ICCJ. Decizia nr. 2025/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2025/2011
Dosar nr. 560/57/2010
Şedinţa publică din 16 mai 2011
Asupra plângerii penale de faţă constată următoarele:
Prin plângerea formulată şi înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20 aprilie 2010 sub nr. 560/57/2010, petentul C.N. a criticat Rezoluţia nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, menţinută prin Ordonanţa nr. 273/11/2/2010 din 26 martie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, solicitând, în temeiul art. 2781 pct. 8 lit. b) C. proc. pen., infirmarea soluţiilor şi restituirea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale şi administrării probelor în scopul dovedirii vinovăţiei învinuiţilor.
În motivarea plângerii, petentul a susţinut că actele procurorilor sunt netemeinice şi nelegale, întrucât din cuprinsul rezoluţiei date rezultă că procurorul nu a efectuat cercetări şi nu a verificat aspectele concrete în raport cu învinuirile aduse prin plângerea formulată.
S-a susţinut că procurorul era obligat să efectueze acte premergătoare în cadrul cărora să verifice în concret fiecare din învinuirile imputate, pentru ca apoi, pe baza acestor verificări şi în raport de probele administrate, să se poată decide dacă pretinsa neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor de serviciu a existat, iar în caz afirmativ dacă a avut loc cu intenţie sau din culpă.
În concret, s-a arătat că se impunea să se poarte discuţii cu fiecare învinuit, inclusiv cu partea vătămată, în cadrul cărora să se solicite explicaţii cu privire la fiecare dintre capetele de învinuire imputate punctual prin plângere.
Neprocedând în acest mod, s-a susţinut că procurorul şi-a încălcat obligaţiile profesionale şi cu rea-credinţă a devoluat fondul cauzei, încercând să acrediteze ideea că verificarea acuzaţiilor ar reprezenta doar o cenzurare a unei soluţii judecătoreşti.
S-a susţinut că la adoptarea soluţiei procurorul nu a luat în considerare elemente obiective, cum ar fi nerespectarea unui titlu executoriu, lipsa titlului executoriu pentru creanţa invocată, lipsa unui raport de evaluare şi neefectuarea unei expertize tehnice, utilizarea frauduloasă a unei actualizări false, subevaluarea intenţionată a imobilului la 1/10 din preţul pieţei, necomunicarea cererii de executare şi ordonarea executării fără ştiinţa proprietarului, precum şi nerealitatea creanţei.
Au fost criticate şi temeiurile legale invocate de procuror, susţinându-se că reţinerea dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. prin prisma calităţii persoanei învinuite şi cu ignorarea totală a faptelor şi probelor nu poate constitui un impediment al pornirii acţiunii penale.
A fost considerată greşită şi soluţia de disjungere a cauzei faţă de intimata S.A., apreciindu-se incidente în cauză prevederile art. 33 lit. b) C. proc. pen., întrucât faptele învinuitelor au fost săvârşite în baza aceloraşi acte şi înscrisuri şi vizau aceeaşi stare de fapt.
S-a mai invocat faptul că procurorii nu s-au pronunţat în nici un fel asupra probaţiunii şi cererilor pe care Ie-a formulat în cuprinsul plângerii.
În temeiul art. 2781 alin. 3 C. proc. pen. au fost ataşate Dosarele nr. 28/P/2010 şi nr. 273/II/2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut următoarele:
Prin Rezoluţia nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimata P.C., judecător în cadrul Tribunalului Sibiu, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2481 C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Totodată, s-a dispus disjungerea cauzei şi trimiterea ei spre competentă soluţionare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu pentru efectuarea cercetărilor faţă de intimata S.A.
Pentru a dispune astfel, procurorul a reţinut că la data de 19 martie 2010 persoana vătămată C.N. a formulat plângere penală împotriva magistratului P.C. din cadrul Tribunalului Sibiu şi a consilierului juridic S.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, prev. de art. 2481 C. pen., fals intelectual şi uz de fals, prev. de art. 289 şi 291 C. pen., susţinând că judecătorul a pronunţat Încheierea civilă nr. 229/C din 13 aprilie 2000 bazându-se pe acte false emise de Banca D.F., că s-au încălcat prevederile art. 379 C. proc. civ., creanţa nefiind certă, lichidă şi exigibilă, că raportul de evaluare depus de bancă este neconform cu realitatea, fiind fraudulos confecţionat şi că s-au încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Procurorul a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 364/C/15 mai 1998 Judecătoria Sibiu a admis acţiunea comercială formulată de reclamanta Banca D.F. SA - Sucursala Sibiu împotriva pârâtului C.N., obligându-l să plătească suma de 21.779.500 RON cu titlu de credit şi dobânzi restante la data de 05 martie 1998, precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor restante la data recuperării creanţei.
Ulterior, la data de 06 aprilie 2000 Banca D.F. a solicitat Tribunalului Sibiu începerea executării silite imobiliare a debitorului C.N. pentru recuperarea creanţei în sumă de 22.760.056 RON. În acest sens, prin Încheierea nr. 229/13 aprilie 2000 Tribunalul Sibiu a admis cererea de începere a executării silite imobiliare.
Procurorul a constatat că prin plângerea penală depusă după 9 ani şi 8 luni, petentul a reclamat săvârşirea unor abuzuri şi falsuri de către judecător cu ocazia pronunţării Încheierii nr. 229/13 aprilie 2000, susţinându-se în esenţă că acesta a nerespectat dispoziţiile legale în materie.
Procurorul a apreciat că prin plângerea formulată nu poate fi cenzurată soluţia dispusă de judecător cu ocazia instrumentării cauzei, acest lucru putându-se realiza numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute în codul de procedură civilă, în caz contrar încălcându-se principiul independenţei judecătoreşti.
Aspectul că judecătorul, în soluţionarea unei cereri adresate instanţei de judecată, a pronunţat o încheiere în conformitate cu dispoziţiile codului de procedură civilă şi legii de organizare judecătorească, în lipsa unor elemente, nu poate constitui o faptă în sensul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Pe de altă parte, a arătat procurorul, prin Hotărârea nr. 328/24 august 2005 Consiliul Superior al Magistraturii a statuat că parchetul nu poate face afirmaţii sau consideraţii în legătură cu probitatea profesională a judecătorilor şi nici nu are posibilitatea legală de a cenzura modul de argumentare a soluţiilor dispuse de instanţele de judecată.
Soluţia dată prin Rezoluţia nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a fost menţinută prin Ordonanţa nr. 273/11/2/2010 din 26 martie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin care a fost respinsă plângerea formulată de petent, conform prevederilor art. 278 C. proc. pen.
Verificând soluţiile adoptate prin prisma criticilor formulate, cu referire la actele şi lucrările existente în Dosarele nr. 28/P/2010 şi nr. 273/11/2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, astfel cum prevede art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că plângerea petentului C.N. este nefondată.
Astfel, în cuprinsul plângerii formulate, petentul şi-a exprimat nemulţumirile în legătură cu modul în care a fost adoptată Încheierea civilă nr. 229/13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu, prin care intimata P.C., magistrat judecător în cadrul acelei instanţe, a încuviinţat cererea de executare silită a imobilului proprietatea petentului, la solicitarea creditoarei Banca D.F.
În acest sens, Curtea a constatat că în mod corect procurorul a apreciat că soluţia adoptată în cauză de către magistratul P.C. este supusă cenzurii instanţelor superioare cu ocazia promovării căilor de atac.
A proceda la verificarea actelor întocmite de judecător în cauză şi a formula aprecieri în legătură cu legalitatea soluţiei pronunţate, în afara cadrului menţionat şi în lipsa oricăror indicii din care să rezulte reaua-credinţă în instrumentarea dosarului, ar echivala cu o imixtiune nejustificată în activitatea de judecată şi ar aduce atingere independenţei judecătorului.
De asemenea, Curtea a constatat că toate criticile expuse de petent, referitoare la nerespectarea unui titlu executoriu, lipsa titlului executoriu pentru creanţa invocată, lipsa unui raport de evaluare şi neefectuarea unei expertize tehnice, utilizarea frauduloasă a unei actualizări false, subevaluarea intenţionată a imobilului la 1/10 din preţul pieţei, necomunicarea cererii de executare şi ordonarea executării fără ştiinţa proprietarului, precum şi nerealitatea creanţei, erau chestiuni ce puteau fi verificate în cadrul procedurii reglementate de art. 399 şi urm. C. proc. civ., pe calea contestaţiei la executare, pusă la dispoziţia petentului debitor de normele de procedură civilă, la momentul efectuării actelor de executare, iar nu în contextul unei plângeri penale îndreptate împotriva magistratului.
De altfel, din actele existente la dosarul de urmărire penală rezultă că susţinerile petentului nu se confirmă, în speţă fiind formulată acţiune comercială de către Banca D.F., prin care s-a solicitat obligarea petentului la plata sumei de 21.799.500 RON plus dobânzi şi penalităţi până la plata integrală a creanţei, acţiune admisă prin Sentinţa civilă nr. 364/C/15 mai 1998 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a dispus şi înscrierea provizorie a dreptului de ipotecă asupra imobilului proprietatea petentului debitor.
Sentinţa menţionată constituie titlul executoriu în temeiul căruia s-a început executarea silită imobiliară, la solicitarea creditoarei, hotărârea fiind investită cu formulă executorie, conform dispoziţiilor legale.
La cererea de executare silită a fost anexat un „raport de evaluare", contestat în prezent de petent, prin care s-a procedat la actualizarea valorii de circulaţie a imobilului.
Faţă de aspectele relevate, Curtea a reţinut că magistratul a avut la dispoziţie atât titlul executoriu în temeiul căruia a procedat la încuviinţarea executării silite, cât şi elemente pe baza cărora să stabilească valoarea imobilului. Lipsesc astfel indiciile din care să rezulte încălcări cu rea-credinţă ale atribuţiilor de serviciu ale magistratului, acesta desfăşurându-şi activitatea în limita prerogativelor conferite de lege.
Faţă de cele arătate, Curtea a constatat că în mod corect a fost adoptată o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce priveşte infracţiunile reclamate de petent.
Cu privire la criticile aduse de petent în legătură cu lipsa actelor de cercetare ale procurorului şi omisiunea de a-i lua o declaraţie, Curtea a reţinut sub un prim aspect că la plângerea petentului au fost ataşate acte relevante, care au permis formarea unei opinii pertinente cu privire la acuzele formulate.
Pe de altă parte, în faza actelor premergătoare, audierea persoanei vătămate nu este impusă de vreo dispoziţie legală, cu atât mai mult cu cât, astfel cum prevede art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare pot fi efectuate de organul de urmărire penală în vederea începerii urmăririi penale, fără a constitui însă o etapă obligatorie în cadrul procesului penal.
Dacă datele existente la dosar confirmă netemeinicia acuzaţiilor, nu este necesară efectuarea unor cercetări suplimentare, astfel cum a solicitat petentul.
Referitor la dispoziţia de disjungere a cauzei în privinţa intimatei S.A., consilier juridic în cadrul Băncii D.F., Curtea a constatat că această dispoziţie excede controlului de legalitate impus de prevederile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., nefiind adoptată o soluţie de netrimitere în judecată care să fie supusă cenzurii instanţei în procedura reglementată de acest text, sub acest aspect plângerea petentului nefiind admisibilă.
În raport cu aceste considerente;
Prin Sentinţa penală nr. 83/2010 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală a respins plângerea formulată de petentul C.N. împotriva Rezoluţiei nr. 28/P/2010 din 03 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, menţinută prin Ordonanţa nr. 273/11/2/2010 din 26 martie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, privind pe intimatele P.C. şi S.A.
A obligat petentul la plata de cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs petentul C.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, criticile formulate şi expuse oral în faţa instanţei de recurs fiind cuprinse în conţinutul practicalei prezentei decizii care nu vor mai fi reluate.
În motivele de recurs formulate în scris şi depuse la dosarul cauzei petentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., raportat la art. 38515 pct. 2 şi art. 2781 pct. 8 lit. b) C. proc. pen. cu aplicarea art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecând, admiterea plângerii formulate, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale, efectuarea de cercetări şi realizarea tuturor probelor în scopul stabilirii vinovăţiei celor învinuiţi.
în esenţă, recurentul petiţionar C.N. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată iniţial la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi prin plângerea formulată la Curtea de Apel Alba Iulia.
Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca, orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal.
În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiţie este reglementat de legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aşa cum, de altfel, a procedat şi petiţionarul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de faţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată" .
Organul de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii şi pot conduce la constatarea unuia din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În cauză, în urma actelor premergătoare efectuate, Înalta Curte constată, că procurorul a reţinut corect situaţia de fapt potrivit căreia, intimata P.C. în calitatea sa de judecător în soluţionarea cauzei în care s-a pronunţat Încheierea civilă nr. 229/C din 13 aprilie 2000 aflată pe rolul Tribunalului Sibiu, a pronunţat o soluţie cu ocazia instrumentării cauzei respective care nu poate fi cenzurată, în caz contrar încălcându-se principiul independenţei judecătorului.
Totodată, se mai constată că soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimatei P.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 2481 C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., şi fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), presupuse a fi săvârşite de către aceasta, soluţie dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia este legală şi temeinică, întrucât din întreg probatoriul administrat în cauză nu a rezultat faptul că pe parcursul desfăşurării procesului de admitere a cererii de începere a executării silite imobiliare proces soluţionat de către intimata P.C. judecător în pronunţarea Încheierii nr. 229/C din 13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu, intimata şi-ar fi îndeplinit cu vinovăţie şi în mod defectuos atribuţiile de serviciu sau nu şi-ar fi îndeplinit sarcinile de serviciu ori ar fi comis acte materiale, care să aibă valenţele vreunei fapte de natură penală, ori ar fi falsificat vreun înscris oficial sau înscris sub semnătură privată în vederea producerii unor consecinţe juridice care să fi avut consecinţe deosebit de grave.
Întrucât, în speţă, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că în timpul efectuării actelor procedurale în cadrul soluţionării cererii de începere a executării silite cauză soluţionată de către intimata P.C., că aceasta ar fi săvârşit cu intenţie vreo faptă de natură a antrena răspunderea sa penală şi, cu atât mai puţin, a unei fapte prin care să aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, şi în mod justificat, s-a apreciat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi ulterior de Curtea de Apel Alba Iulia prin pronunţarea sentinţei atacate cu prezentul recurs rezultând că susţinerile petiţionarului nu au niciun suport probator.
De altfel, Înalta Curte constată că petiţionarul nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate şi nu a făcut referire la aspecte concrete, ce ţin de elementele constitutive ale acestor infracţiuni, fiind simple afirmaţii lipsite de orice fundament real.
Faptul că petentul a fost nemulţumit de modul cum magistratul intimat P.C. a soluţionat cauza dedusă judecăţi, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârşite fapte penale care să atragă răspunderea penală, disciplinară a intimatei atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părţi în vederea dispunerii de către instanţă a unei soluţii legale şi temeinice. De asemenea faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reţine că au fost săvârşite cu intenţie şi că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.
În acelaşi sens a dispus şi legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor şi procurorilor în dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 republicată, a dispus că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali". Totodată aceiaşi lege stabileşte că desfiinţarea unei hotărârii judecătoreşti poate fi obţinută prin exercitarea căilor de atac, iar nu ca urmare a răspunderii penale a judecătorului care a pronunţat-o.
Împrejurarea că soluţionarea cauzei, în care intimata P.C. a făcut parte din completul de judecată legal constituit în soluţionarea cauzei în care s-a pronunţat Încheierea nr. 229/13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu, a fost defavorabilă petiţionarului, nu poate determina începerea urmăririi penale faţă de intimată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2481 C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), pentru acest aspect existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor.
Cu privire la susţinerea recurentului petiţionar în sensul că faptele judecătorului intimat P.C. sunt legate de caracterul nelegal al înscrisurilor administrate, înscrisuri ce au constat în raportul de evaluare al imobilului ce a făcut obiectul cauzei respective, înscris pe care petiţionarul îl apreciază fals, precum şi că soluţia în sine pe care intimata P.C. a pronunţat-o nu este criticabilă decât sub aspectul neefectuării niciunui act procedural, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite.
Înscrisul de care face vorbire petiţionarul recurent, respectiv raportul de evaluare a imobilului ce a stat la baza pronunţării Încheierii 229//13 aprilie 2000 a Tribunalului Sibiu nu a fost constatat a fi fals în sensul normelor instituite de procedura penală astfel că această critică a petiţionarului constituie o apreciere personală nesusţinută de vreun înscris oficial în sensul susţinerilor sale.
Înalta Curte constată că, în considerentele rezoluţiei dispuse în cauză, şi în sentinţa atacată cu prezentul recurs au fost analizate în mod detaliat toate aspectele invocate de petiţionar, cu privire la faptele pentru care au fost analizate în mod detaliat toate aspectele invocate de petiţionar, cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimatei, reţinându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petiţionarului.
Motivul invocat de petiţionar respectiv, dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu poate fi primit de Înalta Curte întrucât în prezenta cauză instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la toate probele şi cererile invocate de către petiţionar astfel că nu ne aflăm în situaţia pronunţării greşite asupra unui probatoriu de natură să nu fi garantat drepturile petiţionarului sau să influenţeze soluţia procesului.
În consecinţă, respingând plângerea şi dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de intimată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a emis o rezoluţie temeinică şi legală.
În baza art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.N. împotriva Sentinţei penale nr. 83/2010 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.N. împotriva Sentinţei penale nr. 83/2010 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 mai 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 161/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2026/2011. Penal. Infractiuni la legea privind... → |
|---|
