ICCJ. Decizia nr. 1818/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1818/2011
Dosar nr.6411/100/2008
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra recursului penal de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 300 din 15 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 6411/100/2008, s-a respins cererea formulată de inculpatul T.D.D. prin apărător având ca obiect schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen. şi, în consecinţă, a fost condamnat inculpatul T.D.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. ca urmare a schimbării încadrării juridice, dispusă în temeiul art. 334 C. proc. pen., din concursul de infracţiuni prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. şi de art. 239 alin. (3) C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe timp de 2 ani, cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen.
- conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, prevăzută de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 modificată, la pedeapsa de 8 luni închisoare cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen.
În temeiul art. 33 lit. a) şi b) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe timp de 2 ani în condiţiile prevăzute de art. 71, 64 lit. a) teza a II-a C. pen.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii pe timp de 24 de ore din data de 07 februarie 2007.
În temeiul art. 14 C. proc. pen., art. 998 C. civ., a fost admisă în parte cererea formulată de partea civilă C.G.S., domiciliat în comuna M., judeţul Maramureş şi a fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile reprezentând daune materiale şi morale în favoarea acestuia, după cum urmează:
- 14.868 RON despăgubiri civile reprezentând daune materiale;
- 30.000 RON despăgubiri civile reprezentând daune morale.
A fost respinsă cererea formulată de partea civilă C.G.S. având ca obiect obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice lunare.
A fost obligat inculpatul să plătească cheltuielile de spitalizare ocazionate cu internarea părţii civile C.G.S., după cum urmează:
- suma de 2.937,58 RON către partea civilă S.J.U. "D.C.O." Baia Mare;
- suma de 7.226,94 RON către partea civilă S.C.R. Cluj Napoca;
- suma de 312 RON către partea civilă S.M.U. "D.C.P." Cluj Napoca;
- suma de 2.847,19 RON către partea civilă S.C.U. "D.O.F." Cluj, pentru fiecare dintre sumele mai sus-menţionate cu dobânda legală ce s-a dispus a fi calculată de la data rămânerii definitive a prezentei, până la completa achitare.
În temeiul art. 193 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă C.G.S. în sumă de 2.886,98 RON.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 3.700 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 1/P/2007 din 10 noiembrie 2008 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.D.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de: tentativă la omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 176 lit. f) C. pen.; ultraj, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 239 alin. (3) C. pen. şi conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, faptă prevăzută şi pedepsită de 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 modificată, cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) C. pen.
În esenţă, în actul de trimitere în judecată, s-a reţinut că în noaptea de 2/3 ianuarie 2007, inculpatul T.D.D. a condus autoturismul marca "S." pe strada M. şi pe strada B. din oraşul Borşa - cu o alcoolemie de 1,40 gr ‰ şi, cu intenţie, a încercat să suprime viaţa părţii vătămate C.G.S. pe care l-a lovit, comprimându-l de un zid din beton, cauzându-i leziuni ce i-au pus viaţa în primejdie şi care au necesitat pentru vindecare 130 - 150 zile îngrijiri medicale.
Din coroborarea probelor administrate în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:
În noaptea de 2/3 ianuarie 2007 în jurul orelor 1,00, echipajul mixt de poliţie alcătuit din partea vătămată C.G.S. - agent şef adjunct la Poliţia oraşului Borşa - şi numiţii I.L. şi P.I., ambii din cadrul Poliţiei de Frontieră Vişeu de Sus, se afla în serviciul de patrulare pe DN 18 din oraşul Borşa, judeţul Maramureş.
Partea vătămată C.G.S. a efectuat semnul regulamentar de oprire a autovehiculului marca S., înmatriculat în Italia, condus de inculpatul T.D.D. Inculpatul a redus viteza de deplasare, însă nu a oprit, ci a virat la stânga, continuându-şi deplasarea pe strada B., fapt ce i-a determinat pe partea vătămată C.G.S. şi pe numitul I.L. să urmărească pe jos autoturismul condus de inculpat, ei cunoscând împrejurarea că strada pe care inculpatul şi-a continuat rularea este un drum înfundat.
Pe strada B., inculpatul T.D.D. a întors autovehiculului în viteză spre DN 28 şi a încercat să-i lovească pe cei doi agenţi de poliţie. Aceştia au sărit în lateral, iar inculpatul a pierdut controlul volanului, izbind frontal autovehiculul într-o stivă de bolţari tip BCA. Imediat după impact, în încercarea de a ieşi din stiva de bolţari, inculpatul a efectuat o manevră de mers înapoi cu autovehiculul, accelerând puţin, împrejurare în care l-a lovit puternic pe partea vătămată C.G.S., care ajunsese în spatele autoturismului, comprimându-l de un zid din beton. Inculpatul a coborât imediat de la volan şi a început să-l lovească cu pumnii şi picioarele pe partea vătămată C.G.S., aducându-i, totodată, injurii. Văzând că inculpatul T.D.D. îl loveşte cu sălbăticie pe colegul său, numitul I.L. l-a somat pe inculpat să înceteze şi, întrucât acesta continua să-l molesteze pe partea vătămată C.G.S., I.L. a făcut uz de armă, executând foc de avertisment în plan vertical. Ulterior acestui moment, agresorul s-a întors spre numitul I.L. înjurându-l şi năpustindu-se şi asupra lui. Atacat şi convins că agresorul are asupra sa o armă, I.L. a încercat să se apere prin executarea unui foc de armă în plan orizontal. Proiectilul i-a cauzat inculpatului o leziune abdominală ce i-a pus viaţa în primejdie şi a necesitat pentru vindecare 45 - 50 de zile de îngrijiri medicale.
După terminarea incidentului, I.L. a anunţat prin staţie echipele de patrulare, iar partea vătămată a fost transportată de către colegii săi la S.O. Borşa.
Totodată, inculpatului i s-au recoltat probe biologice de sânge pe baza cărora s-a stabilit că avea o alcoolemie cuprinsă între 1,15 - 1,05 g ‰. Raportul de expertiză medico-legală privind calculul retroactiv al alcoolemiei, a stabilit că la ora evenimentului rutier, inculpatul a prezentat o alcoolemie apropiată de 1,40 - 1,35 gr ‰.
Situaţia de fapt mai sus-expusă a fost reţinută de instanţa de fond ca rezultând din probele administrate în cauză, respectiv: procesul-verbal de constatare a infracţiunii; buletinul de analiză toxicologică alcoolemie; procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa cu fotografiile judiciare, declaraţiile martorilor, I.L., M.D., C.D.G. şi ale părţii vătămate C.G.S.
Apărările formulate de inculpat în sensul că nu ar fi văzut semnul regulamentar făcut de către partea vătămată sau că nu ar fi sesizat că aceasta împreună cu colegul său, martorul I.L. l-au urmărit pe strada B. şi nici că partea vătămată ar fi fost dotată cu vestă reflectorizantă, au fost înlăturate de instanţa de fond cu motivarea că nu au fost confirmate de probele administrate în cauză, ci dimpotrivă, înlăturate de aceste probe. În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere declaraţia martorului P.I. din care rezultă modalitatea în care a procedat partea vătămată în trafic în noaptea de 2/3 ianuarie 2007, nu numai în ceea ce priveşte maşina condusă de inculpat, ci şi referitor la alte autovehicule, declaraţii ce se coroborează cu susţinerile părţii vătămate şi ale martorului, I.L.
În ce priveşte cererea formulată de inculpat prin apărător, având ca obiect schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. în vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen., a fost respinsă de instanţa de fond, deoarece din raportul de expertiză medico-legală efectuată în cauză rezultă că leziunile suferite de partea vătămată au necesitat pentru vindecare 150 de zile de îngrijiri medicale şi au pus în primejdie viaţa acesteia.
Tribunalul a considerat că în cauză nu poate fi vorba de infracţiunea de vătămare corporală din culpă, având în vedere contextul în care s-a petrecut incidentul şi depoziţiile martorilor audiaţi, care au confirmat că inculpatul a văzut că este urmărit de către partea vătămată, iar manevra de mers înapoi pe care a efectuat-o, denotă intenţia acestuia în a produce vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate, şi nu culpa.
A mai reţinut instanţa de fond că în speţă nu poate fi vorba nici de infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 C. pen. pentru că rezoluţia infracţională în baza căreia a acţionat inculpatul este dovedită şi cu elementele exterioare ale faptei sale, relevante fiind împrejurările în care aceasta a fost comisă şi urmarea produsă.
În delimitarea infracţiunii de tentativă la omor de cea de vătămare corporală gravă în varianta punerii în primejdie a vieţii victimei, esenţială este stabilirea corectă a poziţiei psihice a făptuitorului, ceea ce impune o analiză complexă a tuturor împrejurărilor comiterii faptei, semnificative cu privire la poziţia subiectivă a făptuitorului. În timp ce în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă, inculpatul acţionează cu praeterintenţie, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, acesta acţionează numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Din toate probele de la dosar rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate, pentru că a avut posibilitatea reprezentării rezultatului letal ce se putea produce, conştientizând consecinţele faptelor sale atât în momentul în care a făcut manevra de mers înapoi, care a avut ca urmare comprimarea corpului părţii vătămate de zidul din beton aflat în apropiere, cât şi în momentele ulterioare când, în pofida stării în care partea vătămată se afla, inculpatul i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele.
În concluzie, instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului T.D.D. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) din C. pen., urmare schimbării încadrării juridice dispusă în conformitate cu dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., din infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 20 raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. şi de art. 239 alin. (3) C. pen. reţinute în sarcina inculpatului prin actul de trimitere în judecată cu motivarea că infracţiunea de omor deosebit de grav absoarbe în conţinutul său constitutiv infracţiunea de ultraj.
În sarcina inculpatului T.D.D., tribunalul a reţinut şi infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 95/2002 modificată, înlăturând apărările formulate de acesta cu privire la modalitatea în care i s-au recoltat probele biologice de sânge, apărări infirmate de depoziţiile martorului T.I. şi de concluziile raportului de expertiză medico-legală privind calculul retroactiv al alcoolemiei.
Individualizarea pedepselor aplicate inculpatului s-a făcut în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cu referire la: limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social concret al faptelor, valorile sociale ocrotite de legea penală şi care au fost lezate prin acţiunile inculpatului, urmarea produsă şi poziţia procesuală adoptată de inculpat, instanţa de fond apreciind că scopul preventiv şi educativ al sancţiunilor poate fi atins numai prin aplicarea dispoziţiilor art. 57, 71 C. pen.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, tribunalul a reţinut că partea vătămată C.G.S. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 8700 RON reprezentând despăgubiri materiale, în care se includ cheltuielile de spitalizare, cheltuielile cu medicamentele ce i-au fost administrate, deplasările sale şi ale familie la diverse spitale din judeţ şi din ţară, beneficiul nerealizat, constând în diferenţa dintre salariul pe care l-a obţinut şi salariul pe care îl putea obţine dacă ar fi continuat să lucreze la acelaşi loc de muncă şi o prestaţie periodică stabilită în raport de starea de invaliditate care i-a fost cauzată în urma agresiunii suferite, respectiv cu suma de 120.000 RON daune morale.
Având în vedere concluziile actelor medico-legale întocmite în cauză, potrivit cărora leziunile provocate părţii vătămate urmare agresiunii exercitate asupra acesteia de către inculpat i-au pus în primejdie viaţa, au necesitat pentru vindecare 180 - 200 zile de îngrijiri medicale (inclusiv recuperarea fizioterapeutică) şi că urmare respectivelor leziuni, partea vătămată a rămas cu o invaliditate definitivă de 40 % care include şi prejudiciul de agrement, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că solicitarea părţii vătămate de a fi obligat inculpatul la plata unor despăgubiri este justificată, dar în parte.
În consecinţă, inculpatul a fost obligat să plătească părţii vătămate C.G.S., constituită parte civilă, suma de 14868 RON pentru daune materiale (8700 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de spitalizarea părţii vătămate, contravaloarea medicamentelor, a deplasărilor efectuate de partea vătămată şi membrii familiei sale la diverse unităţi spitaliceşti din judeţ şi din ţară şi 6168 RON beneficiu nerealizat, dovedit cu înscrisurile depuse la doar) şi suma de 30.000 RON cu titlu de daune morale, sumă stabilită de instanţă în raport de urmarea produsă prin fapta inculpatului, respectiv de suferinţa fizică şi psihică suportată de partea civilă pe perioada spitalizării, dar şi pe viitor.
Cererea prin care partea civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice lunare a fost respinsă întrucât partea civilă nu a depus la dosar înscrisurile necesare pentru justificarea acestei solicitări.
Inculpatul a mai fost obligat la plata cheltuielilor de spitalizare ocazionate de internarea părţii civile, la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă şi la plata cheltuielilor judiciare către statului.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, partea civilă C.G.S. şi inculpatul T.D.D.
Parchetul a solicitat instanţei de apel desfiinţarea sentinţei atacate sub aspectul individualizării judiciare a pedepselor aplicate inculpatului T.D.D. şi, pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite, să majoreze pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, prin înlăturarea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen.
S-a arătat în motivarea apelului că raportat la gravitatea infracţiunilor comise, la limitele speciale ale pedepselor prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni, la atitudinea inculpatului după comiterea faptelor (nu a manifestat regret, nu a făcut nici un demers pentru acoperirea prejudiciului), pedeapsa rezultantă aplicată acestuia nu reflectă pericolul social concret al faptelor şi nu este în măsură să realizeze scopul prevăzut de lege. În opinia parchetului, pedepsele au fost coborâte mult sub minimul special prevăzut de lege, urmarea reţinerii nejustificate de către instanţa de fond a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., nedându-se eficienţă regulilor privind pedeapsa aplicabilă în cazul concursului de infracţiuni. Lipsa antecedentelor penale - singură, - nu este suficientă pentru a considera că se impune cu necesitate coborârea pedepsei sub minimul special, în lipsa altor elemente esenţiale cu care să se coroboreze (de exemplu, atitudinea inculpatului după comiterea faptelor).
Partea civilă C.G.S. a solicitat instanţei de apel desfiinţarea în parte a sentinţei şi, pronunţând o nouă hotărâre, sub aspectul laturii penale, să procedeze la reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului apelant T.D.D., fără a se da eficienţă efectelor circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea acestuia, iar sub aspectul laturii civile, să fie obligat inculpatul la plata sumelor arătate în cererea de constituire de parte civilă, în integralitatea lor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în întregime.
În motivarea apelului, partea civilă a arătat că fiind vorba de o infracţiune deosebit de gravă, - tentativă la omor deosebit de grav - infracţiune al cărei pericol social rezultă din însăşi incriminarea acesteia, pedeapsa aplicată de prima instanţă nu asigură rolul coercitiv al acesteia, datorită duratei mult prea reduse.
A mai susţinut partea civilă că instanţa de fond nu a avut în vedere poziţia procesuală a inculpatului şi atitudinea subiectivă a acestuia faţă de infracţiunile comise, faptul că varianta expusă de inculpat nu se coroborează cu probaţiunea medico-legală şi testimonială existentă la dosarul cauzei. Prin urmare, s-a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse mai mari pentru infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav, care să îşi atingă scopul şi să fie executată în regim de detenţie.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, partea civilă a susţinut, ca şi la instanţa de fond, că pentru stabilirea prestaţiei periodice şi a daunelor morale, trebuie să se aibă în vedere concluziile raportului de expertiză din 12 aprilie 2010 care detaliază, leziunile suferite, mecanismul de producere al acestora şi urmările produse.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, partea civilă a considerat că sunt nerezonabile, raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale, dar mai ales la consecinţele pe termen lung pe care i le-a produs acţiunea inculpatului, la faptul că partea civilă va resimţi toată viaţa efectele negative ale acesteia.
Este necesar ca prejudiciul să fie integral reparat, printr-o corectă evaluare a pagubei pricinuite. Urmare a vătămărilor fizice cauzate prin infracţiune, partea civilă a arătat că a suferit şi vătămări psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, iar invaliditatea cu care a rămas, duce la excluderea sa din viaţa socială, la stigmatizarea ori marginalizarea sa în raport cu semenii sau cu colectivitatea din care face parte, la diminuarea plăcerilor vieţii, la imposibilitatea sau dificultatea de a se dedica unor activităţi normale de agrement.
În privinţa prestaţiei periodice solicitate, partea civilă a susţinut că instanţa a respins în mod greşit acordarea acesteia pe motiv că nu s-au depus acte suficiente pentru justificarea ei, deoarece solicitarea nu are nici o legătură cu veniturile pe care le obţinea sau pe care le obţine în prezent, ci are în vedere faptul că i s-a cauzat o invaliditate definitivă de 40%, ale cărei consecinţe ar trebui acoperite prin despăgubiri.
De asemenea, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, a arătat că deşi a solicitat onorariu de avocat în cuantum de 3000 RON, i-a fost acordate doar suma de 2000 RON, în ciuda faptului că a depus chitanţe justificative în acest sens. Este adevărat că 1000 RON au fost achitaţi de către Corpul Naţional al Poliţiştilor, ca o formă de ajutor, însă instanţa de fond trebuia să dispună şi plata acestor cheltuieli.
Inculpatul T.D.D. a solicitat instanţei de apel, în principal, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, desfiinţarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, să pronunţe o noua hotărâre prin care să dispună:
- în principal, restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale;
- în subsidiar, admiterea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen. şi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) (pentru prima infracţiune) şi, respectiv, în baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (pentru infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002).
Cu privire la solicitarea principală de trimitere a cauzei spre rejudecare, s-a motivat că aceasta se impune, datorită modului de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză de către instanţa de fond.
Astfel, inculpatul a susţinut că la instanţa de fond a invocat excepţia nulităţii actului de începere a urmăririi penale, excepţia nulităţii actelor de urmărire penală efectuate în cauză, excepţia nelegalităţii actului de sesizare a instanţei, excepţii care au fost soluţionate la termenul de judecată din data de 29 septembrie 2009, fără ca instanţa să expună motivele care au stat la baza luării deciziei de respingere a acestor excepţii. Lipsind motivarea pentru care s-a dispus respingerea excepţiilor invocate, inculpatul a afirmat că se află în imposibilitatea de a formula o critică în privinţa încheierii din 29 septembrie 2009.
Referitor la solicitarea de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, s-a arătat că aceasta se impune, datorită excepţiilor invocate cu prilejul judecării fondului cauzei, anterior menţionate, şi care i-au fost respinse.
În ce priveşte excepţia nulităţii actului de începere a urmăririi penale, s-a arătat că la data de 03 ianuarie 2007 s-a început urmărirea penală împotriva sa pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., fără nici o menţiune cu privire la celelalte două infracţiuni, prin actul intitulat rezoluţie/proces-verbal. Mai mult, urmărirea penală a fost începută având ca temei de drept un text de lege abrogat la data respectivă prin Legea nr. 356/2006 - art. 228 alin. (3) C. proc. pen. Anterior abrogării acestui text legal, începerea urmăririi penale se putea face printr-un proces-verbal, în cazul sesizării din oficiu. Or, în cauză, era necesară întocmirea procesului-verbal de sesizare din oficiu şi apoi, o rezoluţie motivată de începere a urmăririi penale, ceea ce nu s-a întâmplat, situaţia fiind similară şi în privinţa infracţiunilor prevăzută de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 şi art. 239 alin. (3) C. pen. S-a apreciat că, raportat la art. 228 alin. (1) şi art. 221 C. proc. pen., lipseşte sesizarea organului de urmărire penală, care ar fi permis începerea urmăririi penale.
Toate aceste aspecte au determinat ulterior, contradicţii între actele de urmărire penală în conţinutul cărora apelantul a susţinut că apare cu calităţi diferite - fie de învinuit, fie de inculpat. Sancţiunea acestor nereguli nu poate fi alta decât nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.;
Referitor la excepţia nulităţii actelor de urmărire penală efectuate în cauză, s-a arătat că, cu rea-credinţă organele de anchetă nu i-au adus la cunoştinţă inculpatului, în mod legal, că s-a început urmărirea penală împotriva sa, pentru ce fapte, sub ce încadrare juridică, privându-l astfel de dreptul la apărare, de posibilitatea pregătirii şi asigurării apărării. Inculpatului i s-a adus la cunoştinţă după aproximativ 2 ani de zile că este cercetat pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 239 alin. (3) C. pen. şi de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, şi după o lună de zile, că este cercetat pentru infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. f) C. pen. - perioadă în care au fost efectuate un număr semnificativ de acte de urmărire penală - audieri de martori, expertiza medico-legală, expertiza criminalistică, fără ca inculpatul să-şi poată formula apărarea. S-au încălcat astfel şi dispoziţiile art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Consideră inculpatul că faţă de omisiunea organului de urmărire penală de a încunoştiinţa apărătorii, urmărirea penală este lovită de nulitate absolută, reprezentând o încălcare a dreptului la apărare.
Aşa fiind, s-a apreciat că actele de urmărire penală efectuate în cauză, fără aducerea la cunoştinţa inculpatului, în mod complet şi legal, şi în lipsa apărătorilor, a acuzaţiilor, sunt lovite de nulitate absolută şi, odată constatată nulitatea, se impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
În ce priveşte excepţia nelegalităţii actului de sesizare a instanţei, s-a arătat că rechizitoriul întocmit în cauză este afectat de aceleaşi vicii ca şi începerea urmăririi penale. Nefiind începută urmărirea penală în mod legal, nici întocmirea rechizitoriului nu este legală. În plus, în rechizitoriu nu se menţionează că inculpatul ar fi condus cu o alcoolemie peste limita legală, nu se arată aşadar, în concret, care sunt faptele pentru care este trimis în judecată, prin ce act ar fi comis infracţiunea prevăzută de art. 239 C. pen. S-a pus în mişcare însă, prin rechizitoriu, acţiunea penală pentru infracţiuni pentru care, acţiunea penală fusese pusă în mişcare anterior (pentru tentativa la omor deosebit de grav - prevăzută de art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen.).
În ceea ce priveşte solicitările pe fondul cauzei, apărarea a arătat următoarele:
- schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen. se impune a fi dispusă, deoarece inculpatul nu a avut nici un moment intenţia de a suprima viaţa părţii civile şi nici de a o lovi. A avut loc un nefericit accident, iar susţinerile în apărare sunt probate cu actele şi probele de la dosar.
În acest sens, sunt concluziile raportului de expertiză întocmit de expert T., care arată că autoturismul condus de inculpat a intrat într-o mişcare şerpuitoare care ar fi făcut imposibilă evitarea părţii civile, chiar dacă aceasta ar fi fost observată. Inculpatul T. se deplasa pe strada pe care locuieşte (stradă înfundată) efectuând aceleaşi manevre ca de fiecare dată. Viteza autoturismului era de 18,26 km/h, aspect care confirmă clar că a fost vorba de o manevră de frânare şi nu de accelerare. Mai mult, s-a demonstrat ştiinţific că inculpatul nu ar fi putut vedea pe partea civilă şi că manevra care a dus la accidentarea acesteia era singura posibilă pentru ieşirea autoturismului din blocaj.
Referitor la martorii audiaţi, instanţa de fond a arătat că doar martorul I.L. a fost prezent la comiterea faptei. Acest martor fiind la rândul său cercetat pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 193, art. 217, art. 246, art. 250 C. pen., de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 1/P/2007 este evident că declaraţia sa are în vedere propriul său interes de a se disculpa şi nicidecum, aflarea adevărului.
Faptul că viaţa părţii civile a fost pusă în primejdie este irelevant pentru poziţia subiectivă a inculpatului, poziţie care trebuie analizată în raport de toate elementele cauzei - contextul în care s-a petrecut incidentul, conduita inculpatului în timpul, concomitent şi ulterior acestuia.
Astfel, martorii D.A. şi T.G. au arătat că inculpatul nu a observat vreun poliţist care să-i solicite să oprească maşina. În plus, faptul că inculpatul a intrat pe o stradă despre care ştia că este înfundată nu duce în mod obligatoriu la concluzia că a intenţionat să fugă de poliţişti.
Atât martorii menţionaţi, cât şi partea civilă, dar şi expertiza efectuată în cauză au confirmat că manevra inculpatului era singura posibilă, pentru ca acesta să iasă din blocaj.
Ulterior coborârii din autoturism, inculpatul a fost împuşcat de către I.L., colegul părţii civile, astfel că nu avea cum să mai lovească partea civilă, aşa cum se susţine de către parchet. De altfel, expertiza medico-legală efectuată asupra inculpatului a concluzionat că: "direcţia de tragere a putut fi dinspre posterior spre anterior".
În consecinţă, apărarea a arătat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen. şi achitarea inculpatului, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., - lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii. culpa - pentru aceleaşi motive arătate cu ocazia explicaţiilor privind lipsa intenţiei în privinţa infracţiunii de tentativă la omor.
Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, s-a arătat că se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., deoarece proba pe care s-a bazat acuzarea - analiza toxicologică-alcoolemie este nelegal obţinută, având în vedere că recoltarea probelor biologice a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor imperative care reglementează metodologia prelevării probelor biologice - Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 376/2006.
Rezultă din declaraţia martorei T.I. că în noaptea de 2/3 ianuarie 2007, deplasându-se la S.U. Borşa unde se afla internat inculpatul, a observat pe numitul T.D., lucrător de poliţie, care a ieşit din blocul operator ţinând în mână o eprubetă care nu era sigilată. Afirmaţiile martorei sunt susţinute de faptul că nici procesul-verbal de prelevare a probelor biologice nu face menţiunea sigilării eprubetei.
În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., s-a arătat că se impune achitarea inculpatului, având în vedere lipsa intenţiei acestuia în comiterea faptei, aspect care rezultă din aceleaşi raţiuni arătate pe larg cu ocazia motivării cererii de schimbare a încadrării juridice, în cazul tentativei de omor.
Prin Decizia penală nr. 155/A/2010 din 24 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 6411/100/2008, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi partea civilă C.G.S. - domiciliat în M., jud. Maramureş împotriva Sentinţei penale nr. 300 din 15 iulie 2010 a Tribunalului Maramureş, pe care a desfiinţat-o sub aspectul individualizării judiciare a pedepselor aplicate inculpatului T.D.D. şi a cuantumului daunelor morale acordate părţii civile C.G.S.
Curtea de apel a pronunţat o nouă hotărâre, în aceste limite, în sensul că a majorat cuantumul pedepselor aplicate inculpatului T.D.D. pentru tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. - de la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. la 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., prin înlăturarea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. şi pentru infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală prevăzută de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 - de la 8 luni închisoare la 1 an închisoare, prin înlăturarea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6 luni închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe timp de 3 ani; a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza II C. pen., iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii de 24 ore din 07 februarie 2007.
Totodată, instanţa de apel a majorat cuantumul daunelor morale la care a fost obligat inculpatul T.D.D. către partea civilă C.G.S. de la 30.000 RON la 120.000 RON şi a obligat inculpatul la plata acestei sume către partea civilă. Neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei au fost menţinute restul dispoziţiilor acesteia.
Apelul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat. Prin Încheierea din 13 decembrie 2010 pronunţată de instanţa de apel s-a dispus înlăturarea omisiunii vădite din considerentele şi dispozitivul deciziei sus-menţionate, în sensul adăugării menţiunii "în baza art. 193 alin. (1), (6) C. proc. pen. obligă inculpatul T.D.D. să plătească părţii vătămate C.G.S. suma de 2000 RON, cheltuieli judiciare".
În considerentele deciziei instanţa de apel a reţinut că tribunalul, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi în faza de judecată, a stabilit o stare de fapt corectă, corespunzătoare realităţii şi care constă în aceea că, în noaptea de 2/3 ianuarie 2007, inculpatul T.D.D., având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală (1,40 g ‰) a condus autoturismul S. pe drumurile publice din localitatea Borşa, jud. Maramureş, respectiv pe DN 18, pe străzile M. şi B. şi, a încercat să suprime viaţa părţii vătămate C.G.S. - poliţist, agent şef adjunct la Poliţia oraşului Borşa (aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu), lovindu-l şi comprimându-l de un zid de beton, acţiune ce a avut drept consecinţă producerea unor leziuni, care au pus în primejdie viaţa părţii vătămate şi au determinat o infirmitate permanentă de 40%.
A mai reţinut instanţa de apel că tribunalul a arătat care sunt probele din care rezultă vinovăţia inculpatului, a analizat şi a răspuns la apărările inculpatului, arătând de ce acestea nu pot fi primite. În ce priveşte faptele reţinute în sarcina inculpatului s-a constatat că acestea au primit încadrarea juridică corespunzătoare şi anume: tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 lit. f) C. pen. (prin schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni: tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 lit. f) C. pen. şi ultraj prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen.) şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, prevăzută de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002.
Procedând însă, la individualizarea judiciară a pedepselor ce urmau a fi aplicate inculpatului, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a arătat la modul generic că va da eficienţă criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) pe care le-a şi enumerat, de altfel, dar pe care nu le-a valorificat realmente, acordând o greutate exagerată şi nejustificată unei singure împrejurări favorizante (lipsa antecedentelor penale) în detrimentul mai multor împrejurări reale şi personale, negative pentru inculpat.
Într-adevăr, inculpatul nu are antecedente penale, dar singură, această împrejurare - conduita infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii - pe de o parte, poate fi considerată circumstanţă atenuantă potrivit legii (deci este o facultate şi nu o obligaţie a instanţei de a o califica astfel), iar pe de altă parte nu este suficientă în condiţiile concrete şi specifice din speţă pentru a determina cu necesitate, coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege pentru cele două infracţiuni.
Faptul că inculpatul nu a mai comis alte infracţiuni, anterior celor din prezentul dosar, reprezintă în fapt o atitudine firească, normală, a oricărui cetăţean onest, şi nicidecum nu poate constitui un titlu de glorie pentru respectivul cetăţean, dacă această împrejurare nu se mai coroborează şi cu alte elemente pozitive care să impună, cu evidenţă, coborârea pedepsei sub minimul special (de ex. atitudinea procesuală).
Dimpotrivă, inculpatul a abuzat mult de drepturile sale procesuale formulând, el personal sau apărătorul său numeroase cereri de amânare mai mult sau mai puţin justificate, ceea ce a şi dus la tergiversarea soluţionării cauzei de către prima instanţă care a procedat la atenţionarea avocatului ales al inculpatului, reuşindu-se audierea inculpatului abia la 24 noiembrie 2009, instanţa fiind sesizată încă din 10 noiembrie 2008 (în 29 septembrie 2009 inculpatul a refuzat să dea declaraţie, deşi unul din apărătorii săi aleşi era prezent), atitudine pe care o adoptat-o şi în faţa instanţei de apel când nu s-a mai prezentat, manifestând un total dezinteres pentru situaţia sa procesuală, chiar dacă interesele sale au fost efectiv reprezentate de un apărător ales; nu a existat o diligenţă din partea inculpatului pentru a înlătura rezultatul faptei sale sau pentru a repara paguba pricinuită, chiar şi parţial, în măsura în care inculpatul se consideră totuşi vinovat (indiferent de încadrarea juridică a faptei pe care acesta înţelege să o accepte şi a cărei victimă a fost numitul C.G.S.).
Aşa fiind, luând în considerare toate aceste elemente, precum şi gravitatea deosebită a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, comise în concurs, instanţa de apel a apreciat că nejustificat prima instanţă a reţinut ca element de atenuare a răspunderii penale lipsa antecedentelor penale, valorificată greşit ca circumstanţă atenuantă, aceasta putând fi eventual, reţinută ca element de individualizare a pedepsei în sensul orientării sancţiunii penale spre minimul special prevăzut de lege.
Apelul părţii civile a fost apreciat ca fondat sub aspectul criticii aduse sentinţei cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei, dar numai referitor la cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligat inculpatul.
Astfel, raportat la natura şi gravitatea leziunilor suferite de partea vătămată urmare a acţiunii inculpatului, la numărul de zile de îngrijiri medicale necesar pentru vindecarea acestora (180 - 200 de zile) stabilit prin ultima expertiză medico-legală efectuată în cauză, la împrejurarea că respectivele leziuni au pus în primejdie viaţa persoanei vătămate şi au determinat o invaliditate definitivă de 40% în care se include şi prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic şi quantum dolores, instanţa de apel a apreciat că suma acordată de tribunal cu titlu de daune morale în cuantum de 30.000 RON este insuficientă pentru a compensa suferinţele fizice şi psihice ale părţii vătămate, suferinţe determinate nu numai de însăşi leziunile produse, dar şi de suportarea de către aceasta pe termen lung a consecinţelor vătămării, de evidentă alterare a condiţiilor de viaţă pe viitor, de imposibilitatea acesteia de a mai participa în totalitate la viaţa socială şi de a se bucura de binefacerile acestei participări, de a mai desfăşura activităţi de agrement specifice vârstei sau pasiunilor, posibilităţi pe care omul deplin sănătos le are şi de care partea vătămată este lipsită ireversibil prin accidentul a cărui victimă a fost.
Criticile părţii civile privind neacordarea de către prima instanţă a unei sume de bani cu titlu de prestaţie periodică şi, respectiv, neacordarea în totalitate a cheltuielilor judiciare solicitate au fost însă apreciate ca neîntemeiate.
Astfel, partea civilă a arătat că solicitarea sa cu privire la prestaţia periodică nu are nici o legătură cu veniturile pe care le obţinea anterior accidentului sau în prezent, ci are în vedere invaliditatea definitivă ce i s-a produs prin acţiunea inculpatului şi ale cărei consecinţe trebuie acoperite prin despăgubiri periodice care sunt reclamate de cheltuielile pe care le va efectua pentru compensarea prejudiciului creat, grefat pe o diminuare a capacităţii de muncă.
Invocând practica judiciară în materie, instanţa de apel a reţinut că în ipoteza în care victima a suferit prin fapta inculpatului, o reducere a veniturilor pe care le dobândea anterior, ca urmare a pierderii sau diminuării capacităţii de muncă, aceasta este îndreptăţită să primească, de regulă, sub forma unei prestaţii periodice diferenţa dintre pensia sau ajutorul social şi veniturile lunare de care a fost lipsit.
A mai reţinut instanţa de apel şi faptul că, şi în ipoteza în care veniturile victimei nu au suferit diminuări, - deşi integritatea corporală i-a fost afectată, caz în care există o îmbinare a prejudiciului patrimonial cu cel nepatrimonial - se acordă despăgubiri băneşti, în acest caz, fiind necesar ca victima să depună eforturi mai mari pentru realizarea aceluiaşi randament, având nevoie de îngrijiri suplimentare ce determină cheltuieli suplimentare, despăgubirile cuvenite fiind echivalente cu efortul suplimentar depus.
Întrucât pe de o parte partea civilă nu a făcut dovada diminuării veniturilor sau, eventual, încadrarea pe o altă funcţie sau pe un alt post ulterior accidentului, iar pe de altă parte nu a legat despăgubirile periodice de aceste venituri, ci de invaliditatea care i-a determinat o diminuare a capacităţii funcţionale şi care a lipsit-o de anumite beneficii ce trebuie compensate material, având în vedere şi concluziile expertizei medico-legale (care nu menţionează vreo scădere a capacităţii de muncă a părţii civile), instanţa de prim control judiciar a concluzionat că prejudiciul invocat de partea civilă este, mai degrabă unul nepatrimonial care, într-adevăr, trebuie reparat într-o mai mare măsură decât a considerat prima instanţă.
Expertiza medico-legală efectuată în cauză a concluzionat că părţii civile i-a fost afectat membrul inferior drept la care se constată modificarea dimensiunilor acestuia, limitarea mişcării de flexie, scăderea forţei musculare, oboseala precoce şi că, de asemenea, coborârea scărilor sau a unei pante se poate face doar prin mişcări de lateralitate, că partea civilă practică gimnastica medicală de 2 ori pe zi şi acuză dureri compensatorii la nivelul articulaţiei coxo-femurale stângi.
Reţinând că singurele cheltuieli materiale stabilite ca fiind necesare şi care ar putea fi compensate prin despăgubiri periodice - cheltuielile cu gimnastica medicală, de 2 ori pe zi - nu au fost dovedite (prin indicarea, cel puţin estimativă, a cuantumului acestora), restul neajunsurilor viitoare pe care le-ar avea de suportat partea civilă fiind de natură psihică, morală şi neputând fi cuantificate printr-o sumă periodică lunară pentru că sunt greu determinabile, s-a apreciat că singura posibilitate de acoperire a acestora este acordarea unei sume globale cu titlu de daune morale, sens în care s-a şi procedat în apelul declarat de partea civilă.
Cu privire la cheltuielile judiciare solicitate de partea civilă, instanţa de prim control judiciar a reţinut că în mod corect a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2000 RON şi nu de 3000 cu acest titlu, sumă dovedită cu chitanţele depuse la dosar, diferenţa de 1000 RON fiind achitată avocatului părţii civile de către S.P. Suma de 1000 RON sus-menţionată reprezintă cheltuieli efectuate în procesul penal de către partea civilă, cheltuieli de la plata cărora S.P. a înţeles să o scutească pe aceasta, şi nicidecum, parte a prejudiciului efectiv cauzat părţii civile prin fapta inculpatului, situaţie în care, într-adevăr, victima şi-ar fi păstrat dreptul de a fi despăgubită integral de inculpat.
În ce priveşte apelul declarat de inculpat, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu este fondat. Analizând cu prioritate excepţiile invocate de inculpat, curtea a constatat că solicitarea acestuia de trimitere a cauzei spre rejudecare deoarece instanţa de fond soluţionând excepţiile invocate la termenul de judecată din data de 29 septembrie 2009, (excepţia nulităţii actului de începere a urmăririi penale, excepţia nulităţii actelor de urmărire penală efectuate în cauză, excepţia neegalităţii actului de sesizare a instanţei) nu a expus motivele ce au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a acestora, lipsindu-l astfel de posibilitatea de a critica încheierea din 29 septembrie 2009, s-a apreciat că nu poate fi primită.
În argumentarea acestui punct de vedere, instanţa de apel, invocând dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. care prevăd situaţiile în care se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, a reţinut că lipsa motivării respingerii unor excepţii invocate nu se circumscrie niciunuia din cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 197 alin. (2) din C. proc. pen. Ar putea fi, eventual, incidentă nulitatea relativă prevăzută de art. 197 alin. (4) din C. proc. pen., dar numai dacă s-ar fi adus vreo vătămare inculpatului, ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului (încheierii) şi numai dacă ar fi fost invocată în condiţiile şi termenele legale.
Or, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel a constatat că inculpatul, asistat de apărător ales, a fost prezent la termenul din data de 29 septembrie 2009 şi nu a invocat această eventuală nulitate, iar pe de altă parte, din ansamblul procedurii ce a urmat acestui termen, nu a rezultat că s-ar fi cauzat inculpatului vreo vătămare, acesta având pe tot parcursul judecăţii apărători aleşi care i-au făcut o apărare corespunzătoare.
Mai mult, analizând încheierea pronunţată de tribunal la data de 29 septembrie 2009, Curtea de Apel a constatat că această instanţă a motivat (chiar dacă succint, dar concludent şi corect) de ce a respins excepţiile invocate de inculpat prin apărătorii aleşi.
Constatând că în cauză nu este vorba despre vreun caz de nulitate absolută, instanţa de apel a concluzionat că nici sub aspectul fondului chestiunii puse în discuţie nu se impune rejudecarea cauzei.
Nefondată a fost apreciată şi cererea de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale - datorită excepţiilor invocate cu ocazia judecării fondului cauzei, excepţii anterior menţionate şi care i-au fost respinse - cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 332 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. pentru a se dispune în sensul celor solicitate de inculpat.
Referitor la excepţia nulităţii actului de începere a urmăririi penale pe motiv că urmărirea penală nu s-ar fi făcut potrivit dispoziţiilor legale (cu privire la temeiul legal, denumirea actului procedural prin care s-a realizat actul procesual), instanţa de prim control judiciar a constat că acesta nu este afectat de nulitate absolută.
În argumentarea acestei soluţii s-a reţinut că prin rezoluţia/procesul-verbal din data de 3 ianuarie 2007 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva numitului T.D.D. pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. La aceeaşi dată, 3 ianuarie 2007, împotriva lui T.D.D., s-a început urmărirea penală şi pentru infracţiunea de ultraj, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 239 alin. (3) C. pen., iar la 8 februarie 2007, împotriva aceleiaşi persoane s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002.
Prin Ordonanţa din 7 februarie 2007, organul de urmărire penală a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului T.D.D. - învinuit la acea dată -, din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen.
S-a apreciat că inexistenţa în cauză a unui proces-verbal expres de sesizare din oficiu în sensul art. 221 din C. proc. pen., care să fi precedat rezoluţia de începere a urmăririi penale nu are nici o relevanţă asupra valabilităţii actului procesual/procedural de începere a urmăririi penale pentru cele trei infracţiuni, atâta timp cât din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit în chiar dimineaţa incidentului - 3 ianuarie 2007 - rezultă clar, că în baza sesizării din oficiu au fost demarate cercetările în cauză, procurorul fiind sesizat telefonic de ofiţerul de serviciu din cadrul I.P.J. Maramureş despre faptul că în noaptea respectivă, în oraşul Borşa a avut loc un eveniment rutier soldat cu vătămarea corporală gravă a două persoane.
În opinia instanţei de apel, denumirea dată actului procedural prin care s-a început urmărirea penală (rezoluţie/ordonanţă/proces-verbal) sau lipsa vreunei denumiri a actului întocmit în acest sens, nu pot atrage nulitatea actului, fiind vorba doar de o chestiune de formă ce nu afectează valabilitatea actului, după cum nici indicarea greşită a temeiului legal în baza căruia s-a dispus începerea urmăririi penale (text de lege care, într-adevăr era abrogat la data respectivă - art. 228 alin. (3) C. proc. pen.) nu loveşte actul de nulitate - temeiul legal avut în vedere fiind cel prevăzut de legiuitor, nu cel indicat greşit de agentul instrumentator al cauzei -, dacă în cauză, condiţiile de fond pentru începerea urmăririi penale sunt îndeplinite.
A apreciat instanţa de prim control judiciar că nu poate fi vorba nici de o nulitate relativă în condiţiile în care nu s-a dovedit că prin aceste neconcordanţe de formă s-ar fi produs inculpatului vreo vătămare pe care instanţa să o ia în considerare din oficiu.
Referitor la excepţia nulităţii actelor de urmărire penală efectuate în cauză pe motiv că acestea s-au efectuat fără aducerea la cunoştinţă inculpatului, în mod complet şi legal, şi în prezenţa apărătorilor a acuzaţiilor, curtea de apel a constatat că nici în acest caz nu operează nulitatea absolută. Chiar dacă aducerea la cunoştinţa inculpatului a învinuirilor s-a făcut cu întârziere, de fiecare dată aceasta s-a realizat în prezenţa apărătorului ales, inculpatul fiind asistat pe tot parcursul urmăririi penale de apărător ales, fiindu-i asigurată o apărare corespunzătoare şi efectivă prin formularea cererilor în probaţiune şi administrarea de probe la cererea sa.
Având în vedere că la toate momentele la care i s-au adus la cunoştinţă învinuirile, inculpatul deşi prezent şi beneficiind de asistenţă juridică de specialitate, nu a invocat la acele momente că a suferit vreo vătămare prin neregularităţile arătate, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu poate fi vorba nici de o eventuală nulitate relativă, aspectul nefiind invocat în termenele şi condiţiile prevăzute în art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. În concluzie, instanţa de apel a considerat că nu este necesară anularea actelor de urmărire penală pentru justa soluţionare a cauzei, pentru a lua în considerare din oficiu aspectele invocate de inculpat.
În ce priveşte excepţia nelegalităţii actului de sesizare a instanţei motivat de faptul că rechizitoriul întocmit în cauză este lovit de acelaşi viciu ca şi începerea urmăririi penale curtea a reţinut că nici această critică nu poate fi primită. Valabilitatea începerii urmăririi penale şi a actelor de urmărire penală, în general, nefiind afectată de vreo nulitate, nici actul de sesizare subsecvent acestora nu poate fi apreciat ca nelegal.
Critica privind actul de sesizare a instanţei în sensul că nu menţionează în conţinutul său că inculpatul ar fi condus cu o alcoolemie peste limita legală, deci nu arată în concret, care sunt faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată, prin ce act ar fi comis infracţiunea prevăzută de art. 239 C. pen. a fost apreciată ca fiind neîntemeiată deoarece aspectele la care face referire inculpatul, sunt menţionate în conţinutul rechizitoriului.
Procurorul, când a încadrat în drept faptele a arătat că inculpatul a condus cu o alcoolemie de 1,40 g ‰, iar infracţiunea prevăzută de art. 239 C. pen. este descrisă clar în considerentele rechizitoriului unde se face vorbire despre agresarea agentului de poliţie, C.G.S. Starea de fapt fiind comună, se suprapune pe cea referitoare la infracţiunea prevăzută de art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen., apărătorul inculpatului fiind probabil în confuzie datorită faptului că în urma judecăţii în primă instanţă, dispunându-se schimbarea încadrării juridice, infracţiunea de ultraj nu a mai fost reţinută în sarcina inculpatului.
Împrejurarea că prin rechizitoriu s-a pus, într-adevăr, în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea pentru care acţiunea penală fusese pusă în mişcare anterior, (pentru tentativa la omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen.), în opinia instanţei de apel nu este de natură a afecta valabilitatea actului de sesizare a instanţei, fiind vorba în fapt de o eroare materială ce nu afectează în sine sesizarea instanţei care la judecată are în vedere fapta dedusă judecăţii, cu încadrarea juridică dată de procuror şi persoana trimisă în judecată.
În ceea ce priveşte criticile vizând fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că nici acestea nu sunt fondate, reţinând în esenţă următoarele:
Cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1), lit. f) C. pen. în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen. cu motivarea că nu a avut nici un moment intenţia de a suprima viaţa părţii civile şi nici de a o lovi s-a apreciat că nu poate fi primită.
Din probele administrare în cauză, relativ la debutul evenimentului (prima oprire în trafic a inculpatului), pornirea părţii civile în urmărirea inculpatului, a doua somare de oprire a maşinii conduse de acesta, agresarea părţii civile, comportamentul inculpatului, anterior şi ulterior agresării părţii civile, concluziile investigaţiilor medicale, - rezultă fără echivoc intenţia, cel puţin indirectă, a inculpatului, de a suprima viaţa părţii civile.
Susţinerea inculpatului - confirmată ulterior şi de soţia sa, martora D.A. (declaraţii inculpat şi martoră), în sensul că în timp ce se deplasau pe DN 18, pe raza localităţii B. din jud. Maramureş, au văzut o maşină a poliţiei staţionată în afara carosabilului cu luminile stinse şi că nu au observat vreun poliţist care să le facă semn de oprire este infirmată nu numai de declaraţiile părţii civile şi ale martorului I.L. (despre martor, inculpatul susţinând că ar avea o poziţie subiectivă, fiind şi el cercetat în acest dosar), dar şi de declaraţiile martorului P.I., toţi trei arătând constant că maşina poliţiei era staţionată cu avariile pornite, că partea civilă a făcut semn regulamentar de oprire cu paleta reflectorizantă şi că atât partea civilă, cât şi I.L. purtau echipament corespunzător, respectiv, vestă reflectorizantă, despre echipament făcând vorbire în acelaşi sens şi martorii M.D. şi C.D.G., poliţiştii anunţaţi prin staţie despre eveniment şi care s-au deplasat la locul faptei.
Apoi inculpatul însuşi, audiat în faţa instanţei a arătat că după ce a intrat pe strada B., a observat două persoane, dintre care una purta vestă reflectorizantă, care i-au sărit în faţa maşinii. Prin urmare, văzând că una dintre persoane purta vestă reflectorizantă, inculpatul trebuie să fi intuit că este vorba despre un poliţist. A mai susţinut inculpatul că deşi a încercat să frâneze, datorită poleiului a derapat şi a fost aruncat într-o stivă de bolţari, şi pentru a ieşi din blocaj, singura manevră posibilă, spune inculpatul, era aceea de a da înapoi.
Apărarea inculpatului, chiar în condiţiile în care expertiza tehnică a concluzionat că la data de 22 mai 2007, sistemul electric de dezaburire a lunetei spate a autoturismului inculpatului nu funcţiona, iar deplasarea cu spatele a fost îngreunată, maşina intrând într-o mişcare necontrolată şerpuitoare, inculpatul neputând evita contactul cu persoana aflată pe traiectoria autoturismului, a fost înlăturată de instanţa de apel.
În aprecierea instanţei de apel nu are relevanţă faptul că la data de 22 mai 2007, sistemul electric de dezaburire a lunetei spate a autoturismului inculpatului nu funcţiona, deoarece constatarea s-a făcut cu mult după momentul incidentului, şi chiar reală dacă ar fi, inculpatul nu trebuia în mod necesar să facă manevra de mers înapoi atât timp cât este dovedit că i-a văzut pe cei doi agenţi de poliţie şi a realizat că aceştia s-au postat în faţa maşinii sale ca să oprească. În aceste condiţii, deşi inculpatul a putut prevedea că prin manevrele periculoase efectuate pe un drum acoperit cu polei este posibilă lovirea celor doi agenţi de poliţie, chiar dacă nu a urmărit o astfel de urmare, a făcut totuşi aceste manevre, acceptând posibilitatea producerii rezultatului.
A mai arătat inculpatul că ulterior coborârii din autoturism a fost împuşcat de către I.L., colegul părţii civile, astfel că nu avea cum să mai lovească pe partea civilă, invocând în sprijinul susţinerilor sale expertiza medico-legală efectuată în cauză care a concluzionat că: "direcţia de tragere a putut fi dinspre posterior spre anterior".
Referitor la susţinerea inculpatului în sensul celor de mai sus, instanţa de apel a reţinut că dincolo de faptul că expertiza menţionată, inclusiv avizul C.S.M.L. nu oferă concluzii certe sub acest aspect (în aviz se arată că nu se poate stabili cu certitudine, în mod obiectiv, direcţia de tragere, dar că se opinează totuşi pentru o direcţie de tragere dinspre posterior spre anterior, existând mai multe criterii în favoarea acestei ipoteze, dar insuficiente pentru a oferi o certitudine) şi că actele medico-legale sunt contrazise de declaraţiile părţilor implicate - parte civilă, martor I.L. şi chiar declaraţia inculpatului (acesta arătând că, după ce a coborât din maşină şi s-a îndreptat spre colţul acesteia, a văzut-o pe partea civilă în picioare la o distanţă de 1,5 - 2 m de portbagajul maşinii, iar pe I.L. lateral dreapta, la o distanţă de 3 - 4 m de maşină, deci, nu în spatele său; cu toate că l-a văzut pe I. într-o poziţie chircită încercând să armeze pistolul, a fost împuşcat în spate), direcţia de tragere, de împuşcare a inculpatului nu prezintă importanţă sub aspectul care interesează cauza.
În legătură cu infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, Curtea a constatat că probele dosarului confirmă comiterea acesteia de către inculpat.
A fost apreciată ca neîntemeiată apărarea formulată cu privire la această infracţiune, în sensul că se impunea achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. deoarece proba pe care s-a bazat acuzarea - analiza toxicologică-alcoolemie - este nelegal obţinută faţă de împrejurarea că recoltarea probelor biologice s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative care reglementează metodologia prelevării probelor biologice - Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 376/2006.
S-a arătat în susţinerea apărării că din declaraţia martorei T.I. rezultă că în noaptea de 2/3 ianuarie 2007, fiind la S.U. Borşa unde se afla internat inculpatul, a observat pe numitul T.D., lucrător de poliţie, care a ieşit din blocul operator ţinând în mână o eprubetă care nu era sigilată. Mai mult, nici procesul-verbal de prelevare a probei de sânge nu face menţiunea sigilării eprubetei, aspect care se coroborează cu declaraţia martorei.
Dimpotrivă, în buletinul de analiză toxicologică alcoolemie din 03 ianuarie 2007, se arată la rubrica "felul ambalajului" - SIGILAT, iar pe buletinul de examinare clinică însoţitor al prelevării probelor biologice, se menţionează sub semnătura medicului, seria sigiliului şi faptul că prelevarea s-a făcut în condiţii legale (cu ac şi seringă de unică folosinţă, fără folosirea pentru dezinfectare, de alcool, benzen sau alte substanţe volatile). Aceste înscrisuri oficiale făcând dovada până la înscrierea în fals (ceea ce nu s-a realizat în cauză), infirmă susţinerile inculpatului.
Infracţiunea în discuţie este dovedită, în plus, şi cu expertiza de calcul retroactiv al alcoolemiei ce a avut în vedere valorile alcoolemiei stabilite la analiză în condiţii legale.
Şi criticile inculpatului recurent privind infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., pentru care s-ar impune achitarea datorită lipsei intenţiei în comiterea faptei au fost apreciate ca neîntemeiate, rămase practic fără obiect deoarece inculpatul nu a fost condamnat pentru această infracţiune, prima instanţă operând o schimbare de încadrare juridică, faţă de faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul T.D.D. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 2, 17, 172 şi 18 C. proc. pen.
În susţinerea motivului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., - instanţa nu a fost legal sesizată - inculpatul a invocat excepţia nulităţii actului de începere a urmăririi penale, excepţia nulităţii actelor de urmărire penală efectuate în cauză şi excepţia nelegalităţii actului de sesizare a instanţei de judecată.
Referitor la excepţia nulităţii actului de începere a urmăririi penale, inculpatul a arătat că la data de 3 ianuarie 2007 ora 6,45, împotriva lui s-a început urmărirea penală doar pentru infracţiunile prevăzute de art. 239 alin. (3) C. pen. şi de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 prin actul intitulat rezoluţie/proces-verbal, în baza unui text de lege - art. 228 alin. (3) C. proc. pen. - abrogat la data respectivă prin Legea nr. 365/2006. În raport de dispoziţiile legale în vigoare la momentul începerii urmăririi penale, în cauză era necesară întocmirea mai întâi a unu proces-verbal de sesizare din oficiu şi apoi a rezoluţiei motivate de începerea urmăririi penale pentru toate cele trei infracţiuni pentru care a fost cercetat. Organul de urmărire penală neprocedând în sensul celor arătate, în cauză lipseşte sesizarea organului de anchetă, condiţie esenţială pentru a se dispune începerea urmăririi penale. A mai susţinut inculpatul că aspectele de nelegalitate invocate au determinat ulterior, contradicţii în actele de urmărire penală, sub aspectul calităţii procesuale ce i s-a atribuit - uneori fiind menţionată calitatea de învinuit, alteori, calitatea de inculpat. Sancţiunea pentru neregulile arătate este nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) din C. proc. pen., în subsidiar fiind incidente dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., vătămarea pe care inculpatul a suportat-o constând în încălcarea drepturilor pe care legea procesual penală le garantează părţilor în proces împotriva cercetării nelegale şi arbitrare efectuate de organul de urmărire penală.
Cu privire la excepţia nulităţii actelor de urmărire penală efectuate în cauză, inculpatul a arătat că, cu rea-credinţă, organul de urmărire penală nu i-a adus la cunoştinţă că împotriva lui s-a început urmărirea penală, pentru ce fapte, sub ce încadrare juridică, privându-l astfel de dreptul la apărare, de posibilitatea pregătirii şi asigurării apărării. Inculpatul a susţinut că după aproximativ 2 ani de zile de la începerea urmăririi penale i s-a adus la cunoştinţă faptul că este cercetat şi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 239 alin. (3) C. pen. şi de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, şi după o lună de zile de la începerea urmăririi penale a luat cunoştinţă de la organul de urmărire penală că împotriva lui se efectuează cercetări pentru infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. f) C. pen., perioadă de timp în care, în cauză a fost efectuat un număr semnificativ de acte de urmărire penală şi anume, audieri de martori, întocmirea raportului de expertiză medico-legală, a raportului de expertiză criminalistică etc. Invocând încălcarea dispoziţiilor art. 6 C. proc. pen. şi ale art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, inculpatul a arătat că omisiunea organului de urmărire penală de a încunoştiinţa apărătorii săi cu privire la actele de cercetare penală efectuate în cauză, este sancţionată cu nulitatea relativă. În concluzie, a solicitat să se constate că actele de urmărire penală efectuate în cauză fără încunoştiinţarea sa şi în lipsa apărătorilor - sunt lovite de nulitate absolută care odată constatată se impune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
În ce priveşte excepţia nelegalităţii actului de sesizare a instanţei, inculpatul a arătat că nefiind începută urmărirea penală în mod legal, nici întocmirea rechizitoriului de către procuror nu este legală. A mai susţinut inculpatul că în actul de sesizare a instanţei nu se menţionează că acesta ar fi condus pe drumurile publice autoturismul cu o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, nu se arată aşadar, în concret, care sunt faptele pentru care a fost trimis în judecată şi nici prin care anume act ar fi săvârşit infracţiunea de ultraj.
Întrucât art. 197 alin. (2) din C. proc. pen. sancţionează în mod expres nerespectarea dispoziţiilor privitoare la sesizarea instanţei cu nulitatea absolută, în speţă fiind vorba despre nulitatea absolută a rechizitoriului, inculpatul a solicitat în temeiul art. 332 din C. proc. pen., restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
În dezvoltarea motivelor de recurs care se circumscriu cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 17, 172 şi 18 din C. proc. pen. inculpatul a susţinut că în ce priveşte infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav reţinută în sarcina sa, se impunea schimbarea încadrării juridice din această faptă incriminată în art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. în cea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen., deoarece nu a avut nici un moment intenţia de a lovi pe partea civilă şi cu atât mai puţin de a suprima viaţa acesteia. Inculpatul a arătat că în noaptea de 2/3 ianuarie 2007 s-a produs un nefericit accident, iar apărările sale sunt dovedite cu actele şi probele administrate în cauză. În acest sens, inculpatul a făcut trimitere la concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul T. potrivit cărora autoturismul condus de inculpat a intrat într-o mişcare şerpuitoare care ar fi făcut imposibilă evitarea părţii civile, chiar dacă inculpatul ar fi observat-o. A mai reţinut expertul că inculpatul se deplasa pe strada pe care locuieşte, (o stradă înfundată) efectuând aceleaşi manevre ca de fiecare dată, viteza cu care circula era de 18,26 km/h, aspect ce confirmă fără dubiu că a fost vorba de o manevră de frânare şi nu de accelerare, că inculpatul nu ar fi putut să observe pe partea civilă şi că manevra care a dus la accidentarea acesteia era singura posibilă pentru ieşirea din blocaj.
Referitor la martorii audiaţi la instanţa de fond, inculpatul a arătat că singurul martor care a fost prezent la faţa locului a fost I.L. a cărui declaraţie se impunea a fi înlăturată faţă de împrejurarea că la rândul său acesta este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 20 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 193 C. pen., art. 217 C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 250 C. pen.
A mai susţinut inculpatul că împrejurarea că viaţa părţii civile a fost pusă în primejdie este irelevantă pentru poziţia sa subiectivă, poziţie care se impune a fi analizată în raport de toate elementele cauzei, de contextul în care s-a petrecut incidentul, de conduita sa în timpul, concomitent şi ulterior acestuia. De asemenea, instanţele nu au ţinut seama de declaraţiile martorilor D.A. şi T.G. care au arătat că inculpatul nu a observat vreun poliţist care să-i solicite să oprească autoturismul pe care îl conducea, de împrejurarea confirmată de probele administrate în cauză, - declaraţiile martorilor, ale părţii civile şi expertiza tehnică administrate - în sensul că manevra efectuată de inculpat era singura posibilă pentru ca acesta să iasă din blocaj, de faptul că după ce a coborât din maşină, fiind împuşcat de către I.L., colegul părţii civile, nu avea cum să o mai lovească pe aceasta, concluzie la care a ajuns şi expertiza medico-legală efectuată asupra inculpatului în sensul că "direcţia de tragere a putut fi dinspre posterior spre anterior".
În consecinţă, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen. şi achitarea pentru această faptă penală în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. întrucât lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, şi anume, culpa.
Referitor la infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, republicată, inculpatul a solicitat achitarea în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen. deoarece proba pe care şi-a întemeiat procurorul acuzarea - analiza toxicologică alcoolemie - este nelegal obţinută, în cauză fiind incidente prevederile art. 64 alin. (2) C. proc. pen. Incidenţa acestor dispoziţii legale este justificată de împrejurarea că recoltarea probelor biologice a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor imperative care reglementează metodologia prelevării probelor biologice - Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 376/2006.
În susţinerea celor de mai sus, inculpatul a invocat declaraţia martorei T.I. care a arătat că în noaptea de 2/3 ianuarie 2007, fiind la S.U. Borşa unde se afla internat soţul său, a observat pe numitul T.D., lucrător de poliţie, care a ieşit din blocul operator ţinând în mână o eprubetă ce nu era sigilată. A mai arătat inculpatul că nici procesul-verbal de prelevare a probelor biologice nu face menţiunea sigilării eprubetei, aspect ce se coroborează cu cele declarate de martora T.I.
Cu privire la infracţiunea de ultraj prevăzută şi pedepsită de art. 239 alin. (3) C. pen., inculpatul a cerut achitarea în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. deoarece lipseşte intenţia, ca element constitutiv al laturii subiective a infracţiunii.
Motivele de recurs sus invocate au constituit critici formulate de inculpatul T.D.D. în calea de atac a apelului exercitată de acesta împotriva hotărârii de condamnare pronunţată de instanţa de fond.
Examinând Decizia atacată, atât prin prisma motivelor invocate de inculpat, care în drept se încadrează în cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1), pct. 2, 17, 172 şi 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 3853 alin. ultim din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. - instanţa nu a fost legal sesizată - invocat de inculpat ca fiind incident în cauză în raport de excepţiile ridicate, Înalta Curte reţine următoarele:
- Referitor la excepţia nulităţii actului de începere a urmăririi penale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1).
Când organul de urmărire penale se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal în conformitate cu dispoziţiile art. 221 alin. (1) teza finală C. proc. pen. Anterior adoptării Legii nr. 356/2006 prin care a fost modificat art. 228 C. proc. pen. care reglementează instituţia începerii urmăririi penale, prin procesul-verbal de sesizare din oficiu se dispunea, totodată, şi începerea urmăririi penale (art. 228 alin. (3)). Ca atare, procesul-verbal întocmit ca urmare a sesizării din oficiu, constituia actul prin care se materializa modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală, fiind şi actul procesual care marca declanşarea raportului procesual penal.
Prin abrogarea art. 228 alin. (3) C. proc. pen., procesul-verbal de sesizare din oficiu nu mai poate reprezenta act de începere a urmăririi penale (cu excepţia situaţiilor speciale de genul celor privind constatarea infracţiunilor de audienţă, a celor vizând infracţiunile flagrante). Ca atare, în circumstanţele unei autosesizări a organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unui ilicit penal, realitatea infracţională va fi consemnată în cuprinsul unui proces-verbal, dar începerea urmăririi penale se va dispune prin rezoluţie. Aşadar, sesizarea din oficiu presupune, ca urmare a modificărilor legislative aduse prin Legea nr. 356/2006 redactarea a două înscrisuri distincte şi anume: procesul-verbal de sesizare din oficiu şi rezoluţia de începere a urmăririi penale.
Din modul de reglementare a începerii urmăririi penale, în vigoare la data declanşării cercetărilor penale împotriva recurentului-inculpatului rezultă că rezoluţia reprezintă unicul act procesual prin care organele de urmărire penală îşi manifestă voinţa de a declanşa procesul penal. Rezoluţia de începere a urmăririi penale emisă de organele de cercetare penală se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei (art. 228 alin. (31) C. proc. pen.).
Din actele şi lucrările dosarului de urmărire penală rezultă că prin rezoluţia/procesul verbal din data de 3 ianuarie 2007, ora 6,45, procurorul criminalist din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş a dispus în temeiul art. 228 alin. (3) C. proc. pen. începerea urmăririi penale împotriva învinuitului T.D.D. pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
La aceeaşi dată, ora 10,00, procurorul a dispus în conformitate cu art. 228 alin. (3) C. proc. pen., începerea urmăririi penale împotriva învinuitului T.D.D. pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 239 alin. (3) C. pen.
Ulterior, la data de 8 februarie 2007, ora 13,00, în temeiul art. 228 alin. (3) C. proc. pen., procurorul a dispus începerea urmăririi penale faţă de sus-numitul învinuit pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, iar prin Ordonanţa din 7 februarie 2007 a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina învinuitului T.D.D. din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de prim control judiciar, faptul că în cauză nu există un proces-verbal de sesizare din oficiu în sensul prevederilor art. 221 C. proc. pen. care să fi precedat rezoluţia de începere a urmăririi penale nu este de natură a afecta valabilitatea actului procesual de începere a urmăririi penale pentru cele trei infracţiuni pentru care recurentul-inculpat a fost cercetat şi ulterior trimis în judecată în condiţiile în care, din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit chiar în dimineaţa zilei de 3 ianuarie 2007 rezultă fără dubiu că în baza sesizării din oficiu au fost demarate cercetările în cauză, procurorul criminalist fiind sesizat telefonic de către ofiţerul de serviciu din cadrul I.P.J. Maramureş cu faptul că în noaptea respectivă, în oraşul Borşa, a avut loc un eveniment rutier soldat cu vătămarea corporală gravă a două persoane.
De asemenea, constatând îndeplinite condiţiile pentru începerea urmăririi penale, denumirea actului procesual prin care s-a început urmărirea penală (rezoluţie/ordonanţă/proces verbal) nu este de natură a atrage nulitatea actului, nefiind decât o chestiune de formă care nu afectează valabilitatea acestuia, după cum nici indicarea greşită a temeiului legal în baza căruia s-a dispus începerea urmăririi penale (art. 228 alin. (3) C. proc. pen., text de lege abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 365/2996) nu atrage nulitatea actului, temeiul legal avut în vedere fiind cel prevăzut de legiuitor, nu cel indicat greşit de organul de cercetare penală.
Prin urmare, solicitarea recurentului inculpat de a se constata nulitatea absolută a începerii urmăririi penale nu poate fi primită, nefiind prevăzută printre cazurile expres şi limitativ menţionate în art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Nici dispoziţiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la nulitatea relativă nu sunt incidente în cauză, deoarece potrivit textului de lege menţionat, nulitatea relativă trebuie invocată în limitele de timp arătate de lege, şi anume "în cursul efectuării actului când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea a lipsit la efectuarea actului". Această neregularitate nu poate fi luată în considerare din oficiu de către instanţă în condiţiile în care inculpatul nu a invocat viciul de procedură penală nici în cursul urmăririi penale, nici la primul termen de judecată, deci în termenele prevăzute de lege şi nici nu a dovedit că prin neconcordanţele de formă invocate, i s-ar fi produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului.
- În ce priveşte excepţia nulităţii actelor de urmărire penală efectuate în cauză invocată de recurentul inculpat pe motiv că nu i-au fost aduse la cunoştinţă, în mod complet, în termen util şi în prezenţa apărătorilor acuzaţiile, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de inculpat şi în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de apel, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la nulitatea absolută.
Din actele şi lucrările dosarului de urmărire penală rezultă că aducerea la cunoştinţa recurentului a faptelor pentru care a fost cercetat şi a încadrării juridice a acestora s-a făcut de fiecare dată în prezenţa apărătorului ales al acestuia care în îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 6 şi de art. 172 C. proc. pen. a asigurat inculpatului o apărare efectivă prin formularea cererilor în probaţiune şi administrarea de probe la cererea acestuia.
Împrejurarea că organul de urmărire penală nu s-a conformat întocmai obligaţiei instituite în sarcina sa prin art. 6 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că nu l-a încunoştiinţat pe recurent de îndată cu privire la faptele pentru care a început urmărirea penală împotriva acestuia este reală, însă nu se circumscrie cazurilor expres şi limitativ prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., a căror incidenţă, dacă ar fi constatată în cauză, ar atrage sancţiunea nulităţii absolute.
În mod legal şi temeinic argumentat, instanţa de apel a constatat că în cauză nu poate fi reţinută nici o eventuală nulitate relativă, deoarece neregularităţile susţinute în apel de inculpat nu au fost invocate în termenele şi cu respectarea condiţiilor prevăzute în art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., iar anularea actelor de urmărire penală nu este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Este de reţinut şi faptul că, deşi a beneficiat de asistenţă juridică de specialitate, a fost prezent şi asistat de apărătorul ales în tot cursul urmăririi penale, recurentul inculpat nu a adus la cunoştinţa procurorului în momentul în care i s-au prezentat învinuirile faptul că i s-a produs vreo vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actelor de urmărire penală efectuate în cauză.
- Referitor la excepţia nelegalităţii actului de sesizare al instanţei, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este întemeiată. Valabilitatea începerii urmăririi penale şi a actelor de urmărire penală dispuse în cauză, nefiind afectată de o nulitate absolută aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nici actul de sesizare a instanţei, subsecvent acestora nu poate fi apreciat ca nelegal.
În ce priveşte conţinutul rechizitoriului, Înalta Curte constată că acesta respectă cerinţele art. 263 C. proc. pen., în sensul că pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203 cuprinde date privitoare la persoana inculpatului, faptele reţinute în sarcina acestuia, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea şi dispoziţia de trimitere în judecată.
Susţinerea recurentului inculpat în sensul că în conţinutul rechizitoriului nu se menţionează că ar fi condus autoturismul cu o alcoolemie peste limita legală şi că nu se arată în concret prin ce act ar fi comis infracţiunea de ultraj nu este fondată.
Referitor la infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu o alcoolemie peste limita legală reţinută în sarcina inculpatului se constată că, cu ocazia încadrării în drept a acestei fapte penale în dispoziţiile art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 republicată, procurorul menţionează că "inculpatul a condus cu o alcoolemie de 1,40 g ‰", iar în ce priveşte infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 C. pen., aceasta faptă este clar descrisă în partea expozitivă a actului de sesizare a instanţei prin aceea că în redarea situaţiei de fapt procurorul a arătat că inculpatul l-a agresat pe agentul de poliţie C.G.S.
Împrejurarea că prin rechizitoriu procurorul a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului pentru infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen., infracţiune pentru care acţiunea penală fusese deja pusă în mişcare în cursul urmăririi penale este reală, dar nu este de natură a afecta valabilitatea actului de sesizare a instanţei. În cauză este vorba despre o evidentă eroare materială şi nu de nulitatea absolută sau relativă a sesizării instanţei care cu ocazia judecării cauzei are în vedere fapta dedusă judecăţii cu încadrarea juridică dată de procuror şi persoana trimisă în judecată.
Cu privire la cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 17, 172 şi 18 C. proc. pen. Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză.
Referitor la cererea recurentului-inculpat de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (2) C. pen. cu motivarea că nu a avut intenţia de a suprima viaţa intimatei părţi civile, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, probele administrate în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, relativ la debutul evenimentului (prima oprire în trafic a recurentului-inculpat de către intimatul parte civilă), pornirea în urmărirea acestuia, a doua somare de oprire a autoturismului condus de recurent, agresarea intimatului parte civilă, comportamentul inculpatului, anterior şi ulterior agresării părţii civile C.G.S., concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală întocmite în cauză, dovedesc fără dubiu că inculpatul a acţionat, cel puţin cu intenţia indirectă de a suprima viaţa părţii civile.
Apărarea recurentului inculpat T.D.D. în sensul că în timp ce se deplasa împreună cu soţia sa spre casă, pe DN 18 de pe raza localităţii Borşa a văzut o maşină a poliţiei staţionată în afara carosabilului cu luminile stinse, dar că nu a observat vreun poliţist care să-i facă semn de oprire a fost verificată de instanţa de apel şi înlăturată ca nesinceră faţă de declaraţiile intimatului parte civilă C.G.S. şi ale martorilor I.L. şi P.I. care în mod constant au arătat că maşina poliţiei era staţionată cu avariile pornite, că intimatul parte civilă a făcut inculpatului semn regulamentar de oprire cu paleta reflectorizantă şi că atât partea civilă, cât şi martorul I.L. purtau echipament corespunzător, respectiv, vesta reflectorizantă, despre echipament făcând vorbire în declaraţiile lor şi martorii M.D. şi C.D.G., poliţiştii anunţaţi prin staţie despre eveniment şi care s-au deplasat în noaptea de 2/3 ianuarie 2007 la locul faptei.
De asemenea, a fost verificată şi apărarea în sensul că după ce a intrat pe strada B., inculpatul a văzut două persoane, dintre care una purta vestă reflectorizantă, care au sărit în faţa maşinii, că deşi a încercat să frâneze, datorită poleiului a derapat şi a fost aruncat într-o stivă de bolţari, iar pentru a ieşi din blocaj, singura manevră posibilă era aceea de a efectua manevra de mers înapoi. În susţinerea acestei apărări, recurentul inculpat a invocat concluziile expertizei tehnice efectuate în cursul urmăririi penale potrivit cărora sistemul electric de dezaburire a lunetei spate a autoturismului condus de inculpat nu funcţiona, iar deplasarea cu spatele a fost îngreunată, maşina intrând într-o mişcare necontrolată şerpuitoare, neputând evita contactul cu persoana aflată pe traiectoria autoturismului.
Concluziile expertizei tehnice sus-menţionate, în mod temeinic argumentat au fost înlăturate de instanţa de apel cu motivarea că pe de o parte, expertul a constatat abia la data de 22 mai 2007 că sistemul electric de dezaburire a lunetei spate a autoturismului nu funcţiona, cu mult după momentul incidentului, iar pe de altă parte că manevra de mers înapoi nu trebuia în mod necesar să fie efectuată atât timp cât recurentul a văzut pe intimatul parte civilă şi pe martorul I.L., a realizat că aceştia s-au postat în faţa autoturismului ca să-l oprească, împrejurare în care a putut să prevadă, că făcând manevre periculoase pe un drum acoperit cu polei era posibilă lovirea celor doi agenţi de poliţie. În consecinţă, chiar dacă recurentul inculpat nu a urmărit producerea rezultatului - lovirea intimatului parte civilă - a acceptat posibilitatea producerii unui asemenea rezultat, acţionând cu intenţie indirectă, formă de vinovăţie cu care se poate comite infracţiunea de omor deosebit de grav rămasă în forma tentativei.
În dovedirea apărării, în sensul că nu a avut intenţia să suprime viaţa intimatului parte civilă, recurentul inculpat a susţinut şi faptul că în condiţiile în care, ulterior coborârii sale din autoturismul pe care îl conducea a fost împuşcat de către I.L., colegul părţii civile, nu avea cum s-o mai lovească pe aceasta din urmă, invocând în sprijinul celor arătate şi concluziile raportului de expertiză medico-legală potrivit căruia "direcţia de tragere a putut fi dinspre posterior spre anterior".
Analizând concluziile expertizei medico-legale, inclusiv avizul C.S.M.L., în contextul întregului material probator administrat în cauză, instanţa de apel în mod judicios le-a înlăturat cu motivarea că, pe de o parte nu sunt certe sub aspectul invocat de recurent (în aviz se arată că nu se poate stabili cu certitudine, în mod obiectiv, direcţia de tragere, dar că se opinează totuşi, pentru o direcţie de tragere dinspre posterior spre anterior, existând mai multe criterii în favoarea acestei ipoteze, dar insuficiente pentru a oferi o certitudine), iar pe de altă parte că sunt contrazise de declaraţiile intimatului parte civilă, ale martorilor şi chiar ale inculpatului care a arătat că după ce a coborât din maşină şi s-a îndreptat spre colţul acesteia, a văzut-o pe partea civilă în picioare la o distanţă de 1,5 - 2 m de portbagajul maşinii, iar pe I.L. lateral dreapta, la o distanţă de 3 - 4 m de maşină, într-o poziţie chircită încercând să armeze pistolul, cu care l-a împuşcat în spate.
În plus, motivul pentru care martorul I.L., cel care îl însoţea pe partea civilă l-a împuşcat pe recurent a fost tocmai faptul că acesta din urmă a continuat să lovească pe partea civilă şi după ce a coborât din autoturism, intenţionând să-l lovească şi pe martor în momentul în care acesta a intervenit pentru a-l determina pe inculpat să înceteze exercitarea actelor de violenţă asupra părţii civile.
Prin urmarea, reţinând că recurentul inculpat T.D.D. a acţionat cu intenţia indirectă de a suprima viaţa părţii civile C.G.S., în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale care a constat în exercitarea de acte de lovire a părţii civile şi comprimarea corpului acesteia de un zid din beton, rezultat pe care deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, încadrarea juridică a faptei săvârşite în împrejurările dovedite cu probele administrate în cauză, în prevederile art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. este corectă.
În ce priveşte solicitarea recurentului inculpat de a se dispune achitarea pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 republicată în conformitate cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., deoarece recoltarea probelor biologice s-a realizat cu încălcarea Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 376/2006, Înalta Curte constată că şi aceasta este neîntemeiată.
Din buletinul de analiză toxicologică alcoolemie din 3 ianuarie 2007 rezultă că la rubrica intitulată "felul ambalajului" se face menţiunea - sigilat - iar în buletinul de examinare clinică însoţitor al prelevării probelor biologice de la inculpat se arată sub semnătura medicului, seria sigiliului şi faptul că prelevarea s-a efectuat în condiţii legale (cu ac şi seringă de unică folosinţă, fără folosirea pentru dezinfectare de alcool, benzen sau alte substanţe volatile),
Înscrisurile sus-menţionate, precum şi concluziile expertizei întocmite cu ocazia efectuării calcului retroactiv al alcoolemiei, pe baza cărora organul de urmărire penală şi ulterior instanţa de fond şi cea de apel şi-au fundamentat soluţiile de trimitere în judecată a recurentului-inculpat şi respectiv de condamnare a acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din OUG nr. 195/2000, infirmă declaraţiile martorei T.I., soţia inculpatului, invocate în apărare de către acesta, în care arată că l-a văzut pe numitul T.D., lucrător de poliţie ieşind din blocul operator al S.U. Borşa unde inculpatul era internat, având în mână o eprubetă care nu era sigilată.
În ce priveşte infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen. reţinută în sarcina inculpatului prin actul de trimitere în judecată şi referitor la care acesta a solicitat achitarea în conformitate cu art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru lipsa elementelor constitutive, Înalta Curte constată că pentru această faptă penală nu s-a pronunţat o soluţie de condamnare a recurentului inculpat.
Într-adevăr, prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, recurentul-inculpat T.D.D. a fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., însă instanţa de fond a dispus în temeiul art. 334 din C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din concursul de infracţiuni prevăzut de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. şi de art. 239 alin. (3) din C. pen. într-o singură infracţiune, cea de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. f) C. pen. pentru care a dispus condamnarea inculpatului. Soluţia pronunţată de instanţa de fond sub acest aspect a fost menţinută de instanţa de apel.
În consecinţă, reţinând că nu sunt întemeiate criticile aduse sentinţei şi deciziei de către recurent şi neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârilor atacate, recursul declarat de inculpatul T.D.D. se priveşte ca nefondat şi se va respinge ca atare în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) şi art. 193 alin. (1) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 325 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 25 RON reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, precum şi la plata sumei de 3000 RON cheltuieli judiciare către partea civilă C.G.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.D.D. împotriva Deciziei penale nr. 155/A din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 325 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi la plata sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă C.G.S.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 mai 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 1817/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1860/2011. Penal → |
|---|
