ICCJ. Decizia nr. 1745/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1745/2011
Dosar nr. 3163/1/2011
Şedinţa publică din 29 aprilie 201.
Asupra recursului penal de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea de şedinţă din 30 martie 2011 pronunţată în dosarul nr. 13128/3/2010 (2746/2010), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatei L.G., arestată în baza mandatului de arestare preventivă nr. 268/UP din 20 noiembrie 2009 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt.
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 20 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatei în temeiul art. 149/1 C. proc. pen. raportat la art. 143 C. proc. pen., art. 148 lit. f) şi art. 151 C. proc. pen., emiţându-se mandatul de arestare preventivă nr. 268/UP din 20 noiembrie 2009.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. nr. 260/D/P/2009 din 15 martie 2010, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatei L.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc în formă continuată în stare de recidivă postcondamnatorie şi deţinere de droguri de mare risc în formă continuată în stare de recidivă postcondamnatorie, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. iar prin sentinţa penală nr. 652F din 26 august 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpata a fost condamnată la pedeapsa privativă de libertate de 10 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie şi, în temeiul art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea sa de arest preventiv.
S-a mai reţinut de asemenea că temeiurile de fapt şi de drept [prevăzute de art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.] avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpată se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a acesteia.
Împotriva acestei hotărâri, inculpata, în termen legal a declarat recurs prin care a solicitat în esenţă revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea sa în stare de libertate.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b din acelaşi cod.
Conform art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică o asemenea măsură, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea stării de arest preventiv.
Prin încheierea atacată, instanţa de apel constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpata L.G. a comis infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen., fiind îndeplinite cerinţele art. 148 lit. f) C. proc. pen., a dispus menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpata a fost iniţial arestată în vederea aducerii acesteia în faţa autorităţilor judiciare competente, existând motive temeinice de a bănui că a comis o infracţiune.
Ulterior, măsura arestării a fost menţinută în baza condamnării de un tribunal competent, în speţă de Tribunalul Bucureşti care a condamnat-o pe inculpată la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen.
Chiar dacă sentinţa penală nu a rămas definitivă, menţinerea arestării preventive a inculpatei este justificată, aceasta fiind trimisă în judecată pentru infracţiuni pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui, trebuie să fie avute în vedere atât datele personale ale inculpatului cât şi cele referitoare la infracţiunile de săvârşirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatei ar crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat în mod justificat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă şi sunt actuale confirmând în continuare privarea de libertate a inculpatei, respectiv infracţiunile de trafic ilicit de droguri de mare risc şi deţinere de droguri de mare risc deduse judecăţii sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea inculpatei în stare de libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Condiţia existenţei pericolului social pentru ordinea publică este îndeplinită având în vedere natura infracţiunilor pentru care inculpata este cercetată, gravitatea faptelor comise şi rezonanţa socială negativă a acestora în rândul opiniei publice.
În acest context, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei, care dă dovadă de perseverenţă infracţională, ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor societăţii.
Constatând că sunt întrunite atât cerinţele art. 3002, ale art. 160b alin. (3), art. 148 lit. f) C. proc. pen., precum şi ale art. 5 pct. 1 lit. a) şi c din CEDO, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata L.G. împotriva încheierii din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 13128/3/2010 (2746/2010).
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1739/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1758/2011. Penal → |
|---|
