ICCJ. Decizia nr. 2240/2011. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2240/2011
Dosar nr.57218/3/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin Sentinţa penală nr. 41 din 21 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 57218/3/2010 s-a respins, ca nefondată, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 34 din 20 ianuarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 3897/1999 definitivă prin Decizia penală nr. 1041 din 20 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, formulată de petentul condamnat S.F., deţinut în Penitenciarul G.
A fost obligat petentul revizuent la 100 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 26 noiembrie 2010, petentul condamnat S.F. a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună revizuirea Sentinţei penale nr. 34 din 20 ianuarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 3897/1999, definitivă prin Decizia penală nr. 1041 din 20 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
În motivarea cererii petentul a arătat că se consideră nevinovat de săvârşirea infracţiunilor de viol ce au fost reţinute în sarcina sa, în condiţiile în care nu s-au efectuat rapoarte de expertiză medico-legală după ce s-a dispus arestarea sa şi nu s-au recoltat probe biologice.
În dovedirea cererii s-au depus la dosarul cauzei referatul întocmit la data de 16 noiembrie 2010 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, copia Sentinţei penale nr. 657 din 22 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, copia Sentinţei penale nr. 34 din 20 ianuarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 3897/1999, cu menţiunea rămânerii definitive.
În vederea soluţionării cauzei s-au ataşat la dosarul cauzei: Dosarul nr. 3605/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală; Dosarul nr. 1782/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală; Dosarul nr. 3328/1998 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală; Dosarul nr. 2952/2000 al Curţii Supreme de Justiţie; Dosarul nr. 4804/2002 al Curţii Supreme de Justiţie; Dosarul nr. 12652/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală; Dosarul nr. 928/2000 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală; Dosarul nr. 3537/1999 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală; Dosarul nr. 3897/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, Dosarul de urmărire penală nr. 0727/1997.
Examinând actele şi lucrările dosarului instanţa a constatat următoarele.
Prin Sentinţa penală nr. 34 din 20 ianuarie 2000 pronunţată în Dosarul nr. 3897/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost condamnat inculpatul S.F. la pedeapsa rezultantă de 20 de ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), e) şi g) C. pen. şi a trei infracţiuni de viol prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen. fiecare cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin referatul întocmit de procuror s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, apreciindu-se că motivele invocate de petent în cererea formulată nu se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen., astfel de motive putând fi invocate pe calea exercitării căilor ordinare de atac.
Analizând cererea de revizuire formulată, Tribunalul a constatat că este nefondată pentru următoarele considerente:
Petentul S.F. a invocat că a fost condamnat pe nedrept, deoarece este nevinovat de săvârşirea infracţiunilor de viol ce au fost reţinute în sarcina sa, în condiţiile neefectuării rapoartelor de expertiză medico-legale şi nerecoltării probelor biologice.
S-a constatat că motivele invocate de revizuent nu se încadrează în cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
Rezultă aşadar că revizuentul nu a invocat elemente de fapt noi, ci a solicitat reanalizarea aceleiaşi situaţii de fapt, pe baza aceloraşi probatorii ce au fost avute în vedere de instanţa care s-a pronunţat anterior, nefiind astfel posibil ca pe calea revizuirii să se administreze şi reaprecieze probatoriul din cauza în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, aceste motive putând fi invocate în căile de atac ordinare, lucru care de altfel, s-a şi întâmplat, fiind însă respinse de instanţele de control judiciar.
Pentru existenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen. se cere ca faptele şi împrejurările învederate în cerere, deci faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil ca pe calea extraordinară a revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii, pentru fapte şi împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza.
Împotriva sentinţei a declarat apel petentul condamnat S.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece în mod greşit s-a respins de către instanţa de fond cererea de revizuire, în condiţiile în care a fost condamnat prin sentinţa penală a cărei revizuire a cerut-o pentru săvârşirea a trei infracţiuni de viol fără a se fi efectuat o expertiză medico-legală şi fără a se fi recoltat probe biologice care să ateste că a întreţinut raporturi sexuale cu părţile vătămate.
Prin Decizia penală nr. 78/A din 18 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 57218/3/2010 (405/2011), s-a decis respingerea ca nefondat a apelului declarat de revizuent şi obligarea acestuia la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că din conţinutul prevederilor art. 394 C. proc. pen. rezultă caracterul de cale extraordinară de atac a revizuirii prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare comise cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
A mai reţinut instanţa de apel, că în mod corect tribunalul a apreciat că cererea de revizuire formulată de condamnatul S.F. nu este fondată, întrucât acesta a criticat hotărârea penală de condamnare sub aspectul probatoriului administrat, solicitând reinterpretarea lui prin folosirea altor mijloace de probă (expertiză medico-legală şi prelevare de probe biologice), critici ce pot face însă obiectul unor cereri formulate în cadrul căilor ordinare de atac de care revizuentul a uzat, iar nu pe calea extraordinară de atac a revizuirii.
Întrucât legiuitorul a prevăzut în art. 394 C. proc. pen., motive exprese de revizuire, printre acestea neregăsindu-se şi cele privind reaprecierea probatoriului administrat în cauză, soluţia ce se impunea a fi pronunţată de tribunal era aceea de respingere a cererii de revizuire, dar ca inadmisibilă şi nu ca nefondată. Situaţia apelantului neputând fi agravată în propria cale de atac, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire, s-a constatat de către instanţa de prim control judiciar că, analizat prin prisma celor reţinute de tribunal, apelul apare ca nefondat.
În concluzie, reţinând că în cauză nu există fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţelor care au judecat în fond, apel şi recurs, iar o prelungire a probatoriului pe calea revizuirii nu este posibilă, curtea de apel a menţinut ca legală şi temeinică hotărârea pronunţată de tribunal.
Împotriva deciziei a declarat recurs revizuentul care prin apărătorul desemnat din oficiu a invocat cazul de revizuire prevăzut în art. 394 lit. c) C. proc. pen., motivat de împrejurarea că raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză este fals, situaţie de care a luat cunoştinţă după aproximativ 12 ani de la pronunţarea hotărârii de condamnare. În ultimul cuvânt, recurentul a susţinut că în mod greşit a fost condamnat pentru infracţiunile de viol, fapte pe care în realitate nu le-a comis.
Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., cât şi din oficiu, în temeiul art. 3859 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit art. 393 alin. (1) C. proc. pen., "hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă".
Revizuirea este, aşadar, mijlocul procesual prin care sunt atacate hotărârile judecătoreşti definitive care conţin grave erori de fapt.
Cazurile în care se poate cere revizuirea sunt expres şi limitativ prevăzute în art. 394 C. proc. pen., între acestea fiind cel de la lit. a), invocat iniţial de revizuent în cererea formulată şi care se referă la situaţia când "s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei" şi cel de la lit. c) - susţinut pentru prima oară de către revizuent în recursul formulat - şi care este incident atunci "când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals".
Revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiţionată în sensul că: trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi, faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Expresia "fapte sau împrejurări" semnifică probele propriu-zise, elementele de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, adică acele întâmplări, situaţii, stări care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, pot duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal sau condamnare.
Pentru a exista cazul de revizuire prevăzut la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este necesar ca să fie "noi" faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii şi mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate în cauză. În ipoteza în care motivele invocate în cererea de revizuire nu constituie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, soluţia ce se impune a fi pronunţată este aceea de respingere ca inadmisibilă a cererii.
În cererea de revizuire, recurentul a susţinut greşita condamnare pentru cele trei infracţiuni de viol pentru care a fost trimis în judecată, în condiţiile în care după ce s-a dispus arestarea sa preventivă, nu s-a procedat la efectuarea unei expertize medico-legale şi nici la recoltarea probelor biologice pentru a se stabili dacă a întreţinut raporturi sexuale cu părţile vătămate.
Faptul că prin intermediul căii de atac extraordinare a revizuirii, recurentul invocă nevinovăţia nu justifică admiterea cererii de revizuire aşa cum s-a solicitat, motivul invocat fiind inadmisibil în raport de prevederile art. 394 C. proc. pen. care reglementează expres şi limitativ cazurile în care se poate cere revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Pe de altă parte, se constată că prin intermediul revizuirii, recurentul tinde să obţină o prelungire a probaţiunii, prin readministrarea probelor deja administrate sau prin administrarea altora noi, pentru a dovedi fapte sau împrejurări deja cunoscute şi verificate atât de instanţa de fond, cât şi de instanţele de control judiciar, ceea ce este de asemenea inadmisibil în raport de prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Sub acest aspect, este de reţinut că în cauză au fost efectuate două rapoarte de expertiză medico-legală, care au concluzionat că inculpatul S.F. a avut un raport sexual cu partea vătămată G.V., respectiv, că la data de 23 octombrie 1998, partea vătămată C.C. a avut un raport sexual complet.
Prin urmare, în mod corect s-a dispus respingerea cererii de revizuire formulată, cu precizarea că aceasta era inadmisibilă şi nu nefondată cum a hotărât instanţa de fond, deoarece motivele invocate de revizuent nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute în art. 394 C. proc. pen. Dar, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, respingerea, ca inadmisibilă a cererii de revizuire ar echivala cu agravarea situaţiei recurentului în propria cale de atac, ca urmare a încălcării de către instanţa de recurs a dispoziţiilor art. 3858 C. proc. pen.
În ce priveşte cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte constată că a fost invocat pentru prima oară de către revizuent în calea de atac a recursului, fără a fi urmată procedura prevăzută în art. 399 C. proc. pen. referitoare la efectuarea actelor de cercetare de către procuror şi că recurentul revizuent nu a făcut dovada că înscrisul respectiv şi anume raportul de expertiză medico-legală a fost declarat fals după rămânerea definitivă a hotărârii pentru care se cere revizuirea.
În consecinţă, Înalta Curte, reţinând că nu sunt întemeiate criticile aduse deciziei de către revizuent şi neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent S.F. va fi obligat la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat S.F. împotriva Deciziei penale nr. 78/A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 iunie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2235/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2242/2011. Penal → |
|---|
