ICCJ. Decizia nr. 158/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.158/2011
Dosar nr. 32097/3/2010
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 228 din 29 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, în temeiul disp. art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul U.S. împotriva sentinţei penale nr. 600 din data de 13 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II a penală, în dosarul nr. 32097/3/2010.
În temeiul disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat apelantul revizuient la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 200 lei, urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
A. Prin sentinţa penală nr. 600 din 13 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată de condamnatul U.S. împotriva sentinţei penale nr. 930 din 15 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 708/2002, definitivă prin Decizia nr. 2119 din 08 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat următoarele.
La data de 01 iulie 2010 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, sub numărul 32097/3/2010, cererea de revizuire formulată de petentul condamnat U.S. cu privire la sentinţa penală nr. 930 din 15 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 708/2002, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2119 din 08 mai 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la data de 08 mai 2003.
La termenul de judecată din data de 13 septembrie 2010, instanţa a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulate de petentul condamnat U.S.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 930 din 15 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în dosarul nr. 708/2002, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2119 din 08 mai 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la data de 08 mai 2003 s-a dispus condamnarea petentului U.S. la o pedeapsă de 23 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prev. de art. 174 raportat la art. 176 lit. a) C. pen.
În susţinerea cererii de revizuire, petentul condamnat a arătat, în esenţă, că se face vinovat „în parte" de săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat şi a solicitat administrarea de probe noi în vederea reducerii cuantumului pedepsei aplicate pe care o consideră exagerată în raport cu fapta săvârşită, având în vedere că nu a folosit bara de fier la săvârşirea infracţiunii. Instanţa a motivat că din economia dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul. Din aceleaşi dispoziţii a rezultat, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cei condamnaţi pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. şi numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din acelaşi cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac, la alte situaţii privitoare la pretinsa nerespectare a unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau cu privire la raţionamente jurisdicţionale eronate este exclusă, în raport cu dispoziţiile procesuale menţionate şi cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia părţile interesate, care îşi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
Drept urmare, coroborarea acestor dispoziţii legale a impus concluzia condiţionării examinării temeiniciei hotărârii atacate de exercitarea cererii de revizuire în condiţiile legii, cu referire la dispoziţiile art. 393 şi art. 394 C. proc. pen. şi a inadmisibilităţii controlului judiciar, cu consecinţa respingerii cererii pentru acest motiv, în situaţia exprimării de către partea interesată a simplei nemulţumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie afirmării generice a nelegalităţii şi netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în dispoziţiile legale menţionate.
Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind vorba aşadar despre erori esenţiale de fapt, care afectează o hotărâre rămasă definitivă şi care nu pot fi probate decât ulterior, prin descoperirea unor fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la data soluţionării cauzei. Acest text este completat cu dispoziţia din alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căreia, acest caz, constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare". Din îmbinarea celor două dispoziţii cuprinse în art. 394 C. proc. pen. referitoare la cazul de revizuire numit - şi anume dispoziţia din alin. (1) lit. a) şi dispoziţia din alin. (2) - a rezultat că acesta este subordonat unei duble condiţii: descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
Cu toate acestea, chiar dacă necunoaşterea acestor fapte sau împrejurări trebuie înţeleasă în sens mai larg (nu doar ca o nemenţionare a lor în actele şi lucrările dosarului, ci şi ca o imposibilitate de dovedire a lor, cu consecinţa neluării lor în considerare la soluţionarea cauzei), s-a apreciat că este inadmisibil ca, prin promovarea unei cereri de revizuire să se obţină practic o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele ordinate.
Cererea de revizuire trebuie să privească fapte sau împrejurări noi, care să poată conduce la concluzia nevinovăţiei condamnatului revizuient, şi nu mijloace de probă, ca mod de completare a unor dovezi pe situaţii deja cunoscute şi verificate de către instanţele de fond şi de control judiciar. Or, în cauză, petentul condamnat a invocat în susţinerea cererii de revizuire chestiuni cunoscute şi verificate de instanţele ordinare.
Sub acest aspect, instanţa a mai reţinut că problemele de drept soluţionate cu ocazia judecării în fond a cauzei, cum ar fi participarea la comiterea faptelor, mijloacele folosite de revizuient şi corecta încadrare juridică a acestora nu pot fi repuse în discuţie prin intermediul unei cereri de revizuire, întrucât această cale de atac presupune o reexaminare în fapt a cauzei, cu scopul înlăturării erorilor judiciare. Or, motivul vinovăţiei „parţiale", invocat de revizuent, atâta timp cât aceasta putea fi dovedită în cadrul căilor de atac ordinare, nu poate constitui temei de revizuire.
Faţă de toate considerentele expuse mai sus, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulate de condamnatul U.S. cu privire la sentinţa penală nr. 930 din 15 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în dosarul nr. 708/2002, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2119 din 08 mai 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la data de 08 mai 2003. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuientul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
B. împotriva acestei sentinţe, a formulat apel condamnatul U.S., solicitând desfiinţarea ei şi în rejudecare admiterea cererii de revizuire.
Apărătorul desemnat din oficiu apelantului revizuient a învederat că cererea de revizuire nu este numai admisibilă ci şi întemeiată, iar în cauză se impune administrarea de noi probe în vederea reducerii cuantumului pedepsei aplicate în condiţiile în care petentul condamnat nu a săvârşit infracţiunea, astfel cum s-a reţinut.
Examinând sentinţa apelată din prisma criticilor aduse în contextul motivelor de apel, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în baza caracterului devolutiv al acestei căi de atac, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 930 din 15 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti (dosarul nr. 708/2002) - definitivă prin Decizia penală nr. 2119 din 08 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, inculpatul U.S. a fost condamnat la o pedeapsă de 23 ani închisoare pentru săvârşirea de omor deosebit de grav, prev. şi ped. de art. 174 rap. la art. 176 lit. a) C. pen.
Petentul condamnat a solicitat instanţei revizuirea acestei sentinţe, manifestându-şi nemulţumirea faţă de cuantumul ridicat al pedepsei închisorii aplicate, în raport cu modalitatea concretă de comitere a infracţiunii şi a solicitat administrarea de noi probe.
Analizând îndeplinirea condiţiei de admisibilitate a cererii de revizuire formulate, instanţa a concluzionat în mod corect cu privire la inadmisibilitatea acestei cereri, în împrejurarea în care motivele invocate de către petentul condamnat nu se înscriu în cele expres şi prevăzute de textul de lege ce reglementează cazurile de revizuire.
În baza propriului examen, instanţa de apel a constatat că, în prezenta cauză, chestiunile relevate de condamnat în sprijinul cererii de revizuire promovate nu au caracterul de fapte, împrejurări ce să nu fi fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, ci dimpotrivă au fost cunoscute şi verificate de instanţa ordinară, iar aspecte precum probleme de drept soluţionate cu ocazia judecării în fond a cauzei - participarea inculpatului la comiterea faptei, modalitatea concretă de comitere a acesteia, în planul mijloacelor folosite de revizuient, încadrarea juridică a faptei - nu pot constitui obiectul unei noi evaluări în cadrul procesual oferit de instituţia cererii de revizuire.
În mod just, instanţa fondului a considerat că aspectul vinovăţiei „parţiale", astfel cum a fost invocat de petent, nu poate semnifica motiv temeinic de revizuire, ştiut fiind că rolul acestei căi extraordinare de atac este acela de a atrage anularea hotărârii în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt, presupunând o examinare în fapt a cauzei, cu scopul înlăturării unor asemenea erori judiciare. Totodată, este fondată şi remarca făcută de judecător în cuprinsul considerentelor sentinţei apelate, în sensul că interpretarea in extenso a acestei căi de atac, la alte situaţii ce ar viza pretinsa nerespectare a unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau cu privire la raţionament jurisdicţionale eronate, este exclusă.
C. Împotriva acestei decizii condamnatul revizuient a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei respingeri a cererii, reiterând motivele din cererea introductivă şi apel.
Examinând recursul declarat de condamnatul revizuient, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor urma.
Astfel, cazurile de revizuire sunt prevăzute strict şi limitativ de dispoziţiile art. 394 C. proc. civ., acestea vizând descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cauza a cărei revizuire se cere, de către un martor, un expert sau un interpret; declararea ca fiind fals a unui înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, sau un membru al completului de judecată, procurorul şi persoana care a efectuat acte de cercetare penală să fi comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
În cauză, solicitările condamnatului de a se proceda la reaprecierea materialului probator administrat în cauză, întrucât nu se face vinovat decât „în parte" de săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat - având în vedere că nu a folosit bara de fier la săvârşirea infracţiunii -, solicitând administrarea de probe noi în vederea reducerii cuantumului pedepsei aplicate, pe care o consideră exagerată în raport cu fapta săvârşită, nu pot fi primite.
Înalta Curte apreciază că aceste susţineri nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac a revizuirii deoarece aspectele invocate, ce ţin de fondul cauzei, nu constituie un fapt sau o împrejurare care să nu fi fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi nu este posibil ca prin promovarea unei cereri de revizuire să se obţină practic o prelungire a probatoriului ce a fost cunoscut şi evaluat de către instanţa ordinară.
Întrucât aceste motive nu se regăsesc în cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege, în mod corect prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnatul U.S., având în vedere şi Decizia nr. LX din 24 septembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Pentru aceste considerente, cum aspectele invocate nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul revizuientului-condamnat.
În baza prev. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul revizuent condamnat la cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat U.S. împotriva deciziei penale nr. 228 din 29 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1544/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1645/2011. Penal. înlocuirea măsurii... → |
|---|
