critică invocate, cât şi din oficiu sub toate aspectele, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere că recursul de faţă declarat de inculpatul G.V. se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins ca atare în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Aceasta întrucât, instanţa de fond a statuat în mod legal că deşi cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de recurentul inculpat G.V. este admisibilă în principiu, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., legea prevăzând pentru infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Pe fondul aceleiaşi cereri, pe lângă condiţiile impuse de acest text de lege, trebuie verificat însă, dacă, aşa cum prevede art. 136 alin. (2) C. proc. pen., scopul măsurii preventive, circumscris în dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei), poate fi atins sau nu prin liberare provizorie sub control judiciar.
Această verificare se face prin raportare la criteriile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 C. proc. pen., ce au condus instanţa învestită cu soluţionarea propunerii de luare a măsurii arestării preventive la luarea faţă de inculpat a acestei măsuri de prevenţie.
Aceeaşi primă instanţă a statuat, de asemenea în mod legal că deşi, în condiţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, astfel cum acest text este interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inculpatul arestat preventiv are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil şi de a fi eliberat în cursul procedurii, instanţa reţine că oportunitatea liberării provizorii sub control judiciar urmează a fi evaluată prin raportare la stadiul actual al procedurii, probaţiunea nefiind în acest moment finalizată, cu atât mai mult cu cât data emiterii mandatului de arestare preventivă este recentă, respectiv 23 februarie 2011, iar, pe de altă parte, durata arestării preventive a inculpatului nu este disproporţionată în raport de importanţa şi complexitatea cauzei, precum şi de gravitatea faptelor imputate.
Din acest ultim punct de vedere se reţine că inculpatul G.V., în calitate de lucrător de poliţie în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Albiţa, judeţul Vaslui, în repetate rânduri şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pretins, primit şi acceptat, direct sau indirect (prin intermediul colegilor de tură), sume de bani şi bunuri de la persoanele care au tranzitat frontiera în perioada noiembrie 2010 – ianuarie 2011, în scopul neîndeplinirii ori îndeplinirii unor acte contrare îndatoririlor de serviciu privind controlul la frontieră, respectiv de a nu efectua o verificare strictă asupra documentelor persoanelor şi autovehiculelor şi de a permite introducerea în ţară a unor produse accizabile.
În sarcina aceluiaşi inculpat s-a mai reţinut că a constituit, împreună cu alţi colegi de serviciu, un grup infracţional organizat, ce a acţionat în mod coordonat în scopul comiterii de infracţiuni de corupţie (luare de mită) pentru a obţine beneficii materiale.
Văzând şi dispoziţiile art.192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.V. împotriva încheierii de şedinţă din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 3148/2/2011 (1346/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1508/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 152/2011. Penal → |
|---|
