ICCJ. Decizia nr. 196/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 196/2011
Dosar nr. 8629/2/2010
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2011
Asupra cauzei penale de faţă:
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 333 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta I.D. împotriva rezoluţiei 1847/II-2/2009 din 7 septembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 1039/P/2009.
A obligat petenta la 100 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 6 octombrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti plângerea formulată de numita I.D. care a solicitat efectuarea de cercetări faţă de procurorul N.C. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi faţă de comisarul M.D. din cadrul Secţiei 24 Poliţie sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), faptă săvârşită cu ocazia soluţionării dosarului înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 742/P/2008.
Persoana vătămată a sesizat, în esenţă, faptul că pe parcursul efectuării de cercetări, respectiv cu ocazia soluţionării cauzei menţionate, procurorul N.C. şi subcomisarul M.D. şi-au încălcat atribuţiile de serviciu, ignorând probele administrate în cauză.
Din verificările efectuate, a reieşit că pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a fost înregistrată sub nr. 742/P/2009 cauza privind pe învinuita N.C., cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 24 din Legea nr. 50/1991, art. 217 alin. (1), art. 219 alin. (3) C. pen., art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP), art. 320, art. 290, art. 291 şi art. 215 alin. (1) C. pen., urmarea plângerii formulate la data de 24 ianuarie 2008, de persoana vătămată I.D.
Cercetările au fost efectuate în cauză de către poliţistul M.D. din cadrul Secţiei 24 Poliţie, care, la finalizarea cercetărilor, la data de 9 ianuarie 2009, a înaintat dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Prin ordonanţa nr. 742/P/2008 din 15 ianuarie 2009 procurorul N.C. a dispus:
- scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei N.C. sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 24 din Legea nr. 50/1991, cu aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în cuantum de 1000 lei;
- neînceperea urmăririi penale faţă de aceasta sub aspectul infr. prev. de art. 217 alin. (1) C. pen., art. 219 alin. (3), art. 220, art. 320, art. 290, art. 291 C. pen. şi art. 215 alin. (1) C. pen.;
- neînceperea urmăririi penale faţă de numita A.S. sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 246 alin. (1) C. pen.;
- disjungerea cauzei în vederea începerii urmăririi penale faţă de N.C. sub aspectul infracţiunii prev. de art. 24 lit. a) din Legea nr. 50/1991, art. 215 alin. (1) C. pen. şi cercetarea acesteia într-un nou dosar penal.
În cauză s-a procedat la audierea subcomisarului M.D. care a precizat că în cauză au fost efectuate toate actele necesare lămuririi situaţiei de fapt, fiind acceptate solicitările persoanei vătămate cu privire la administrarea de probe, audierea anumitor martori, precum şi efectuarea de verificări, fapt care a reieşit din analiza actelor din dosarul de urmărire penală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 256 C proc. pen., după efectuarea actelor de cercetare penală, organul de cercetare înaintează dosarul, împreună cu un referat în care se consemnează rezultatul procurorului, acesta dispunând adoptarea unei soluţii în cauză.
Motivarea unei soluţii şi adoptarea acesteia de către procuror nu poate fi interpretată ca o încălcare a atribuţiilor de serviciu, ci ca o aplicare a dispoziţiilor legale la o situaţie de fapt aşa cum a fost percepută de acesta pe baza analizării întregului probatoriu administrat în cauză.
Modul de apreciere şi administrare a probatoriului de către un magistrat, precum şi soluţia dispusă într-o cauză nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, căi de care persoana vătămată a uzat.
Soluţia dispusă prin ordonanţa nr. 742/P/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a fost verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei prin căile de atac prevăzute de art. 2781 C proc. pen., fiind menţinută atât prin rezoluţia nr. 233/II-2/2009 a primului procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, cât şi prin sentinţa penală nr. 944 din 29 mai 2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Împotriva soluţiei procurorului, petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care i-a fost respinsă prin rezoluţia nr. 1847/II-2/2010 din 9 septembrie 2010.
S-a reţinut în urma verificării actelor premergătoare, precum şi a soluţiei adoptate în cauză, s-a constatat că aceasta este legală şi temeinică.
Nemulţumită de modul în care au fost soluţionate plângerile sale, petenta I.D. s-a adresat, în condiţiile art. 2781 C proc. pen., instanţei de judecată solicitând desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.
Instanţa de fond a considerat că intimaţii nu se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii pentru care petenta a făcut plângere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, petenta I.D., apreciind-o ca fiind netemeinică şi nelegală, prin faptul că i s-a încălcat dreptul la recuperarea bunului imobil, încălcându-i-se dreptul la un proces echitabil. Dezvoltând în scris motivele de recurs, petenta arată că intimaţii se fac vinovaţi de săvârşirea faptelor pentru care au fost reclamaţi, solicitând începerea urmăririi penale împotriva acestora.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentei.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentei din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Dimpotrivă, intimaţii au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legii procesual-penale.
Or, potrivit art. 1 C proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penate este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
În ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanţial sau procedural, după caz, pentru a se reţine în sarcina magistratului, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Înalta Curte apreciază că motivarea unei soluţii şi adoptarea acesteia de către procuror nu poate fi interpretată ca o încălcare a atribuţiilor de serviciu, ci ca o aplicare a dispoziţiilor legale la o situaţie de fapt, aşa cum a fost percepută de către acesta pe baza analizării întregului probatoriu administrat în cauză.
Modul de apreciere şi administrare a probatoriului de către un magistrat, precum şi soluţia dispusă într-o cauză nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, căi de care persoana vătămată a uzat.
A raţiona altfel, ar însemna că independenţa procurorilor, stabilită prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, constituie o noţiune lipsită de conţinut, respectiv de finalitate practică, ceea ce ar fi de natură a-i pune pe aceştia în imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile stabilite prin art. 63 din Legea nr. 304/2004, republicată, corespunzător dispoziţiilor art. 131 alin. (2), alin. (3) din Constituţia României, republicată.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, aşa încât simplele afirmaţii ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenta petentă I.D. va fi obligată la plate cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara I.D. împotriva sentinţei penale nr. 333 din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1957/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1969/2011. Penal → |
|---|
