ICCJ. Decizia nr. 2259/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2259/2011
Dosar nr. 18261/110/2010
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 270/D din 16 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul penal nr. 1826/110/2010 s-a dispus:
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. în referire la art. 44 alin. (3) C. pen., achitarea inculpatei B.M., fiica lui M. şi M., născută în comuna T., judeţul Bacău, cu acelaşi domiciliu, sat T., cetăţean român, studii 7 clase, pensionară, văduvă, fără copii minori, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., întrucât există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
În temeiul art. 14, art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., s-a luat act că părţile civile L.C., B.M., B.S., B.D. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
S-a constatat că inculpata a fost asistată de apărător ales.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a avut în vedere că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău înregistrat sub nr. 710/P/2009 a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi trimisă în judecată inculpata B.M., fostă G., fiica lui M.şi M., născută în comuna T., judeţul Bacău, cu acelaşi domiciliu, sat T., cetăţean român, studii 7 clase, pensionară, văduvă, fără copii minori, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., constând în aceea că în seara zilei de 19 noiembrie 2009, în timp ce se afla la domiciliu, ca urmare a faptului că soţul său, victima B.Ş., aflată sub influenţa alcoolului, a provocat-o încercând a o determina la raport sexual oral, a lovit-o în cap cu securea, producându-i o hemoragie care peste noapte i-a produs decesul.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a dispus achitarea inculpatei pentru considerentele ce vor fi expuse:
Între inculpata B.M. şi soţul acesteia, victima B.Ş., relaţiile erau grav deteriorate şi aceasta datorită consumului excesiv de alcool al victimei şi al faptului că pe fondul stării perpetue de ebrietate, victima practic îşi maltrata soţia, expunând-o la tot felul de tratamente josnice, degradante, repetate şi continue.
Toată această situaţie, care durează de ani buni, s-a accentuat în data de 19 noiembrie 2009, când victima, deşi se afla într-o stare avansată de ebrietate, ajunsă la dormitorul conjugal, a continuat să consume băuturi alcoolice, după care s-a luat la ceartă cu inculpata, s-a dezbrăcat de la jumătate în jos, respectiv şi-a dat jos pantalonii şi lenjeria intimă, expunându-şi în faţa acesteia organele genitale şi obligând-o pentru a nu ştiu câta oară să întreţină raport sexual oral.
Inculpata B.M. se afla la acest moment în bucătărie şi toca bostani cu o secure, iar în momentul în care victima s-a apropiat dezbrăcată de ea, şi-a lovit soţul în cap (practic în zona parietal stângă, spatele urechii), după care disperată a luat-o la fugă.
Ulterior, inculpata s-a întors în bucătărie pentru a-i oferi ajutorul soţului, însă acesta a refuzat, şi, crezând că nu s-a întâmplat nimic, pentru că acesta părea a fi în stare bună, a aşteptat până ce acesta a adormit, a intrat şi ea în casă, iar dimineaţa şi-a găsit soţul decedat şi a sunat după ajutor.
Concluziile raportului medico-legal întocmit în cauză a relevat faptul că în momentul decesului victima avea o alcoolemie de 2,85 grame ‰, că moartea s-a datorat nu numai datorită loviturii primite, ci şi faptului că aceasta a fost favorizată de afecţiunea hepatică preexistentă, precum şi de consumul etanolic cu valori extrem de mari ale alcoolemiei.
Raportând situaţia de fapt şi actele şi lucrările dosarului, tribunalul a apreciat că în cauză îşi găsesc aplicabilitatea pe deplin dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. pen.
Varianta pe care dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. pen. o reglementează în conţinutul său şi care atrage achitarea inculpatei pe legitimă apărare, îşi găseşte aplicabilitatea în speţa de faţă pentru considerentele ce vor fi expuse:
Este unanim recunoscut în literatura de specialitate că lipsa vinovăţiei inculpatului în cazul legitimei apărări se explică prin existenţa unei constrângeri care sileşte pe cel atacat să reacţioneze împotriva atacului, neavând altă posibilitate de a se apăra. Numai în faţa unui pericol grav se poate aprecia că persoana atacată poate fi socotită ca fiind lipsită de posibilitatea de a-şi determina liber voinţa, a acţionat sub presiunea constrângerii provocată de pericolul grav, iar condiţia ca riposta să fie necesară pentru a funcţiona instituţia legitimei apărări, trebuie raportată la posibilitatea pe care cel atacat ar fi avut-o pentru a evita atacul pentru ca apărarea sa să rămână în limitele legitimei apărări.
Aşadar, în raport cu reglementarea prevăzută de art. 44 C. pen., legitima apărare funcţionează pe de o parte în caz de atac asupra persoanei sau drepturilor acesteia cu condiţia ca atacul să pună grav în pericol persoana şi drepturile celui atacat, iar pe de altă parte apărarea trebuie să se încadreze în limitele proporţionalităţii, pentru că admiterea legitimei apărări în cazul atacurilor mai puţin grave, cum este şi speţa de faţă, conduce la excese şi abuzuri din partea victimelor acestor atacuri.
Justificarea apărării presupune tocmai acea proporţionalitate care trebuie să existe între atac şi apărare.
Condiţia legitimei apărări şi proporţionalitatea au fost analizate simultan din trei perspective: natura agresiunii şi apărării, concomitenţa atacului şi apărării şi caracterul injust al agresiunii.
Condiţia proporţionalităţi este, în opinia instanţei, de esenţa legitimei apărări.
Dacă apărarea depăşeşte gravitatea atacului datorită tulburării sau temerii, cum este şi cazul inculpatei, ne aflăm în prezenţa unei situaţii care exonerează de răspunderea penală şi care impune achitarea acesteia.
Actele şi lucrările reflectă în mod corect realitatea situaţiei de fapt existente în cauză şi lipsa vinovăţiei acesteia, depoziţiile martorilor din lucrări, însăşi declaraţia inculpatei relevă neechivoc că inculpata a acţionat fără vinovăţie, iar apărarea sa s-a datorat tulburării şi temerii în care s-a aflat şi astfel se justifică că a depăşit limitele proporţionalului între atac şi apărare.
Este neechivoc faptul că inculpata era practic torturată de un număr bun de ani, că a fost supusă celor mai josnice şi degradante tratamente de către victimă şi aceasta în mod constant, iar faptul că a fost atacată de victimă la data săvârşirii faptei şi obligată la infinit să aibă raporturi sexuale orale cu victima relevă neechivoc că atacul victimei a îndeplinit condiţiile pentru a da naştere unei apărări, fiind unul material, direct, imediat şi injust, apărarea ulterioară a inculpatei, deşi a depăşit limitele unei apărări proporţionale, aceasta s-a datorat tulburării sau temerii şi a fost una necesară pentru înlăturarea atacului.
Atât timp cât acţiunea victimei a fost una care părea să nu mai înceteze vreodată, reacţia ulterioară a inculpatei se circumscrie pe deplin în limitele legitimei apărări, Decizia de a comite fapta penală nu i-a aparţinut, a fost una determinată şi a continuat dincolo de limitele normalului, fapta ripostă în raport de actul provocator fiind una impusă practic, pentru că actul provocator, în speţă obligarea inculpatei prin expunerea organelor genitale să întreţină din nou raport sexual oral, a fost unul de natură să anihileze posibilităţile de control voliţional al inculpatei, toate datele conducând la concluzia că aceasta nu avea cum să-şi înfrâneze primul impuls infracţional, teroarea instituită de victimă şi consecinţele repetate ale acţiunilor agresive ale acesteia lipsind-o de orice posibilitate de control.
Toate actele dosarului au relevat faptul că, comportamentul inculpatei B.M. nu a fost unul volitiv conştient, iar circumstanţele în care a comis fapta nu i-au dat posibilitatea să prevadă consecinţele faptei, pentru că aceasta în mod real nu avea posibilitatea, în starea în care se afla, să prevadă ce urma să se întâmple, starea perpetuă în care se afla şi la care era obligată permanent să se supună a generat o atare ripostă.
Faţă de toate aceste aspecte, tribunalul a apreciat ca fiind evident că disproporţionalitatea apărării inculpatei faţă de atacul părţii vătămate este una legitimă şi că s-a datorat tulburării sau temerii, riposta inculpatei fiind un act necesar comis în stare de legitimă apărare în condiţiile unei puternice tulburări cauzate de modul agresiv în care s-a comportat victima.
Toate probele administrate în cauză au relevat pe deplin că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (2) C. proc. pen., respectiv: fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpată, astfel încât condamnarea inculpatei pentru infracţiunea de omor calificat în condiţiile în care ani de zile a fost condamnată la un trai imposibil, fiind victima agresiunilor cotidiene ale fostului soţ şi a batjocurilor acestuia, ajuns în final victima soţiei sale, ar atrage practic o dublă pedeapsă şi o dublă condamnare a unui om care, practic ajuns în pragul disperării şi a unei situaţii fără ieşire, a reacţionat fără să mai poată avea vreo secundă reprezentarea faptelor sale.
Faţă de toate aceste aspecte, tribunalul a apreciat că fapta inculpatei a fost comisă în legitimă apărare aşa încât, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. în referire la art. 44 alin. (3) C. pen., a dispus achitarea inculpatei B.M., fiica lui M. şi M., născută la data de 29 iunie 1945 în comuna T., judeţul Bacău, cu acelaşi domiciliu, sat T., cetăţean român, studii 7 clase, pensionară, văduvă, fără copii minori, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., întrucât există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
În temeiul art. 14, art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., a luat act că părţile civile L.C., B.M., B.S., B.D: nu s-au constituit părţi civile în cauză.
S-a constatat că inculpata a fost asistată de apărător ales.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, solicitându-se desfiinţarea sentinţei şi pronunţarea unei noi hotărâri de condamnare a inculpatei. În motivarea apelului s-a invocat şi un motiv de nelegalitate, respectiv faptul că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra măsurii obligării de a nu părăsi localitatea dispusă faţă de inculpată.
Pe fondul cauzei s-a arătat că, în mod eronat, au fost reţinute dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. pen., în condiţiile în care faptei inculpatei îi sunt aplicabile doar prevederile art. 73 lit. b) C. pen., nu există probe din care să rezulte că inculpata era supusă la abuzuri sexuale repetate de către victimă, trebuia reţinută doar scuza provocării, în condiţiile în care violenţa în familie devenise o obişnuinţă.
Prin Decizia penală nr. 143 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, împotriva Sentinţei penale nr. 270/D din 16 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul penal nr. 1826/110/2010.
S-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată, sub aspectul laturii penale precum şi cu privire la dispoziţia privind cheltuielile judiciare avansate de stat, s-a reţinut cauza spre rejudecare şi, în fond:
A fost condamnată inculpata B.M. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile şi pe durata art. 71 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive de la 20 noiembrie 2009 la 16 aprilie 2010.
În conformitate cu dispoziţiile art. 191 C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a apreciat corect reţinută situaţia de fapt de instanţa de apel, însă în cauză a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 44 C. pen., referitor la legitima apărare, ci art. 73 lit. b) C. pen., respectiv săvârşirea faptei în stare de provocare.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa închisorii fiind coborâtă până la minimul special prevăzut de lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat, în termen legal, recurs inculpata B.M., solicitând casarea deciziei penale şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18, 17 şi 171 C. proc. pen.
Concluziile apărătorului inculpatei, ale intimatei părţi civile L.C., ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatei au fost consemnate în practicaua prezentei hotărâri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:
Există o gravă eroare de fapt, în sensul art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., atunci când situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea atacată, este contrară actelor şi probelor dosarului.
Pentru a fi reţinută eroarea gravă de fapt trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţie de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, cu toate consecinţele care decurg din aceasta pentru inculpată şi pentru celelalte părţi din proces, inclusiv cu privire la soluţia laturii civile.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că, în mod corect, instanţa de apel, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatei în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatei, care în seara din 19 noiembrie 2009, la domiciliul comun din comuna T., judeţul Bacău, a lovit cu o secure în zona capului pe soţul său, victima B.Ş., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen.
Din mijloacele de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti au rezultat împrejurările în care victima a fost lovită de inculpată.
Referitor la motivul de recurs privind reţinerea în cauză a săvârşirii faptei în stare de legitimă apărare:
Potrivit art. 44 C. pen., legitima apărare este apărarea pe care o persoană o realizează prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
De esenţa legitimei apărări este existenţa unei agresiuni, a unui atac care pune în pericol grav persoana sau drepturile acesteia ori un interes obştesc şi care creează necesitatea unei acţiuni de apărare imediată, adică de înlăturare a atacului înainte ca acesta să vatăme valorile ameninţate.
Potrivit legii, pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare, acesta trebuie să fie un atac material, direct imediat şi injust, să fie îndreptat împotriva unei persoane ori unui interes obştesc şi să le pună în pericol grav.
De asemenea, şi fapta săvârşită în stare de legitimă apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, respectiv să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului şi să fie proporţională cu gravitatea atacului.
O regulă care să stabilească unde se termină proporţia şi unde începe disproporţia între apărare şi atac nu există şi nici nu se poate formula de principiu.
Dacă fapta săvârşită în stare de legitimă apărare este disproporţionat de gravă în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerată ca legitimă, deoarece depăşeşte limitele legitimei apărări, constituind un exces de apărare.
În legea penală română se face distincţie între excesul de apărare justificat, care este asimilat legitimei apărări (situaţie reţinută de instanţa de fond) şi excesul scuzabil, care nu înlătură caracterul penal al faptei de apărare exagerată, dar constituie o circumstanţă atenuantă (art. 73 lit. b) C. pen.) - situaţie reţinută de instanţa de prim control judiciar, în mod corect.
În cauză se constată că nu poate fi reţinut excesul de apărare, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la atac şi nici cele referitoare la apărare.
Astfel, după cum rezultă din situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, victima şi-a expus organele genitale în faţa inculpatei, fără să exercite acţiuni concrete de constrângere fizică asupra victimei, fapt ce nu poate constitui un atac material, direct îndreptat împotriva inculpatei. Reacţia inculpatei a fost disproporţionată, în raport cu fapta victimei (i-a solicitat să întreţină raport sexual oral), neputând fi omisă împrejurarea că inculpata avea în mână o secure, iar victima nu era înarmată, se afla în stare de ebrietate avansată (2,85 g‰), pe jumătate dezbrăcată, raportul de forţe dintre cei doi fiind disproporţionat.
Faţă de aceste aspecte, în mod greşit s-a reţinut de instanţa de fond existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, susţinerile inculpatei apărând nefondate în acest sens.
În schimb, aşa cum corect a reţinut instanţa de prim control judiciar, riposta inculpatei constituia o provocare produsă printr-o atingere gravă adusă demnităţii persoanei, fapt ce a generat un sentiment de indignare, mânie şi revoltă faţă de comportamentul victimei (i-a propus să întreţină un raport sexual oral, fiind într-o stare avansată de ebrietate), fiind incidente prevederile art. 73 lit. b) C. pen., referitor la provocare.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., scuza provocării există atunci când infracţiunea este săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Rezultă că pentru reţinerea scuzei provocării trebuie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv: infracţiunea să fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, stare care să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate.
De asemenea, este necesar ca provocarea să fi fost produsă de victimă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, iar riposta infractorului la acţiunea provocatoare a victimei trebuie să fie îndreptată împotriva acesteia, iar nu împotriva altei persoane.
În cauză se poate reţine că inculpata a săvârşit infracţiunea într-o stare de încărcare nervoasă, din probele administrate în cauză rezultă că această stare de tulburare a fost determinată de faptele provocatoare ale victimei.
Pentru aceste considerente nu se impune schimbarea de încadrare juridică a faptei (inculpata a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.), dându-i-se o încadrare juridică corespunzătoare în raport de situaţia de fapt reţinută, iar cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen. nu este incident în cauză.
Astfel, pedeapsa aplicată inculpatei a fost judicios individualizată, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dându-se o largă eficienţă circumstanţei atenuante reţinute în sarcina inculpatei, pedeapsa aplicată fiind coborâtă până la minimul special prevăzut de lege şi fiind de natură să asigure scopul prevăzut de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Este de necontestat faptul că pe parcursul unei perioade îndelungate, inculpata a fost supusă atât violenţelor fizice, cât şi agresiunilor sexuale de către victimă, aceasta suportând cu stoicism acest comportament şi păstrând tăcerea asupra acestei situaţii, însă acest fapt nu e de natură să o exonereze de răspundere penală, având în vedere contextul în care fapta a fost săvârşită.
Deşi victima a avut o atitudine provocatoare, aceasta nu s-a concretizat într-o agresiune fizică asupra inculpatei, în mod direct şi imediat, astfel încât aceasta să fie determinată să riposteze în aceleaşi condiţii pentru a-şi proteja viaţa sau integritatea corporală.
Pe de altă parte, având în vedere mediul în care se aflau cei doi inculpaţi, în condiţiile în care s-ar fi considerat ameninţată şi supusă unui atac din partea victimei, avea posibilitatea să se îndepărteze de acesta, cu atât mai mult cu cât starea de ebrietate avansată a acesteia nu-i permitea o ripostă. Astfel, fapta săvârşită de inculpată nu a corespuns nevoii de apărare pe care trebuia să o creeze atacul, întrucât inculpata a lovit-o pe victimă cu securea, fără ca aceasta să fie înarmată sau să fi exercitat vreun act de violenţă fizică asupra inculpatei.
Actul de violenţă comis de inculpată îndreptat împotriva valorii sociale supreme - viaţa - atrage în numele dreptului inviolabil la viaţă, la integritatea fizică şi psihică a oricărei fiinţe, pedepsirea corespunzătoare a făptuitorului.
Nu se poate ca, pentru faptele săvârşite împotriva altor semeni, cărora le-a curmat viaţa, răspunderea penală să nu fie corespunzătoare încălcării grave aduse valorilor sociale.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în C. pen. român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia "scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ţine seama că acţiunea violentă a inculpatei a avut drept consecinţă pierderea unei vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 C. pen., ce prevăd că "legea penală apără .. persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept".
Examinând cauza şi sub aspectul motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu constată a nu fi incident nici unul, motiv pentru care Înalta Curte apreciază legală şi temeinică hotărârea instanţei de prim control judiciar, astfel încât, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatei B.M.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata B.M. împotriva Deciziei penale nr. 143 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 iunie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2255/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2313/2011. Penal → |
|---|
