ICCJ. Decizia nr. 175/2011. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 175/2011
Dosar nr. 5408/2/2010
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra cauzei penale de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 261/F din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul T.L., împotriva sentinţa penală nr. 100 din 14 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 100 din 14 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti au fost recunoscute efectele sentinţei penale nr. 533 din 14 noiembrie 2007 pronunţată de Audienţa Provincială din Madrid, Regatul Spaniei şi s-a dispus transferarea condamnatului T.L. în vederea continuării executării pedepsei principale de 20 ani închisoare, într-un penitenciar din România, întrucât infracţiunile pentru care a fost condamnat au corespondent în legislaţia română.
S-a mai arătat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004, deoarece conversiunea condamnării se realizează doar în cazul în care pedeapsa aplicată este incompatibilă cu legislaţia română, iar conform Deciziei nr. XXIII din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii cumulul aritmetic aplicat de statul de condamnare nu se înlocuieşte cu cumulul juridic consacrat de legea română în caz de concurs de infracţiuni.
Împotriva acestei sentinţei, a declarat recurs, în termenul legal, contestatorul condamnat T.L. criticând-o sub aspect de nelegalitate întrucât instanţa fondului, în mod greşit, a respins cererea reţinând că a fost condamnat pentru alte infracţiuni decât cele pentru care s-a emis mandatul de executare, precum şi că pedeapsa aplicată de statul spaniol este incompatibilă cu cea care ar fi fost aplicată în temeiul legislaţiei interne, fără să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru adaptarea pedepsei.
Analizând hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind fondat recursul, pentru următoarele considerente:
Pin sentinţa penală nr. 533 din 14 noiembrie 2007 pronunţată de Audienţa Provincială din Madrid, Regatul Spaniei, s-a dispus condamnarea inculpatului T.L. la două pedepse de câte 12 ani închisoare pentru două infracţiuni de agresiune sexuală consumată prevăzute de art. 178 şi art. 179 din Codul penal spaniol, o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de agresiune sexuală în grad de tentativă neagravată prevăzută de art. 178, art. 179, art. 16 şi art. 62 din Codul penal spaniol, o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de agresiune sexuală în grad de tentativă neagravată prevăzută de art. 178, art. 179, art. 180.5, art. 16 şi art. 62 din Codul penal spaniol, la două pedepse de 1 an închisoare, respectiv de 1 an şi 6 luni închisoare pentru două infracţiuni de vătămare prevăzute de art. 147 din Codul penal spaniol şi o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de furt prin violenţe şi intimidări prevăzută de art. 237 şi art. 242.1 din Codul penal spaniol, deci la o pedeapsă de 33 ani închisoare, reţinându-se, în final, că în raport de dispoziţiile art. 76 Codul penal spaniol, pedeapsa ce va fi executată nu poate depăşi 20 de ani de închisoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 100 din 14 martie 2009, rămasă definitivă prin nerecurare, a recunoscut efectele hotărârii de condamnare pronunţate de autorităţile judiciare spaniole şi a dispus transferarea condamnatului T.L. la un penitenciar din România pentru a executa pedeapsa principală de 20 ani închisoare, deducând perioada executată de la 12 aprilie 2006 la 15 iunie 2008 şi de la 16 iunie 2008 la zi. S-a reţinut că faptele comise de condamnat au corespondent în legea naţională, realizând conţinutul constitutiv al două infracţiuni de viol (părţi vătămate L.P.Z. şi M.G.D.) prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen. şi două infracţiuni de tentativă la viol (părţi vătămate M.B.M. şi C.S.H.) prevăzute de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. , cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 135 din 19 martie 2009 pentru o durată de 20 ani, rară să se facă referire la faptele de vătămare şi de furt prin violenţe şi intimidări, atât în hotărâre cât şi în mandat.
Astfel, autorităţile competente ale statului român, conformându-se dispoziţiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, au dispus în baza unei hotărâri judecătoreşti continuarea executării condamnării cu respectarea felului şi duratei prevăzute în hotărârea de condamnare.
Potrivit dispoziţiilor art. 146 alin. (1) din acelaşi act normativ, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze pedeapsa pentru faptele care au atras condamnarea la aceea prevăzută de legea română în cazul în care felul sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia internă.
Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română există în cazul în care durata pedepsei privative de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte fie limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani prevăzută de art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen., fie limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea, iar în cazul pedepsei rezultante aplicată concursului de infracţiuni atunci când aceasta depăşeşte limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală internă.
Potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) C. pen. pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, dar nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani stabilită în art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen.
Aşadar, dacă pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii, durata pedepsei rezultante este incompatibilă cu legislaţia română, devenind aplicabile prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004.
În speţă, condamnatului T.L. i-a fost recunoscută pedeapsă rezultantă de 20 de ani închisoare aplicată pentru comiterea a 4 infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, sancţiunea prevăzută de legislaţia română pentru infracţiunea de viol [art. 197 alin. (1) C. pen.] fiind închisoare de la 3 ani la 10 ani, iar pentru infracţiunea de tentativă la viol [art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C. pen.] închisoarea de la 1 an şi 6 luni la 5 ani.
Cu toate acestea durata pedepsei rezultante de 20 de ani închisoare aplicată de autorităţile judiciare spaniole nu este incompatibilă cu legislaţia română, întrucât nu depăşeşte maximul general al pedepsei închisorii de 30 de ani şi nici totalul pedepselor stabilite de instanţa de condamnare pentru infracţiunile concurente care este de 33 de ani închisoare, şi nici chiar suma pedepselor aplicate pentru cele patru infracţiuni reţinute în mandatul de executare al pedepsei închisorii emis în baza hotărârii române de recunoaştere, respectiv 28 ani şi 6 luni închisoare.
Reglementarea legii române privind cooperare internaţională în materie penală, se referă explicit şi exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni, respectiv sistemul cumulului aritmetic şi cel al cumulului juridic.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. XXIII din 12 octombrie 2009 a admis recursul în interesul legii, stabilind că în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să se observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.
Drept urmare, adaptarea, în condiţiile art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, a pedepsei de 20 de ani închisoare aplicate pentru faptele care au atras condamnarea la legislaţia statului român nu este posibilă întrucât durata pedepsei rezultante nu este incompatibilă cu legea penală română.
În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de fond nu a examinat toate apărările recurentului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, hotărârea atacată a fost redactată în termeni lapidari, însă acest aspect nu este de natură să afecteze valabilitatea soluţiei pronunţate şi să conducă la casarea sentinţei, din moment ce judecătorul a analizat - este adevărat, într-un mod sintetic - prevederile art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, iar pe de altă parte, argumentele reţinute de prima instanţă sunt completate de considerentele prezentei decizii, ţinând seama şi de caracterul devolutiv integral al recursului penal de faţă, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen.
Pentru considerentele dezvoltate anterior, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de contestatorul condamnat T.L.
În raport de soluţia ce se va pronunţa, instanţa îl va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat T.L. împotriva sentinţei penale nr. 261/F din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1749/2011. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 1778/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
