ICCJ. Decizia nr. 1993/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1993/2011
Dosar nr. 1257/35/2010
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra recursului penal de faţă:
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 17/PI din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) teza II-a C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea penală formulată de petentul B.E., domiciliat în Iaşi, judeţul Iaşi, împotriva rezoluţiei din 7 decembrie 2010, dată în dosar nr. 446/P/2010 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, menţinută prin rezoluţia din 6 ianuarie 2011, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în dosar nr. 727/II.2/2010.
În temeiul prevederilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de 20 septembrie 2010, persoana vătămată B.E. a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare o plângere penală împotriva procurorilor ce au participat, în calitate de procurori de şedinţă, la şedinţa de judecată a dosarului nr. 24344/245/2008 al Judecătoriei Satu-Mare. Plângerea penală a fost înaintată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare la data de 20 septembrie 2010 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea unde a fost înregistrata sub dosar nr. 446/P/2010.
Examinând plângerea s-a constatat că dintre procurorii sus determinaţi a fost nominalizat doar procurorul T.F. Totodată, plângerea este formulată şi împotriva mai multor magistraţi - judecători şi procurori - din cadrul instanţelor şi parchetelor din municipiul şi judeţul Iaşi, unii dintre aceştia nominalizaţi, alţii doar determinaţi.
Constatând că plângerea penală formulată de persoana vătămată B.E., nu cuprinde, pe deplin, elementele prevăzute în art. 222 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus citarea persoanei vătămate pentru data de 18 octombrie 2010, în vederea precizării plângerii. Persoana vătămata nu s-a prezentat, însă a trimis un set de înscrisuri, în care a precizat că formulează plângerea penală şi împotriva procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, care au participat, ca şi procurori de şedinţă la judecarea dosarului acelaşi număr în cadrul Tribunalului Bihor, nominalizând la pagina 23 (dosar urmărire penală) aceşti procurori fiind P.M. şi P.G. În acelaşi set de înscrisuri susţine în continuare plângerea şi împotriva procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu-Mare, precum şi împotriva acelor magistraţi din judeţul Iaşi.
Recitat în vederea precizării plângerilor, la data de 24 noiembrie 2010, persoana vătămată B.E. s-a prezentat şi a precizat, în primul rând, că susţine plângerea iniţială şi completarea acesteia privindu-i pe procurorii T.F. şi I.A., de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu-Mare şi P.M. şi P.G. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare.
În al doilea rând, persoana vătămată a precizat că depune o plângere penală completă în care a menţionat toate persoanele împotriva cărora înţelege să formuleze plângerea penală, mai precis, împotriva magistraţilor judecători şi procurori din judeţul Iaşi.
Cu acea ocazie, persoana vătămată a anexat ca şi mijloace de probă un set de înscrisuri ce au fost consemnate în procesul-verbal întocmit. Totodată, s-a solicitat ataşarea dosarului penal nr. 1067/35/2010 al Curţii de Apel Oradea, împreună cu dosarele anexă: dosar nr. 5772/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, dosarele nr. 24344/245/2008 ale Judecătoriei Satu-Mare, respectiv Tribunalul Satu-Mare.
La data de 3 decembrie 2010 persoana vătămată a depus la dosarul cauzei un nou set de înscrisuri, având un conţinut similar cu cele depuse anterior. Anexat memoriului, a formulat şi o cerere privind eliberarea unui certificat de grefă din care să rezulte existenţa dosarului nr. 446/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi obiectul acestuia, sens în care prezenta ordonanţă va ţine loc de certificat de grefă.
Examinând situaţia premisă stării de fapt, s-a constatat că prin rechizitoriul nr. 5772/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, întocmit la data de 29 noiembrie 2008 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev. şi ped. de art. 242 alin. (1) C. pen. Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Iaşi, sub dosar nr. 24344/245/2008. Ulterior, ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de către inculpat, cauza a fost înregistrată la Judecătoria Satu-Mare, sub acelaşi număr, la data de 9 iunie 2009.
La judecarea cauzei la Judecătoria Satu-Mare au participat ca şi procurori de şedinţă T.F. - la termenele din 9 noiembrie 2009, 7 decembrie 2009 - şi I.A.S. - la termenele din 25 ianuarie 2010 şi 22 februarie 2010.
Cu ocazia cercetării judecătoreşti, inculpatul B.E. a formulat mai multe cereri şi a ridicat mai multe excepţii, printre care nelegala sesizare a instanţei, nulitatea absolută a actului de sesizare şi a urmăririi penale şi diferite excepţii de neconstituţionalitate.
Cererile şi excepţiile formulate şi ridicate de către inculpat, au fost puse în discuţie de către instanţa de judecată, procurorii de şedinţă formulând concluzii conform art. 316 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. Considerându-le nelegale, inculpatul B.E., a formulat mai multe cereri de recuzare a celor doi procurori, acestea fiind respinse ca neîntemeiate.
Prin sentinţa penală nr. 187 din 22 februarie 2010 pronunţată de Judecătoria Satu-Mare în dosar nr. 24344/245/2008, în baza art. 332 alin. (2) raportat la art. 250 şi art. 251 C. proc. pen. s-a dispus restituirea cauzei Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, în vederea refacerii urmăririi penale cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală.
Împotriva acestei sentinţe, s-a declarat recurs de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu-Mare, cât şi de către inculpatul B.E.
În judecarea şi dezbaterea recursului la Tribunalul Satu-Mare, au participat ca şi procurori de şedinţă M.D. la termenul din 16 aprilie 2010 (faţă de care persoana vătămată menţionează expres că nu formulează plângere penală), P.M. la termenul din 14 mai 2010 şi P.G. la termenele din 11 iunie 2010, 17 septembrie 2010 şi 1 octombrie 2010.
La fel, în cursul judecăţii, inculpatul B.E., a formulat mai multe cereri şi a ridicat mai multe excepţii, acestea fiind puse în discuţie, procurorii de şedinţă formulând concluzii, la fel, în conformitate cu art. 316 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. La fel, inculpatul a formulat cereri de recuzare a acestora, fiind respinse ca nefondate.
Prin Decizia penală nr. 276/R din 1 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu-Mare în dosarul nr. 24344/245/2008, în baza art. 385/15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu-Mare şi recurentul inculpat B.E., s-a casat în întregime sentinţa penală nr. 187/2010 a Judecătoriei Satu-Mare şi s-a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Judecătoria Satu-Mare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul B.E., cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel Oradea, sub dosar nr. 1067/35/2010, având primul termen de judecată la data de 23 noiembrie 2010, fiind amânată pe data de 11 ianuarie 2011.
Pe această situaţie premisă, persoana vătămată B.E., susţine că a fost trimis în judecată, în mod nelegal, prin săvârşirea de către procurorii din judeţul Iaşi a mai multor infracţiuni, printre care şi represiune nedreaptă, prev. şi ped. de art. 268 C. pen., în complicitate şi asociere cu judecătorii din cadrul instanţelor din judeţul Iaşi, nominalizaţi în plângerile arătate mai sus, şi cu poliţişti şi avocaţi din acelaşi judeţ.
În ceea ce-i priveşte pe procurorii P.M., P.G., T.F. şi I.A., persoana vătămată a reţinut, în esenţă, ca şi stare de fapt şi drept, faptul că aceştia în timpul şedinţei de judecată s-au antepronunţat, i-au încălcat drepturile procesuale legale şi constituţionale, l-au ameninţat şi că-i hăituieşte martorii, prin intermediul procurorilor din judeţul Iaşi, mai precis, a procurorului P.C.N. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, conchizând că aceştia au săvârşit infracţiunile prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 248/1 C. pen., art. 264 C. pen. şi altele neprecizate.
Având în vedere cele de mai sus, în primul rând, în conformitate cu art. 210 alin. (1) C. proc. pen., s-a impus verificarea şi determinarea competenţei materiale, personale şi teritoriale a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Ca atare, în conformitate cu art. 209 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 28/1 alin. (1) lit. b) şi b)/2 C. proc. pen. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010), comb. cu art. 45 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 30 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen. s-a constatat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea este organul competent a efectua urmărirea penală - pe criterii personale şi teritoriale - doar în ceea ce-i priveşte pe procurorii P.M., P.G., T.F. şi I.A.S. Ca urmare, pe aceleaşi criterii, faţă de magistraţii din judeţul Iaşi, s-a dispus disjungerea cauzei şi declinarea acesteia la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, ca şi organ de urmărire penală competent teritorial şi personal.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică, persoana vătămată a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul mai multor infracţiuni săvârşite de procurorii P.M., P.G., T.F. şi I.A., însă în urma analizării stării de fapt, s-a apreciat că încadrarea juridică s-a circumscris în dispoziţiile art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) Ca urmare, având în vedere că încadrarea juridică a faptelor este un atribut al organelor de urmărire penală şi nu al persoanei vătămate (aspect reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5251 din 13 septembrie 2006), cauza urmează a fi analizată şi soluţionată din perspectiva infracţiunii mai sus arătate - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. şi ped. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Raportat la activitatea infracţională a procurorilor P.M., P.G., T.F. şi I.A., reţinută de persoana vătămată în plângerea sa, s-a constatat că aceasta se circumscrie activităţii judiciare, concluziile formulate de acestea fiind consemnate în încheierile şi hotărârile pronunţate de Tribunalul şi Judecătoria Satu-Mare. În acest sens, în conformitate cu art. 202 alin. (1) C. proc. pen., din oficiu, pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, s-au strâns probe în acest sens, fiind depuse încheierile şi hotărârile evocate mai sus. Pe fondul acestor probe, s-a apreciat ca neîntemeiată cererea de probaţiune formulată de persoana vătămată privind anexarea dosarului nr. 1067/2010 al Curţii de Apel Oradea, împreună cu dosarele anexă, urmând ca aceasta să fie respinsă.
Înainte de a analiza activitatea procurorilor reclamaţi în cauză, s-a constatat că, de principiu, în cauzele încredinţate spre soluţionare, magistraţii se supun numai legii, pronunţând soluţii în funcţie de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri şi niciun magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raţionamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluţii, iar simpla nemulţumire a unei dinte părţile implicate în litigiu faţă de soluţia adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale; de asemenea, nu este permis ca pe calea plângerii penale să se tindă la desfiinţarea şi transformarea hotărârilor judecătoreşti, aceasta fiind permisă numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Practic, nemulţumirea uneia dintre părţile implicate în litigiu faţă de soluţia adoptată, fără prezentarea nici unui element de natură să susţină indicii privind existenţa unui raport juridic de drept penal, nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale.
Cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorilor reprezintă o încălcare a principiului independenţei puterii judecătoreşti consacrat în numeroase norme interne şi internaţionale. În acest sens, au fost amintite art. 2 lit. d) din Recomandarea Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei nr. (94) 12/1994, potrivit căreia „judecătorii trebuie să fie absolut liberi şi să decidă în mod imparţial asupra cazurilor cu care sunt sesizaţi, după propria convingere şi interpretare a faptelor conform regulilor de drept în vigoare".
A concluziona altfel, ar însemna a accepta că o hotărâre judecătorească ar putea fi supusă simultan şi paralel unui control de legalitate de către o autoritate a statului, alta decât o instanţă de judecată, ceea ce nici Constituţia, nici legea de organizare judecătorească şi CEDO nu permit şi, totodată, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.
Nu în ultimul rând, îndeplinirea de către un magistraţi a atribuţiilor de serviciu, în lipsa unor elemente de natură a le pune la îndoială buna credinţă, prezumată până la proba contrară, nu a putut constitui temei pentru începerea urmăririi penale, aceasta fiind condiţionată de existenţa unor temeiuri suficiente care să confirme că o anumită persoană se face culpabilă de săvârşirea unei infracţiuni
S-a considerat că aceleaşi considerente sunt aplicabile şi procurorilor.
În plus, potrivit art. 316 alin. (1) C. proc. pen., „în desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Procurorul este liber să pronunţe concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate".
Ca atare, activitatea procurorilor de a dispune o soluţie sau a pune concluzii prevăzute de lege, în conformitate cu verificările efectuate în cadrul urmăririi penale sau a cercetării judecătoreşti, nu ar putea constitui elementul material al laturii obiective a unei infracţiuni, în înţelesul legii penale, întrucât nu reprezintă o manifestare externă, o activitate fizică, obiectiv neconvenabilă legii, ci o expresie a activităţii sale în conformitate cu propria apreciere în raport cu prevederile legii.
Posibilitatea formulării unor plângeri împotriva reprezentanţilor parchetului ce au instrumentat cauze penale sau au formulat concluzii, reprezintă un drept constituţional al petiţionarului, însă s-a considerat că acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei său concluziilor formulate.
Revenind la speţă, transpunând în aceasta raţionamentele de mai sus, s-a considerat că probele administrate nu au reţinut şi nu au confirmat niciun indiciu în exercitarea cu rea credinţă a atribuţiilor de serviciu de către procurorii reclamaţi în cauză, la fel cum nu s-a reţinut niciun indiciu că aceştia ar fi avut vreo intenţie sau culpă în producerea vreunui prejudiciu persoanei vătămate sau a vătămării intereselor legale ale acesteia, în formularea concluziilor, aceştia având în vedere doar probele legal administrate, reţinute şi analizate.
Ca atare, pe baza raţiunilor şi probelor expuse s-a impus a se concluziona că fapta reclamată nu există, motiv pentru care în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi renale.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din data de 27 decembrie 2010 a formulat plângere petentul B.E., aceasta fiind soluţionată prin ordonanţa din data de 06 ianuarie 2011 în dosar nr. 727/II.2/2010 de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiata a plângerii petentului.
Împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, în baza art. 2781 C. proc. pen., a formulat plângere petiţionarul B.E.
Prin sentinţa penală nr. 17/PI din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondată plângerea, reţinând în considerente că soluţia dată de procuror este temeinică şi legală, nerezultând din actele dosarului că procurorul ar fi comis vreo faptă penală, aşa cum susţine petiţionarul.
Reţine instanţa de fond că, modul în care procurorul a înţeles să îşi desfăşoare activitatea în cadrul procesului penal nu poate fi cenzurat printr-o plângere, cât timp acesta şi-a desfăşurat activitatea în baza dispoziţiilor legale, iar soluţia exprimă propria lui convingere izvorâtă prin probele administrate în cauză.
Nemulţumit de soluţia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, petiţionarul B.E. a formulat recurs, invocând mai multe motive de nelegalitate, însă la termenul din 13 mai 2011, reprezentanta parchetului a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, fapt pentru care, Înalta Curte va analiza cauza numai în raport de excepţia invocată fără a mai face referire la motivele de recurs invocate de recurentul petiţionar.
Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de petiţionar este inadmisibil, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit disp. art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, hotărârea judecătorului pronunţată, potrivit alin. (8) este definitivă.
Cum hotărârea penală nr. 17/PI a Curţii de Apel Oradea a fost pronunţată la data de 16 februarie 2011, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, rezultă că petiţionarul nu mai avea la îndemână calea de atac a recursului.
Această situaţie rezultă şi din examinarea disp. art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora „hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
per a contrario în cazul hotărârilor pronunţate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt aplicabile căile de atac prevăzute de legea nouă.
În raport de considerentele arătate, având în vedere că petiţionarul a uzat de calea de atac a recursului vizând o hotărâre definitivă, Înalta Curte, urmează ca în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., să respingă ca inadmisibil, recursul petiţionarului.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionarul B.E. împotriva sentinţei penale nr. 17/PI din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1992/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1995/2011. Penal. Strămutare (art. 55 şi... → |
|---|
