ICCJ. Decizia nr. 2518/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2518/2011
Dosar nr. 948/1/2011
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 338 din 19 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondată plângerea petentei L.A.M. formulată împotriva ordonanţei nr. 879/II-2/2009 din 22 iunie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, intimat fiind C.M. şi ca inadmisibilă plângerea formulată de aceeaşi petentă împotriva aceleaşi ordonanţe, intimaţi fiind B.M., M.B., I.N., B.G., N.V., N.I., L.E., I.R. şi P.M., hotărâre rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1379 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de revizuire petenta L.A.M. invocând cazurile prevăzute de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 347/F din 01 noiembrie 2010, a respins ca nefondată cererea de revizuire, reţinând, în esenţă, că pe calea revizuirii pot fi cenzurate numai hotărârile judecătoreşti definitive prin care se soluţionează fondul cauzei, hotărâre rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 307 din 28 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin respingerea ca nefondată a căii de atac a recursului.
Petenta a promovat contestaţie în anulare împotriva hotărâri date în recurs de instanţa supremă, invocând că parchetul nu a administrat probele necesare aflării adevărului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând contestaţia în anulare formulată de contestatoarea L.A.M. prin prisma dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen., constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare, fiind o cale extraordinară de atac, nu poate fi exercitată decât în termenul stabilit de lege şi împotriva unei hotărâri definitive, a cărei anulare se poate cere numai pentru cazurile limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen.
Potrivit prevederilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului legal de introducere a cererii, indicarea unuia dintre motivele care se încadrează în dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea dovezilor în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate.
În speţă, chiar dacă obiectul contestaţiei în anulare îl constituie o hotărâre definitivă, pronunţată de instanţa supremă, ca instanţă de recurs, în calea de atac extraordinară a revizuirii, contestatorul critică soluţia dată de procuror în plângerea sa penală, motiv care nu se încadrează în cazurile strict şi limitativ prevăzute de norma procesual penală (art. 386 C. proc. pen.).
În plus, din modalitatea de redactare a normelor care reglementează materia contestaţiei în anulare rezultă că doar hotărârile definitive prin care se dezleagă fondul cauzei pot constitui obiect al acestei căi extraordinare de atac.
Ca atare, cum potrivit art. 129 din Constituţia României împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, iar prin raportare la dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., pe calea contestaţiei în anulare nu se pot invoca aspecte de nelegalitate a soluţiilor de netrimitere în judecată şi nici nu pot fi cenzurate decizii definitive care nu soluţionează pe fond cauza, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă calea extraordinară de atac exercitată de contestatoarea L.A.M.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatoarea la cheltuieli judiciare către stat, întrucât acestuia îi incumbă culpa procesuală a exercitării unei căi de atac fără respectarea condiţiilor legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea L.A.M. împotriva deciziei penale nr. 307 din 28 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 9252/2/2010.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2514/2011. Penal. Vătămarea corporală... | ICCJ. Decizia nr. 2520/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
