ICCJ. Decizia nr. 2524/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2524/2011
Dosar nr. 4791/1/2011
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 1 iunie 2011. pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. 1302.5/30/2010, în baza art. 3002 C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive faţă de inculpaţi B.C.C., B.A.S., M.P., P.I., B.D.B., A.R.M., F.D., F.C. şi L.C.
Astfel, instanţa a reţinut ca, potrivit dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, dispunând, prin încheiere motivată, fie revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, fie menţinerea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.
Luarea, prelungirea şi menţinerea măsurii arestării preventive au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Din coroborarea celor două texte de lege amintite rezultă condiţiile ce trebuie întrunite pentru ca măsura arestării preventive să fie legală şi temeinică: existenţa unor probe sau indicii temeinice că persoana suspectată a săvârşit fapte de natură penală; legea să prevadă pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani; existenţa unui probatoriu din care să rezulte că lăsarea în libertate a persoanei respective prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În speţă, din mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală şi în faza judecăţii (în primă instanţă) au rezultat indicii temeinice care justifică în prezent bănuiala rezonabilă că inculpaţii au săvârşit fapte reţinute în sarcina acestora prin rechizitoriu, pentru care prima instanţă a pronunţat o hotărâre de condamnare.
Pericolul social concret pentru ordinea publică pe care l-ar crea lăsarea în stare de libertate a inculpaţilor, s-a apreciat ca rezultă din natura şi gravitatea faptelor imputate, din modalitatea de comitere si din relaţiile sociale lezate.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă au declarat, în termen legal, recurs inculpaţii A.R.M., F.D., F.C., P.I., B.D.B., L.C., B.C.C., B.A.S. şi M.P. , dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 iunie 2011, sub numărul 4791/1/2011.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorii recurenţilor inculpaţi, în concluziile orale, în dezbateri au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorilor recurenţilor inculpaţi, ale reprezentantului Ministerului Public, au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând recursul declarat de către inculpaţi, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpaţilor s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 si art. 149 alin. (1) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea 39/2003, art. 27 alin. (1) din Legea 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) si art. 33 lit. a) C. pen.
Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de fiecare inculpat in parte, prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana fiecăruia dintre inculpaţi, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurenţilor inculpaţi este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestora ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
In aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa CEDO (Letellier c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
In jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei.
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpaţii să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a acestora ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii precum şi în prevederile art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Având în vedere probatoriul administrat şi soluţia pronunţată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menţinerea acestei măsuri de către instanţa de apel este pe deplin justificată în raport cu dispoziţiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpaţii au fost trimis în judecată şi condamnaţi de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că au fost comise infracţiunile, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpaţilor, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Faţă de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurenţii inculpaţi prin apărători, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile cu obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi A.R.M., F.D., F.C., P.I., B.D.B., L.C., B.C.C., B.A.S. şi M.P. împotriva încheierii din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1302.5/30/2010.
Obligă recurenţii inculpaţi A.R.M., F.D., F.C., P.I. şi B.D.B., la plata sumei de câte 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenţii inculpaţi L.C., B.C.C., B.A.S. şi M.P. la plata sumei de câte 325 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2520/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2537/2011. Penal. Cerere de întrerupere a... → |
|---|
