ICCJ. Decizia nr. 2219/2011. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 573/PI din 8 decembrie 2010, Tribunalul Timiș l-a condamnat pe inculpatul N.C.N. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.183 C. pen.
Tribunalul a reținut că în dimineața de 18 iulie 2010, inculpatul N.C.N. a mers împreună cu fratele său, martorul N.I.C., cu autoturismul condus de acesta, la locuința tatălui lor de la Șuștra. Ajunși acolo, au constatat că poarta era încuiată, iar victima N.C. nu se afla acasă. întrucât nu aveau cheie de la poarta de acces în imobil, cei doi au pătruns în curte prin escaladarea gardului, sperând că vor găsi descuiată vreuna dintre ușile de acces în casă. Nefiind niciuna descuiată, cei doi frați au plecat înapoi la Timișoara. în după amiaza aceleași zile, martorul N.I.C. a revenit singur în localitatea Șuștra, la domiciliul tatălui său. Acolo, a avut o discuție cu acesta, ocazie cu care victima i-a adus la cunoștința faptul ca a ucis un cățel de care martorul era foarte atașat. Conform declarațiilor martorului N.I.C., ulterior acestei discuții, a plecat imediat spre Timișoara, fiind foarte afectat de gestul tatălui său.
în Timișoara, martorul N.I.C. s-a întâlnit cu fratele său, inculpatul N.C.N., căruia i-a povestit că tatăl lor ucisese acel cățel de care erau atașați. Urmare a acestei vești, inculpatul a luat hotărârea să se deplaseze în localitatea Șuștra pentru a cere tatălui său explicații cu privire la uciderea cățelușului. Cei doi s-au deplasat împreună cu autoturismul "Opel Astra", cu numărul de înmatriculare, condus de martorul N.I.C.
Ajungând la Șuștra, cei doi au intrat în curtea locuinței, unde a început o ceartă între inculpat și tatăl acestuia, referitoare la uciderea cățelului. Discuția a continuat și în grădina locuinței, unde disputa verbală a degenerat, inculpatul C.N. începând să-l lovească pe tatăl său cu pumnii peste cap și corp. Victima a încercat să se apere de loviturile aplicate, fără a riposta. La un moment dat, ca urmare a loviturilor primite, dată fiind și vârsta și constituția fizică mai firavă, victima a căzut jos, leșinând. Inculpatul a aplicat în continuare acestuia mai multe lovituri cu piciorul. La un moment dat martorul N.I.C. a intervenit, oprindu-l pe inculpat să mai lovească victima și, văzând că aceasta se află in stare de inconștiență, a stropit-o cu apă, fără insă a reuși să o scoată din acea stare. Considerând că tatăl lor își va reveni singur, cei doi frați și-au lăsat tatăl pe jos, in grădina locuinței, in stare de inconștiență, și au plecat la Timișoara. în apropierea municipiului Timișoara, cei doi s-au hotărât totuși să se întoarcă la Șuștra pentru a verifica starea victimei.
Ajungând la reședința tatălui lor, cei doi frați au constat că acesta se afla în același loc, starea lui fiind deja mai gravă, prezentând urme de sânge la nivelul cavității bucale și respirând foarte greu. Speriați de cele constatate la fața locului, inculpatul și fratele său au dezbrăcat victima de cămașa de pe ea, efectuând operațiuni de resuscitare, prin masaj cardiac, și, totodată, au introdus în gura victimei o bucată de țiglă, operațiune care, în opinia lor, ar fi ajutat victima să respire mai ușor și ar fi împiedicat-o să își înghită limba.
Totodată, inculpatul C.N. a mers la o vecină, respectiv martora A.A.L., și a rugat-o să solicite telefonic o ambulanță, prin serviciul de urgență 112.
La sosirea ambulanței, s-a constatat că victima N.C. se afla într-o stare foarte gravă, respectiv prezenta hipertensiune arterială, urme de violență la nivelul ochiului și a hemitoracelui, precum și lichid sanguin în cavitatea bucală.
Victima a fost transportată la Spitalul Municipal Lugoj, unde s-a constatat că starea sa s-a înrăutățit, respectiv capul victimei începuse să se umfle, iar starea actuală a pacientului indica prezența unui proces tumoral la nivelul creierului. Pentru aceste motive, s-a luat măsura transferării victimei la Spitalul Județean Timișoara.
La Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, victima N.C. a fost internată cu diagnosticul "comă gradul III, traumatism craniofacial grav, insuficiență respiratorie, hematom subdural, leziuni hemoragice punctiforme subcorticale temporo-occipitale, frontale stângi, frontale drepte și mezencefal, edem cerebral, hematom epicranian fronto-temporo-parietal stâng și periorbitar, fracturi sinus, contuzie toracică, fracturi costale".
La data de 20 iulie 2010 victima a decedat datorită unei insuficiențe cardio-respiratorii acute, ca urmare a unui politraumatism.
Starea de fapt reținută de instanță a fost dovedită prin declarațiile martorilor P.V., A.I., procesul verbal de cercetare la fața locului, cu concluziile constatării medico-legale preliminare și ale raportului medico-legal de necropsie, precum cu raportul de expertiză biocriminalistică.
Raportat la materialul probator administrat în cauză, instanța a constatat că fapta inculpatului C.N. de a aplica mai multe lovituri cu pumnii și picioarele victimei N.C., tatăl său, provocându-i leziuni care au condus în final la decesul acestuia, întrunește, din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen.
Legătura de cauzalitate existentă între loviturile aplicate de inculpat și rezultatul produs - decesul victimei este certă, fiind evidențiată de concluziile raportului medico-legal de necropsie nr. 325/A3/2010, din care rezultă că rezultă că moartea numitului N.C. a fost violentă, datorându-se hematomului subdural acut de emisfer stâng operat, hemoragiei subarahnoidiene cu inundație intraventriculară și contuziilor cerebrale în cadrul unui politraumatism soldat cu traumatism craniocerebral și traumatism toracic cu fracturi costale. Leziunile de violență s-au putut produce prin loviri directe și repetate cu corpuri dure, posibil urmare de cădere. Moartea datează din data de 20 iulie 2010.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat sub forma intenției depășite. El a avut reprezentarea faptului că lovește victima și a urmărit ca prin actele sale să-i provoace părții vătămate o vătămare corporală, dar s-a produs moartea acestuia, rezultat care-i poate fi imputat inculpatului sub forma culpei simple întrucât nu 1-a prevăzut, deși putea și trebuia să-l prevadă.
împotriva acestei sentințe inculpatul a declarat apel solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate, rejudecarea cauzei și reducerea pedepsei aplicată inculpatului sub minim sau aplicarea unei pedepse minime prevăzută de lege pentru infracțiunea prev. de art. 183 C. pen., pedeapsa de 6 ani închisoare fiind mult exagerată față de probele administrate în cauză. în motivare a arătat că instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen., deși la acel moment încă nu s-a procedat la audierea martorilor. Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, aspect susținut și de martori care au arătat că acesta a manifestat regret pentru cele întâmplate, nu a negat loviturile aplicate victimei, însă nu a avut intenția de a-1 ucide. A mai arătat că instanța de fond nu a ținut seama de toate circumstanțele reale și personale ale inculpatului, respectiv împrejurarea că a dat primul ajutor victimei, a participat financiar la înmormântarea tatălui său, anterior comiterii faptei a avut loc de muncă și nu are antecedente penale.
Prin decizia penală nr. 50/A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul inculpatului și a redus pedeapsa aplicată inculpatului de instanța de fond la 5 ani închisoare, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța astfel instanța de apel a apreciat că solicitarea inculpatului prin apărător de a se face aplicarea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen., nu este întemeiată, întrucât recunoașterea inculpatului, pentru a putea atrage după sine aplicarea acestor dispoziții, trebuie să aibă loc înainte de începerea cercetărilor judecătorești. Acest act procesual reprezintă momentul până la care atitudinea inculpatului de recunoaștere a faptei și solicitarea ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, face aplicabile dispozițiile menționate. în speță, inculpatul nu a avut o asemenea conduită procesuală până în momentul începerii cercetării judecătorești, de altfel acesta neavând o poziție procesuală de recunoaștere întocmai a faptei reținută în sarcina sa, dovadă în acest sens fiind unele declarații date de inculpat în cursul urmăririi penale și în care a dorit a lăsa să se înțeleagă că nu a exercitat violențe asupra tatălui său.
Instanța de fond a făcut o corectă încadrare juridică a faptei comisă de inculpat, respectiv infracțiunea prev. de art. 183 C. pen., în condițiile în care actele de violență exercitate de inculpat asupra victimei au produs un rezultat mai grav decât cel urmărit de inculpat, respectiv moartea victimei.
în ce privește cuantumul pedepselor aplicate și modalitatea de executare, instanța de apel a constatat că potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) "la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală". Conform dispozițiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Instanța a reținut și că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităților fiecărui individ și rațională, să fie adecvată și proporțională cu gravitatea faptelor comise, urmărind reintegrarea inculpatului în societate.
în procesul individualizării pedepselor se parcurg mai multe etape succesive care au criterii specifice de apreciere (faptă - amploarea prejudiciilor cauzate, metode folosite pentru săvârșire, gradul de premeditare etc; făptuitor - conduita socială până la faptă, antecedente penale, poziția în procesul penal, încercarea de înlăturare sau chiar înlăturarea ori ameliorarea efectelor infracțiunii; pericol social concret rezultat din pluralitatea de infracțiuni, din perseverența infracțională etc), criterii indicate ca atare de lege (art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)); dar, în final, judecătorul trebuie să facă o apreciere globală, în cadrul căreia se impun a fi coroborate toate elementele concrete rezultate din etapele succesive. Această apreciere globală finală care fundamentează opțiunea pentru pedeapsa ce urmează a se aplica și în general pentru un anume regim sancționator, condiționează eficiența deciziei judiciare în atingerea scopului reglementat de legiuitor.
întrucât inculpatul a manifestat preocupări pentru atenuarea consecințelor activității sale infracționale, manifestând regret față de atitudinea sa, și participând în mod efectiv atât la încercarea de resuscitare a victimei cât și la contravaloarea cheltuielilor de înmormântare, instanța de apel apreciază că pedeapsa ce urmează a fi aplicată inculpatului pentru fapta comisă trebuie să se situeze la limita minimă prevăzută de lege pentru fapta comisă, sens în care , reținând criteriile enunțate mai sus instanța va diminua cuantumul pedepsei închisorii aplicate inculpatului de la 6 (șase) ani la 5 ( cinci) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 183 C. pen
împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs solicitând admiterea lui, redozarea pedepsei și aplicarea pev. art. 320 C. proc. pen.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3859alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Pedeapsa stabilită de instanța de apel pentru infracțiunea care a format obiectul judecății este egală cu minimul special al textului incriminator, iar reducerea acesteia sub acest minim ar fi legal posibilă numai în condițiile reținerii unor circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului.
Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare, altele decât cele enumerate de instanța de apel, nu este, însă, posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel:
- "conduita bună", în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., presupune, între altele, absența antecedentelor penale;
- "stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită", în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., nu se regăsește în prezenta cauză;
- "atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților", în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoașterea, parțială și condiționată, a săvârșirii infracțiunii, pe fondul existenței, la dispoziția organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârșirea infracțiunii dincolo de limita oricărui dubiu rezonabil.
înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în favoarea inculpatului că a manifestat preocupări pentru atenuarea consecințelor activității sale infracționale, manifestând regret față de atitudinea sa și participând în mod efectiv atât la încercarea de resuscitare a victimei cât și la contravaloarea cheltuielilor de înmormântare, cu alte cuvinte a valorificat deja în procesul reindividualizării judiciare toate împrejurările ce puteau determina redozarea pedepsei, astfel că nu se mai impune reducerea ei sub minimul special de 5 ani.
Totodată se constată că este neîntemeiată cererea recurentului inculpat dar și a reprezentantului parchetului, de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 202/2010, dispoziții referitoare la reducerea cu o treime a limitelor pedepsei în cazul "pledării vinovat", deoarece, potrivit art. 320l C. proc. pen.:
- recunoașterea vinovăției trebuie să se facă "până la începerea cercetării judecătorești" la instanța de fond și pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, iar nu în apel sau recurs;
- reducerea pedepsei are loc numai în cazul în care "inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare."
Or, din actele dosarului rezultă că inculpatul pe parcursul procesului penal acesta a avut o atitudine oscilantă, modificându-și succesiv declarațiile, relatând anumite aspecte necorespunzătoare adevărului astfel că nu poate beneficia de prevederile art. 3201C. proc. pen.
Pe de o parte inculpatul nu a recunoscut fapta așa cum a fost reținută prin rechizitoriu iar pe de altă parte, chiar dacă recunoașterea inculpatului s-a făcut la primul termen de judecată la data de 5 noiembrie 2011, când s-a făcut o succintă prezentare a actului de sesizare urmată de declarația inculpatului, la momentul respectiv nu intraseră în vigoare modificările codului de procedură penală.
Legea 202/2010 a fost adoptată pentru accelerarea judecății ca urmare a contribuției inculpatului de a recunoaște faptele, așa cum au fost ele reținute prin actul de sesizare a instanței și a reduce timpul de desfășurare a procesului penal însă acest act normativ a intrat în vigoare abia din 25 noiembrie 2010, deci ulterior începerii cercetării judecătorești în prezenta cauză.
Față de considerentele arătate, înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul inculpatului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2226/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2185/2011. Penal. Cerere de liberare... → |
|---|
